joi, august 27

Secţiune: CONCERT


Bucureştiul în ziua de 26 august. Am ieşit cu treabă, după prânz, prin oraş. Ce-mi fu dat să aud peste tot pe unde m-am dus?! Madonna, concert, deseară, scenă, albume, hituri, legendă… În autobuz, tramvai, metrou, pe stradă… Oamenii erau ca nişte raze. Toţi se îndreptau spre acelaşi centru: parcul Izvor. Vorbeau despre acelaşi lucru. Un subiect comun pentru toată lumea. Senzaţie.

Curioasă, m-am dus să văd ultimele pregătiri din parcul Izvor. Încă de la ora 17, oamenii au început să îşi ocupe locurile, fiecare după buget: pe iarbă sau pe locurile cumpărate cu sume cuprinse între 120 de lei pe gazon şi 800 de lei în zona VIP.
Am hotărât că seara trebuie să trec pe acolo să văd ce se întâmplă. Doar Madonna era pe pământ românesc. Nu pot să spun că sunt o fană a cântăreţei, dar unele melodii chiar îmi plac la nebunie! Aşa că nu pierdeam nimic.

Ora 21:30: Încă se mai aud foarte încet ceva melodii înregistrate, în niciun caz Madonna. Am stat cu gândul că o să apară la un moment dat şi poate creşte şi volumul sunetelor. Mă aflam în faţa gurii de metrou Izvor.

Ora 21:50: Mă plictisisem de tot şi era cât pe ce să plec, când am auzit-o pe Madonna urând tuturor românilor adunaţi acolo "O seară bună!". Am zis că mai stau. Nefiind la curent cu ultimul album al divei, nu prea aveam ce să fredonez, dar mă lăsam purtată de ritm si de atmosfera de distracţie, chiar şi pe iarbă în afara gardului.
Scena nu se vedea. Nu vedeam absolut nimic. În schimb, auzeam foarte bine. Am mai stat. Am mai stat. Am mai stat… Iată şi un hit cunoscut mie: "Candy shop".

Ora 23:00: Mă apropii de una dintre intrări în speranţa că o să am o vedere mai grozavă. Am fost surprinsă să văd cum oamenii care au plătit una dintre sumele menţionate mai sus părăsesc concertul unul câte unul, din ce în ce mai mulţi. Contrariată, am rămas să văd ce se întâmplă, nescăpându-mi însă distracţia. Între timp, printre altele: "Frozen", "La isla bonita", "Like a prayer”...

Ora 23:15: Surpriză: porţile se deschid şi întregii mulţimi de dincoace de gard îi este permis să intre în zona în care oamenii au plătit 120 de lei. Nu am ratat ocazia să o văd pe Madonna la câţiva zeci de metri de mine gratis. Chiar dacă showul a mai ţinut doar jumătate de oră, s-a meritat!!

Ora 23:45: Concertul se încheie cu "Give it 2 me" şi cu mesajul "Game over" pe toate ecranele.
Atmosferă de distracţie dacă te lăsai purtat de muzică şi de ritmuri.

Nu pot să comentez decât în legătură cu publicul aflat pe gazon: toată lumea se distrează, aplaudă, dansează, se simte bine şi în acord cu energia Madonnei văzută undeva pe un ecran şi cu jocurile de lumini de pe scenă.
Personal, a fost un concert care mi-a plăcut foarte tare şi care îmi va rămâne mereu în amintire. Un concert Madonna pe care l-am văzut şi gratis!

vineri, august 21

Vorbe, vorbe, vorbe... [Partea I]

Trec printr-o vreme de schimbări sensibile. Nu este lentul şi firescul drum pe care vârsta mea de obicei îl conturează imperceptibil, pentru ca înspre un sfârşit să se arate. Sunt cotituri brusc şi surprinzător trăite cotidian. Seismografele sensibilităţii le înregistrează în acelaşi timp fără să le prevadă. Mă lovesc şi mă deconcertează. Sunt mari variaţii de temperatură şi presiune emoţională; sunt acute accese de incandescentă inteligenţă; sunt dezolante zile de prostie incoloră.

