Nu pot să învăţ, nu pot să gândesc. Abia dacă pot să tastez. Sunt revoltată, indignată. De ce anume? Nici eu nu ştiu exact. Pur şi simplu. S-au adunat, s-au adunat, s-au adunat, iar acum, pentru că sunt nevoită să îmi utilizez mintea mai mult decât de obicei, mi-am dat seama că e plină cu astfel de "minuni". Nu e nimic personal cu niciunul dintre posibilii cititori.
Printre altele, am dat prin căpşorul meu peste un număr drăguţ de "de ce?"-uri, cum ar fi: de ce nu mai sunt ca înainte? De ce am pierdut lucruri esenţiale, precum puterea mea de concentrare, cheful de învăţat sau memoria de elefant? De ce întotdeauna renunţ la lucrurile pozitive şi mă agăţ cu încăpăţânare de cele care nu aduc nimic bun?
Nu mai vreau să fiu dezamăgită, deşi ştiu că asta face parte din viaţă. Remember? Eu nu aştept nimic... Tocmai cel care nu aşteaptă nimic ia totul şi pleacă.
Sunt persoane în jurul meu cu care îmi place foarte tare să îmi petrec timpul, excluzând categoria prietenilor. Oameni mai vechi sau mai noi. Oameni care mi-au marcat într-un anume fel existenţa, fiecare în modul lui propriu şi personal. Oameni cu care încă interacţionez şi cu care nu vreau să o dau în bară. Dar pentru că mie îmi face plăcere, nu trebuie să le mai cer acelaşi lucru şi lor. E doar o dovadă de egoism.
Mi-e al naibii de dor să vorbesc cu unii dintre ei, să stăm un pic la poveşti; zece minute din viaţa lor - minute pe care oricum le pierd la semafor. O parte dintre ei ar fi dispusă să îmi răspundă la telefon. Sunt convinsă. De ce nu apăs pe butonul verde al telefonului? Pentru că, de fiecare dată, am un flashback al conversaţiilor anterioare. Şi mereu apare o întrebare care persistă, şi persistă, şi persistă: de ce nu ai prieten? - trebuie să ai, pentru că altfel nu îţi trăieşti viaţa! Aiurea! Îmi trăiesc viaţa în stilul meu. Nu mă bazez pe nicio regulă şi mă las în voia sentimentelor - una dintre cele mai mare greşeli pe care le fac de fiecare dată. Nu îmi plac cluburile - singurul loc unde se pare că poţi "agăţa" băieţi. Nu îmi place termenul "a agăţa" şi nu pot să mă condamn că nu îmi plac cei care mă plac. Standarde ridicate. Ghinion. Mereu îmi aduc aminte de o persoană pe care am cunoscut-o recent, dar care îmi este foarte dragă, care spunea la un moment dat că de-a lungul vieţii a avut doar patru iubiţi. Ei au fost să fie. Şi decât să fie o chestie gen: "Nu îmi place de tine, dar hai, că trebuie să am un prieten" mai bine continui ... nu ştiu. Orice altceva. M-am săturat să fiu judecată pentru ceea ce simt.
Pentru mine, viaţa de student are o structură mult mai simplistă, poate, dar pe gustul meu: role - parc -facultate când îţi aduci aminte, sau când chiar îţi place cursul, sau când trebuie să te duci de nevoie că se face prezenţa - lectură când am chef - radio... mult, mult radio... - prieteni - ieşiri nebune pe-afară fără vreo direcţie anume - mers la teatru de câte ori am eu chef, la ce teatru am chef, la ce piesă am chef - nelămuriri - întrebări - nebunii - tâmpenii fără nicio logică - de ce-urile fără de care nu văd rostul vieţii ăsteia - o viaţă fără condiţionări. După bunul meu plac. Asta înseamnă pentru mine viaţă de student.
Îmi pare rău pentru cei care nu sunt de acord cu mine, dar asta este! Nu o să mai dau voie oamenilor să mă judece, pentru simplul motiv că m-am săturat. Iar dacă o fac, să fie sănătoşi. Vor avea onoarea de a vorbi cu un...zid.
