sâmbătă, septembrie 24

23 septembrie 2011

Ok. Să vă spun cum fu ziua mea de naştere. Pe 23 septembrie, la ora 00.00, am primit primul telefon, plus un cadou foarte, foarte special pe care nu o să îl divulg aici. Durata convorbirii a durat în jur de o oră. După primul minut, mă cuprinsese adevărata „birthday mood” şi nu am mai putut să ies din ea. Nici acum nu pot.

Au urmat multe urări pe mess, pe Facebook sau la telefon. Am primit „La mulţi ani!”-uri de formă, dar şi „La mulţi ani!”-uri din inimă. Pe Facebook, am primit chiar un „lma”. Am rămas perplexă. Îmi venea să îl şterg, dar m-am gândit totuşi că intenţia contează.

M-am culcat pe la vreo trei dimineaţa. M-am trezit la opt. Cu chiu cu vai. Nu reuşeam să îmi ţin ochii deschişi. Efectiv, mă dureau pleoapele. Dar la 11 trebuia să fiu la muncă. M-am îmbrăcat mult prea subţire pentru vremea de afară. Eram cea mai dezbrăcată persoană din Bucureşti. Cum poţi – pe 23 septembrie – să te îmbraci cu o rochie pe care, în mod normal, ai putea să o porţi pe căldurile de peste 35 de grade la umbră? Dar să nu comentăm prea mult.

La muncă, urările au continuat pe Facebook. O prietenă pe care nu o mai văzusem de secole a venit să mă vadă. Altă prietenă mi-a adus cel mai original buchet de flori: o legătură de pătrunjel! Am râs cu lacrimi o jumătate de oră. Am băut şi o bere.

A urmat un concert absolut superb de care am încercat să mă bucur cât mai mult posibil. Apoi a început partea cea mai amuzantă a zilei. Ne-am hotărât noi că e cazul să mergem undeva să sărbătorim cu adevărat. Mie îmi era foame. Ne-am îndreptat spre centrul vechi, conştiente de faptul că e vineri şi că e foarte, foarte aglomerat. Ce melodie credeţi că se auzea dintr-un spice club?? Rod Stewart – „Have you ever seen the rain”!! În jur, tot felul de cluburi şi clubuleţe. Eu, când am spus că ştiu cluburile de pe Lipscani, mă refeream la faptul că ştiu cum arată în lumina zilei. Dar nu de la 11 noaptea în sus. Îngrozitor. Aşa le-aş cataloga. Peste tot, melodii ce bubuie atât de aproape una de alta încât interferează. Nu mai puteam să gândesc din cauza atâtor sunete din jurul meu. Ne-a luat fix 30 de minute să găsim şi noi un loc cât de cât acceptabil. Într-un final, am ajuns „La Mama”, unde am mâncat boiereşte cel mai bun piept de pui, alături de alţi 400 ml de bere. Muzica mi-a plăcut enorm. Jane Birkin şi Serge Gainsbourg – „Je t’aime”? Nu-mi venea să cred.

Am plecat mulţumite şi fericite. Pe stradă, ne-am dezlănţuit. Efectul berii. A fost de ajuns un singur afiş cu Ştefan Bănică Jr. ca să începem să îi cântăm „Povestea” în gura mare la Unirii. Am aşteptat responsabile autobuzele de noapte – mergeam în direcţii diferite. 12.30. Autobuzele pleacă. Eu sunt în N123 cu o prietenă la telefon. Observ cu stupoare că şoferul nu face dreapta pe I.C. Brătianu. Dau vina pe el şi îi înjur pe responsabilii de la RATB că au schimbat traseul. Sunt dusă pe străduţe minuscule şi întunecate pe care nu cred că circulă vreun mijloc de transport public, cu excepţia taxiurilor, în timpul zilei. Întreb pe cineva ce traseu are N123. Răspuns: „Ştefan cel Mare”. WHAT??? Am coborât fix la Ştefan cel Mare pentru că acolo am văzut prima staţie de taxiuri cu taxiuri de-a lungul drumului parcurs. Şi, la ora 1, apuc şi eu să mă urc într-un taxi şi să ajung acasă.

Cât de tare pot să fiu să mă aflu la Unirii, în staţie la 783, să vreau să ajung pe Panait Cerna, la o staţie şi jumătate mai încolo şi să merg spre casă prin Ştefan cel Mare doar pentru că mi-a fost lene să merg pe jos?

Cu toate astea, m-am distrat copios de ziua mea. Mulţumesc celor care îmi citesc blogul că au fost alături de mine! Minunaţilor! 

miercuri, septembrie 21

De ce-uri

De ce există aparenţe?
De ce oamenii se schimbă?
De ce nu există echilibru?
De ce e atât de greu să păstrezi o constantă în comportamentul tău faţă de ceilalţi?
De ce nu poate fi adevărat?
De ce există atât de multe bariere?
De ce e atât de greu?
De ce nu există colaborare?
De ce pare imposibil să ajungi la un consens?
De ce iau întotdeauna totul mult prea în serios?
De ce nu pot să trec peste?
De ce mă doare?
De ce nu reuşesc şi eu să privesc lucrurile superficial?
De ce nu am tăria necesară să nu mă mai gândesc?
De ce nu pot să mă rup de tot şi de toate?
De ce nu pot să trec peste amintiri?

luni, septembrie 12

Criză

Să evaluăm situaţia. Este ora 2 noaptea sau 2 dimineaţa. În funcţie de cum vreţi să priviţi lucrurile. În aproximativ 8 ore, am examen de MĂRIRE de notă. Să ne înţelegem. Nu am apucat să învăţ. Nu am avut timp fizic sau, dacă am fost liberă – ceea ce cu greu se întâmplă – nu am fost în stare să gândesc. Am vrut să o iau pe rând, ca omul normal. Am citit textele de seminar în timp, dar măcar pe-alea le-am citit cu atenţie şi pot să îmi amintesc ideea principală din ele. Dar ghici ce? Profa nu are nevoie de ideea mea principală, ci de informaţii concrete, la obiect, detalii... Asta dacă încă mai vreau nota aia mai mare de 6.