Dar vine duminica. Ştiu eu? Aduceri-aminte din vremea liceului; obicei iremediabil contractat; dor neînfrânt pentru ceasuri de trândăvie? În ziua aceea nu pot să învăţ şi cu atât mai puţin să citesc. Şi atunci fug de acasă, caut tovărăşia oricui – dacă este gălăgioasă şi vulgară mai ales – sigur că aşa nicio clipă nu am să mă întâlnesc cu mine, sigur că nu am să am necazul niciunei nedumeriri. Fug de mine. Seara, acelaşi somn trudit, şi a doua zi începe egală, precisă, netulburată săptămâna.

La ce spui "iubire" şi emoţiei de ieri şi celei de azi, când ştii bine cât de nelafel sunt, cât de neasemănat te zguduie şi te neliniştesc? El, care lucrează în vorbe şi sunete, le simte păcatul. Viaţa rămâne doar în fapte mici, în gesturi uitate, în întâmplări simple. O păstrezi, dacă o păstrezi.

Este o vârstă dincolo de care dacă ai călcat, o uiţi şi înspre care din depărtarea anilor nu poţi privi decât fals şi falsificând.

Danţul pe sârmă trebuie să fie lamă subţire între viaţă şi moarte, fără artificiul plasei de siguranţă. Când saltul mortal încetează a mai fi dibăcie şi rămâne numai artificiu, spectacolul se prăbuşeşte huiduit.

Aventura. Nu e povestea închisă între legile posibilului şi cumpătată între nevoile verosimilităţii. Nu cunoaşte logica situaţiilor şi sărăcia intrigilor. Nu se sufocă între hotarele strâmte ale gradaţiei. Sare dezordonat şi viu în ritmul imaginaţiei, în artă singura creatoare. Siluieşte această stupidă şi şcolărească prejudecată a verosimilului, făurind adevăruri noi şi neuzate. Cu sânge şi nervi, cu muşchi mobili şi flexibili până la vaporizare, creează viaţă diversă şi proaspătă pe frânghii, trapeze, scări, inele, tăind pământul ca pe un imens laborator de gest inedit. O aventură este aproape un poem. E o metaforă. Chiar pe marginile – dacă mai există – dintre poezie şi poveste, distruge cu egală siguranţă realul imediat, îl depăşeşte, îl demască, îl descoperă în avarele sale ascunzişuri şi îl strigă de acolo nou, autentic, unic.

MIHAIL SEBASTIAN

miercuri, august 19

...









Un oraş… perspective diferite… sentimente contradictorii… culori… străzi, oameni, lumini, agitaţie, viaţă, distracţie, plimbare, aer liber, verdeaţă, amintiri, tristeţe, melancolie, dragoste, început, încredere, ego, ambiţie, determinare, nebunie, vise, speranţe, realizări…
… un oraş în mai multe culori…

luni, august 10

Sărut-o!!!!


În momentul în care simţi că vârful nasului tău atinge părul ei, nu te sfii să o săruţi în timp ce inspiri adânc aerul îmbibat cu parfumul părului ei… Nu mai sunt decât câţiva centimetri până la urechea ei… Atinge ca din greşeală marginea urechii ei cu buzele… Suflă uşor în pavilionul fin al urechii ei… De la ureche până la ceafă nu mai sunt decât câţiva centimetri… Lasă-ţi buzele să traverseze rapid această distanţa şi apoi afundă-te în culcuşul cefei, sărută-i pielea catifelată folosind aceeaşi tandreţe pe care o foloseşte o pisică atunci când îşi transportă puii!

