sâmbătă, iulie 30

Pentru Tine

Pentru mult timp, am visat. Am visat că într-o zi lucrurile se vor schimba şi o să te întorci la mine. E impropriu spus pentru că nu a fost niciodată ceva mai mult şi mai departe de creierul şi imaginaţia mea. Am visat că, la un moment dat, îmi va suna telefonul şi o să îţi văd numele pe display. Să îţi spun că nu pot să ies pentru că trebuie să fac curat sau că mi-e mult prea lene să mă deplasez şi că eşti binevenit la mine. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Nu mă aşteptam niciodată să se întâmple ceva, dar e trist că nici măcar nu mai ţinem legătura. Şi, deşi tot tu eşti cel care aduce subiectul în discuţie, tot tu mă ignori când îţi spun că vreau să te mai văd o dată. O singură dată. Atât. Îmi va fi de ajuns. Dar vreau să avem întâlnirea asta prima şi ultima dată. Da, ai dreptate, nu am trecut peste, dar, între timp, m-am mai „vindecat”. Am ajuns în stadiul ăla în care pot să te înfrunt. Asta cred şi vreau să mi-o demonstrez mie însămi. Ar fi amuzant. O întâlnire pe o bancă, la un suc/bere/cafea, pizza, în staţia de autobuz. O oră, jumătate de oră sau măcar cinci minute. Nu ştiu dacă mai citeşti ce scriu eu pe-aici, nu ştiu dacă cuvintele mele ţi se par patetice. O să îmi iau multe „castane” pentru toate astea, dar mi le asum. Nu îmi pasă. Şi, mai presus de orice, mi-e dor de tine. A trecut mult timp şi poate chiar va fi ultima dată când te văd. Te costă chiar atât de mult o oră din viaţa ta? Hai să aberăm faţă în faţă. Poate aşa reuşesc să mă conving de nişte lucruri pe care, până acum, doar le-am bănuit. M-ar ajuta enorm să depăşesc etapa asta. Nu vreau să mai fie cazul să creez tot felul de întâlniri "întâmplătoare". Mie nu mi-e greu să fac asta, dar, în primul rând, nu mai am timpul pe care îl aveam odată, iar, în al doilea rând, îmi place să cred că am depăşit şi etapa asta. Da, recunosc, 90% din întâlnirile noastre de până acum au fost deloc întâmplătoare, dar recunoaşte că măcar am făcut-o graţios. Dar ce îţi pasă ţie?! Oricum vorbesc/scriu degeaba. M-am schimbat foarte mult. Chiar tu ai spus-o. Şi se vede. Nu mai sunt persoana plictisitoare, incapabilă să întreţină o discuţie şi care se pierdea foarte uşor cu firea astfel încât devenea total de acord cu absolut tot ceea ce spuneai. Am crescut, deşi pariez că tot nu ştii câţi ani am. Cele două săptămâni despre care vorbeam odată la telefon, prin iunie, au trecut demult. Un alt telefon de la tine nu a mai venit. De data asta, măcar nu a mai fost ziua mea. E trist să îi spui unei persoane care te iubeşte sau măcar te-a iubit o bună parte din viaţa ei scurtă că o suni de ziua ei. Telefonul tău i-ar fi făcut ziua specială. În schimb, ce s-a întâmplat? Am plâns toată ziua, singură în casă pentru că nu exista nimeni alături de mine fizic nici măcar de ziua mea. Drăguţă aniversare. Dar gata, că încep să spun mai mult decât trebuie şi totuşi scriu pe un blog public. Ideea este aceeaşi - "Dă un semn". Totuşi, aş putea să pariez pe propria mea viaţă că n-o s-o faci. Te rog: hai să uităm tot şi să ne întâlnim o singură dată! 

marți, iulie 26

What a life!!

