Astăzi se împlinesc 103 ani de la naşterea scriitorului brăilean Mihail Sebastian.
Nu cunosc statistici despre numărul oamenilor care i-au citit sau încă îi mai citesc opera, cu toate că ar fi păcat să nu o facă toată lumea. Măcar pentru sensibilitatea delicată a fiecărei lucrări în parte. Pe mine, în schimb, de opera lui Sebastian mă leagă poate cele mai frumoase amintiri din ultimii 20 de ani.
"Accidentul", "Oraşul cu salcâmi", "De două mii de ani", "Cum am devenit huligan", "Jurnal (1935-1944)", "Jurnal indirect", piesele de teatru... Fiecare frază, fiecare cuvânt rezonează în adâncul sufletului meu. Fiecare frază, fiecare cuvânt deschide amintiri pe care, de ceva timp, mă chinui să le închid într-un sipet şi să uit unde am pus cheia.
Şi pentru că sunt genul de persoană care ţine minte datele de naştere ale persoanelor care contează şi pentru că acum deja mi-am pierdut cuvintele, cu riscul de a deveni patetică, nu-mi rămâne decât să îi mulţumesc domnului Sebastian pentru că a existat şi pentru că mi-a înlesnit întâlnirea cu oameni deosebiţi.
- Tu eşti născut la 18 octombrie?
- Da.
- Eşti sigur?
- Da.
- Ştiai că azi e ziua ta? Ştiai că azi împlineşti... 30 de ani? Spune! Ştiai?
- Nu. Oricum după o vârstă nici nu mai contează câţi ani faci!
- Nu-i adevărat. Nu-i aşa că nu-i adevărat? Sigur e cineva care te aşteaptă în seara asra: o femeie, o iubită... E cineva care ştie... Stai, să nu pleci!
(Mihail Sebastian - "Accidentul")