Apoi, cu o serie de mici săruturi încearcă să ajungi cu buzele de la ceafa catifelată la arcuirea dulce a obrazului, lângă ureche… Sărută uşor lobul urechii ei… Coboară apoi încet cu buzele până când ajungi la colţul buzelor ei… Ridică-ţi buzele uşor, centrează-le în aşa fel încât să ai parte de o unire perfectă… După aceea, ca un pescăruş, alunecând graţios prin aer, uneşte-ţi buzele cu cele ale fetei care-ţi tremură în braţe…


Sărut-o!
Sărut-o ca şi cum n-ar mai fi nimic pe lume în afară de ea…
Sărut-o ca şi cum întreaga ta viaţă ar fi învăluită în durata sărutului…
Sărut-o ca şi cum nu ai mai vrea să faci altceva…
Sărut-o!

Wall-E


Se pare că filmul ăsta nu poate trece prin noi, cei care îl vedem, fără să lase vreo urmă…

Pentru mine, pe lângă semnalul de alarmă tras cu privire la starea planetei şi la faptul că vom ajunge nişte legume undeva în spaţiu [asta dacă vom mai ajunge], filmul a mai trimis un semnal care mi s-a părut la fel de important…

…importanţa unei strângere de mâini… semnificaţia ei… când totul este pierdut, o strângere de mână face minuni… chiar te aduce la viaţă, la figurat vorbind… Îţi dă încredere că nu totul este pierdut… că mai presus de toate există prietenia sinceră… chiar dragostea curată care începe cu o simplă strângere de mână…

Just think about it!

Şi dacă nu aţi văzut Wall-E, go ahead!! Fără prejudecăţi legate de raportul dintre vârsta şi filmele animate!

Sentimente

Melancolia e sentimentul că nefericirea are să te copleşească chiar în mijlocul paradisului.
Sunt atâtea nuanţe de vânăt şi cenuşiu pe anumite străzi, şi trapul cailor de la trăsură răsună atât de clar pe caldărâm, încât inima ţi se strânge la gândul ca insulele acestea de melancolie şi tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare..
Câtă melancolie în orice lucru încheiat…
Când eşti trist îţi vine să dormi şi să uiţi… îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale… Da, îţi vine să dormi când eşti trist şi să uiţi, dar când te trezeşti iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou…
Triste sunt lacrimile toate, dar cele mai triste sunt cele de umilinţă şi de neputinţă nevinovată…
La sfârşitul oricărei poveşti ne aşteaptă tristeţea…
[Sunt cele mai frumoase citate pe care le-am găsit despre sentimente mai puţin pozitive... ]

Poveste


Simt că merg împotriva curentului în mijlocul unei cascade, dar oricât de mult aş încerca să pun punct, trag mereu speranţa că voi reuşi totuşi să ajung în vârf. Numai că acum, în calea mea, nu mai există nicio ramură, nicio stâncă… Nimic… Sunt doar eu şi apa! Şi nu o pot duce aşa la nesfârşit. Sau pot?

Simt ceva în mine şi nici nu ştiu ce e. Poate nu e nimic. "Nu e nimic şi totuşi e"… Simt că mă doare. Dar doare atât de tare încât nu mai simt nimic. Mi-ar plăcea să am o certitudine, dar, vezi tu? Dacă nu e conformă cu realul? Măcar aşa am libertate deplină să visez şi să iau lucrurile aşa cum îmi place!


Oricum sunt împărţită în două: o parte foarte jos, întoarsă spre pământ, şi una extrem de sus, aproape desprinsă de propria mea fiinţă… Nici nu se mai vede din cauza norilor albi şi pufoşi de care este înconjurată! Aceste două părţi sunt într-un continuu proces pentru o idee. Dar ambele părţi au argumente şi contraargumente. Momentan nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă… Asta îmi provoacă o sumedenie de incertitudini… dar mă ţine cu sufletul la gură, aşteptând deznodământul! Apar alte şi alte situaţii iar finalul devine din ce în ce mai îndepărtat… Poate în asta constă suspansul vieţii: în eterna luptă pe care o duc cu mine însămi… eterna luptă care se dă în mine! Sunt convinsă că în momentul în care procesul va fi câştigat de o parte sau de alta voi deveni o persoană liniară, banală… De asta am fugit toată viaţa şi nu o să mă las învinsă tocmai acum… aplatizată de societatea în care trăiesc…
…NU!