Nici nu mai ţin minte de când sunt singură. Mătuşă-mea susţine că de pe 16 iulie. Înclin să o cred. Dar timpul a căpătat o cu totul altă valenţă. Lucrurile se desfăşoară într-un ritm infernal. Sunt obosită trei zile la rând din patru pentru că pe a patra o dorm, dar e frumos. Sunt o persoană pe propriile picioare, cu responsabilităţi şi îmi iubesc motanul enorm de mult în continuare. 
- Să nu devii o persoană tristă.
- N-o să devin.
- Nu-ţi da dragostea unui câine!
- Păi, tu n-ai mai vrut-o. 
Aseară am făcut mâncare. După ceva vreme. Nu mai aveam provizii. Frigiderul meu cuprindea doar o cutie de margarină cu care am rămas de când am fost la conferinţa pe sănătate de la World Trade Center, două cutii de pate pe care le mai păstrez pentru motan în cazul în care nu apuc să îi cumpăr mâncărică, un ştiulete de porumb fiert, o bucată de brânză în drum spre pietrificare, roşii, morcov, ardei gras, usturoi, un pachet de unt şi un singur ou. M-am apucat să gătesc. Ciorbă de legume şi ardei umpluţi. Nu singură de data asta, dar persoana a ales să rămână anonimă. Printre altele, bere, vin, un pic de fum şi discuţii interminabile cu aceeaşi melodie în playlist timp de mai bine de o oră. Nu, nu mi s-a ars mâncarea. Mi s-a spus chiar că a ieşit foarte bună. Şi ea chiar este pretenţioasă. În 12 ore, am reuşit performanţa de a bea 1250 ml de bere. Ea - două căni de vin şi una de bere. Faină noapte. Am adormit la trei jumate dimineaţa în condiţiile în care la opt trebuia să fim în picioare. 

*** 

Astăzi am vorbit cu Hans. Nu ştiu aproape nimic despre el. Doar că e din Germania, dintr-un orăşel al cărui nume chiar nu l-am înţeles şi că vrea să se întâlnească cu lupii din România. La propriu. Şi nu, nu e nebun. E unul dintre puţinii oameni cu simţul umorului înnăscut pe care i-am cunoscut. Ori am început eu să fiu din ce în ce mai sarcastică şi asta are efect de amuzament asupra oamenilor. 

Uşile se închid. Eu îmi iau scaunul şi mă postez în exterior, în faţa lor. E prima dată când fac asta. Excepţie. Iau paharul cu apă cu gheaţă şi lămâie şi iau tacticos câte o înghiţitură. Exact în momentul ăla, observ că el mă priveşte zâmbind. Eu încerc să îmi stăpânesc râsul. Situaţia e chiar hilară. Îmi mut privirea, dar, după trei secunde, îl privesc din nou. El continuă să zâmbească din ce în ce mai amuzat şi ridică paharul în cinstea mea. Fac acelaşi gest. Şi atunci pufnim amândoi în râs. După un timp, achită nota. Traversează cei zece metri distanţă şi vine la mine. 
- Hello. :) 
- Hello. :) 
- What's exactly your job? 
- Oh. I'm a PR assistant, but tonight it's just an exception. I don't do this at all. 
Îi explic regula. După un timp, el: 
- Do you study? 
- Yes. 
Pauză. Eu:
- Public relations. 

O maşină opreşte la intrare. Nu văd decât lumina farurilor reflectată pe caldarâm. Inima îmi bate cu putere. Nu înţeleg de ce. Dar nu. Nu e. 

Continuăm discuţia. Dunăre. Munţii Pădurea Neagră. Lupi. Landrover. Cum poţi să legi o maşină de un pom şi să o faci să meargă, deşi motorul e mort? Se poate. Nici pomul, nici maşina, în situaţia dată, nu se mişcă în mod natural, dar cu puţină ambiţie, logică şi fizică o urneşti din loc. Dacă ai norocul să nu se mişte pomul mai întâi. 

Am petrecut o frumoasă jumătate de oră împreună. Ne întâlnim şi mâine. Promit să caut în Bucureşti un loc unde se cântă jazz sau funk live. Concertul e abia joi, dar el joi pleacă. Pe mâine! 

sâmbătă, iulie 23

No more

În ultima vreme, am avut tendinţa de a-mi reciti postările din diferite motive. Înainte, gândeam cam la fel, dar scriam mult mai poetic. Aşa că...

...în urma unor serii de întâmplări care mai de care mai şocante, mai surprinzătoare, mai iritante, mai uluitoare şi mai "siderante", am ajuns la o concluzie foarte simplă pe care am să o pun într-un limbaj neprelucrat: 

     m-am săturat să daţi cu picioarele în mine ca într-o piatră de pe drum şi să mergeţi mai departe sau să vă întoarceţi de unde aţi plecat, fără să luaţi în calcul că sunt totuşi un om care simte şi care doar ce a fost rănit. 

nu vă pasă. 

miercuri, iulie 13

Nu-mi place

Nu mi-e bine. De ce nu pot să trec peste tot ce s-a întâmplat aseară? Nu e prima dată. Poate se mai întâmplă astfel de lucruri. Poate nu sunt singura care trece prin asta. Poate mă plâng prea mult. Dar am fobie de certuri. La propriu. Când ţipă cineva la mine, îmi vine să plâng instantaneu. Din copilărie mi se trage. 