În sesiunea din vară, nu am învăţat pentru examenul ăsta pentru că avusesem şocul vieţii mele. Nu e cazul să dezbat aici şi acum lucrul ăsta. Mai spun doar, ca o ironie, că a doua zi, subiectul meu a fost despre Japonia. Am mers la nimereală. Am luat şase. Mi-am promis să învăţ pentru măriri pentru că încă mai vreau să îmi păstrez locul la buget. Mi-am dezamăgit odată familia. Nu mai am de gând să o fac şi a doua oară. Sper să nu mai fie cazul.

Ce s-a întâmplat? E foarte simplu. Serviciul nu mi-a permis să fac faţă întregilor solicitări. Am trăit două săptămâni fără mâncare pentru că nu apucam să fac cumpărături şi nici nu avea energia necesară să îmi gătesc ceva. Plângeam de foame pe la 3 noaptea şi mă uitam cu ciudă la frigiderul care rămânea gol în continuare. Când în sfârşit am reuşit să îmi gătesc şi eu o mâncare omenească, decentă, cu gust şi am mâncat – după mult timp – pe săturate, mi s-a făcut rău pentru că stomacul meu nu mai era obişnuit să mănânce. Mă urc în fiecare zi în mai multe momente ale zilei pe cântar să văd cât am mai slăbit. Nu că aş fi obsedată de siluetă, ci pentru că vreau să previn să slăbesc enorm. Încerc să îmi menţin greutatea constantă chiar dacă mănânc pe unde apuc, ce apuc şi dacă apuc.

Acum sunt moartă de oboseală. Am reuşit să parcurg abia prima jumătate a cursurilor despre islam. Mai am a doua jumătate plus Turcia, China, Japonia şi Africa. Şi deja nu îmi mai amintesc mare lucru din ce am citit. Nu ştiu ce să fac. Să dorm un pic – o oră, două – şi să mă trezesc – sper eu – cu mintea mai limpede? Nu cred pentru că există nişte riscuri: să nu mă trezesc la timp să termin de învăţat şi, eventual, să nu mă trezesc la timp nici pentru examen şi să mă enervez şi mai tare. Sau să mă trezesc mai obosită decât m-am culcat şi să nu mai fiu în stare de absolut nimic. Să nu dorm deloc şi să încerc să îmi adun toată logica pe care o posed la această oră mică din noapte? Dar şi aici sunt nişte riscuri: să fiu moartă de oboseală pe la 7 şi ori să adorm şi să nu mă trezesc în timp util, ceea ce ar fi de-a dreptul tragic, ori să nu fiu în stare să îmi adun gândurile în timpul examenului şi să văd în faţa ochilor numai perne pufoase şi cearşafuri albe.

Se pare că e foarte simplu de ajuns la o concluzie: şi dacă dorm, şi dacă nu dorm, este exact acelaşi lucru. Peste cele opt ore, o să fiu la fel de obosită, o să ştiu exact aceleaşi lucruri, indiferent de varianta aplicată şi – oricum aş da-o – urmează tot o zi lungă de muncă după examenul de dimineaţă.

A, şi mai e ceva: marţi sau miercuri mai am un examen. Ceea ce înseamnă că o să fiu la fel de zombie pentru că la muncă tot merg şi tot nu o să am timp să învăţ. Ce e mai tragic e că nici cafeaua nu îşi mai face efectul. Mai am şi o durere musculară pentru că nu am dormit bine azi-noapte şi o durere de genunchi pentru că l-am izbit de ceva incredibil de tare. Minunat.

Soluţii? 

duminică, septembrie 11

Trei moduri despre cum să NU vorbeşti despre rezervări

1. - Bună seara! 
    - Bună seara! 
    - Am şi eu o rezervare pe numele "...". 
Caut pe listă. 
    - Serios? Nu vă găsesc. Unde aţi făcut-o? 
    - La telefon? 
    - Şi cu cine aţi vorbit? 
    - Cu nimeni. Am lăsat mesaj în căsuţa vocală de pe numărul de Vodafone!
    - Nu serios!!!
A se înţelege "Să mori tu!"

2. - Bună seara!
    - Bună seara! 
    - Am o rezervare pe numele "...". 
Din nou - caut pe listă. 
    - Nu sunteţi pe listă. Aţi făcut rezervarea pe mail sau la telefon? 
    - Pe Facebook. Am dat "attending"
    - ... 
No shit!!

3. - Bună seara! 
    - Bună seara! E cu intrare? 
    - Da. 
    - Şi e nevoie de rezervaţie? 
Încerc să îmi stăpânesc hohotele de râs care dau să iasă din mine. 
    - Nu aveţi neapărat nevoie de REZERVARE. Mai sunt locuri. :) 
Data viitoare, dacă îmi arătaţi actele doveditoare că aveţi o rezervaţie în munţi, promit solemn să nu vă mai cer bani pe bilet la intrare.

                     Update: În seara asta, după ce am fost întrebată de "rezervaţie", au trecut două minute, după care am avut surpriza să aud din gura aceleiaşi persoane: "A, pardon... Rezervare!" :)