Oare e un test să mă vindec de asta? Să devin mai puternică? Sunt prea orgolioasă? Sunt prea slabă? Prea sensibilă? No idea. 

Dau tot ce am mai bun. Încerc. Dar sunt obosită. Programul e groaznic. Mai am şi o viaţă şi o familie. Pe lângă cea de la Bucureşti, mai am şi doi părinţi acasă, la Brăila. Pe care abia apuc să îi văd. Singura comunicare pe care o am cu ei e telefonul şi întrebarea de bază rămâne "Când mai vii acasă?". Sufăr de sindromul "homesick". Vreau la Brăila. Vreau la mine acasă, să fiu înconjurată de proprii mei părinţi. Vreau - din nou - o pauză, să nu mai am nicio grijă, să nu mă mai intereseze pentru câteva zile consecutiv dacă o să rămân şi anul viitor la buget, când o să învăţ pentru măriri, unde o să mă duc din septembrie-octombrie, cât timp o să stau singură, despre ce îmi fac licenţa şi alte lucruri de genul ăsta. Vreau să nu mă mai intereseze de nimic. Câteva zile. Atât. Dar zilele alea par din ce în ce mai îndepărtate. 

De ce vreau să mă întorc? Poate pentru că asta e adevărata viaţă şi nu am puterea sau pur şi simplu nu vreau să mă confrunt încă cu ea? Poate pentru că am fost destul de protejată de toate vicisitudinile astea? 

Cred că despre asta vorbea mereu mătuşa. Ea m-a avertizat de la început că alegerea nu e bună, dar eu m-am încăpăţânat. Alegerea a fost a mea şi acum trebuie să suport consecinţele. Ori renunţ şi asta înseamnă să apar în faţa tuturor cu coada între picioare, ori continui cu ce am început şi îmi respect angajamentele pe care mi le-am luat, impunându-mi propriul punct de vedere şi propriile condiţii de rezistenţă. Sună mai bine a doua variantă. 

Vreau să văd dacă am puterea să o fac. Vreau să îmi demonstrez mie însămi că sunt puternică şi pot să fac faţă oricărei situaţii. Trebuie.

vineri, iulie 8

Hm.

Cum e posibil să te plictiseşti în casă, dar să îţi fie mult prea lene ca să ieşi undeva şi, cu toate astea, să simţi că nu mai suporţi să stai într-un loc? 

Exact aşa sunt eu acum. Ca un leu în cuşcă. Mă învârt în cerc şi nu ştiu ce să fac. M-am dezobişnuit să fiu acasă la ora şase seara în condiţiile în care, de trei săptămâni, ajung acasă în fiecare seară la ora zece şi un sfert. Când sunt odihnită, alerg cu telefonul la ureche. La propriu. Când picioarele protestează rău de tot, iau un taxi. Dar, indiferent de situaţie, ora e aceeaşi. 

Şi acum stau în casă, încerc să îmi fac conspecte, dar simt că ceva nu se leagă. Am ceva în mine. Vreau să fac ceva, dar nu sunt sigură încă. 

Şi, cu toate astea, dacă m-aş duce singură la mare în weekend? Aş fi liberă să îmi aleg absolut totul: de la costumul de baie până la staţiune, cazare şi berea de pe plajă. Complet singură. Weekendul viitor. 

Sugestii?? 

vineri, iulie 1

Trei ani

1 iulie 2008 - 1 iulie 2011. Trei ani. Nu pot să comentez asta. Pot doar să simt. Să plâng. Să îmi fie dor de tine. Îngrozitor. Să mă întrebi dacă am mâncat sau dacă mi-e foame. Să vii în cameră şi doar să mă întrebi ce fac şi să ne întindem la poveşti. Să vin de-afară şi să îţi povestesc ce mi s-a întâmplat. Să stau cu capul pe picioarele tale şi să mă mângâi pe păr. Să îmi zâmbeşti şi să fii mândră de mine. Să fii alături de mine când îmi merge rău. Să crezi în visele mele şi să rămâi singura persoană care nu mă condamnă pentru ceea ce fac.

Doar atât: