Confuzie

Licenţă. Oboseală cronică, adunată de-a lungul verii. Serviciu. Am senzaţia că toată lumea vrea câte ceva de la mine şi eu nu apuc să fac nimic din ceea ce vreau. Dar vreau ceva oare? O groază de timp pierdut. Expresia "aiurea în tramvai" pare una derizorie, dar dacă modifici un pic şi spui "aiurea în autobuz/troleibuz", capătă sens şi devine incredibil de reală. Nu am mai citit demult. Nu am mai făcut ce îmi place demult. Am crezut că acasă o să fie mai bine. Nu a fost cum mă aşteptam. 

***

La Brăila, am fost la teatru. Vineri. Biletul l-am cumpărat tot vineri. Mă întrebam cât de în spate voi sta. Mă uit pe bilet: rândul trei, locul şase. Nu mă gândesc că vorbim de o sală studio, unde numărătoarea locurilor se face pe sală, nu pe rânduri. Sunt fericită că e vorba de rândul trei. Intru în sală şi mă îndrept spre scări să ajung la rândul trei, cuprinsă de amintiri. Ajung pe culoarul de mijloc şi sunt smulsă din reverie de faptul că, pe rândul unu, atârnă o hârtiuţă pe care scrie "rândul trei". Mă opresc. Nu pot să mai gândesc. Oamenii mă roagă să le fac loc. Sunt chiar lângă locul meu. De veci, aş putea să adaug. Mă aşez pe scaun şi aştept. Ce aştept? Nu ştiu. Să văd ce simt, poate. Trag aer adânc în piept şi îmi spun că aşa a fost să fie. Piesa tot nu începe. Simt ceva ascuţit în mijlocul stomacului şi un tremur aproape perceptibil din exterior. Nu mai pot să stau acolo. E prea încărcat de... multe. M-am mutat cu trei locuri mai la dreapta pentru că era liber şi am avut norocul să rămână liber. Şi aşa că, în momentul în care "Unchiul Peck îl învaţă pe vărul Bob să pescuiască", eu eram undeva, departe, în insula Brăilei, cu o muzică în cap pe care nu trebuia să o mai aud şi cu ochii aţintiţi pe petele de lumină şi întuneric de pe scenă. Deja vedeam cu totul alte lucruri. Eram într-o altă epocă, pe care, oricât m-am chinuit, nu am mai reuşit să o readuc la viaţă.

***

Mă uit pe program şi văd ceva ce nu trebuia să văd. Cine a inventat internetul pe telefon? Observ toate lucrurile astea între o sticlă de 500ml de bere şi o cană cu vin fiert. Cuprinsă de euforie, fac lucruri negândite pe care, evident, nu trebuia să le fac. Pe moment, nu îmi pasă, dar a doua zi, mă simt ca un căcat. Yet again. Încă de atunci vreau să văd biletul ăla în mâna mea.

***

Seminar. Singura disciplină care chiar îmi place. Ascult cu interes până în momentul în care nu mai pot să urmăresc nimic altceva pentru că anumite idei rămân pe repeat în capul meu. Poţi să interacţionezi cu cineva şi atunci accepţi persoana din faţa ta pentru ceea ce ea este cu adevărat. Dar poţi să interacţionezi cu o fantasmă: proiectezi în persoana respectivă toate visele şi dorinţele tale. O vezi aşa cum vrei tu să fie pentru tine, şi nu aşa cum este cu adevărat. Pe scurt: o instrumentalizezi. Indiferent de experienţa acesteia în comunicarea interpersonală, mai devreme sau mai târziu îşi va da seama de ceea ce i s-a întâmplat. Inevitabil, se va răzbuna. Îţi va plăti cu aceeaşi monedă şi ori te va trata ca pe un obiect, ori va părăsi relaţia. Voilà!! Din momentul ăla, am fost pierdută. Deci, despre asta tot era vorba în fiecare conversaţie. Nu îmi amintesc decât de un moment de undeva din martie, anul trecut, când eram un simplu obiect asemenea stâlpilor de electricitate sau ca zidul de care mă lipisem.

***

Nu am mai putut să gândesc. Clar şi limpede. Am acţionat din instinct. Ştiam că voiam un bilet cândva. Nu am mai filtrat nimic. Abia după ce l-am avut în mână, mi-am dat seama că nu trebuia să îl iau. Şi de aici a pornit totul: stres, oboseală, rău. Mă las purtată de val, dar nu întotdeauna în cele mai bune direcţii.

Concluzie:

18 octombrie 2011

Duminică, 18 octombrie 1936

29 de ani de viaţă. Îi primesc nici bucuros, nici trist - cu conştiinţa că mai am unele lucruri de făcut, pentru care sunt obligat să trăiesc. Încolo, nimic. Dar am făcut serioase eforturi pentru a primi ziua asta cu oarecare solemnitate, ca pe o zi fastă. Am atâta nevoie să îmi creez mici superstiţii prevestitoare de bine. (...) Încep un an nou de viaţă - dar îmi este oare dat să mai încep cu adevărat ceva?

Luni, 18 octombrie 1937

Şi împlinesc astăzi 30 de ani.

Miercuri, 18 octombrie 1939

32 de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta, palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită. Încerc să nu mă gândesc la viaţa mea - nici la cea care a trecut, nici la cea care vine. E un sentiment de inutilitate care mă disperează şi pe care vreau să-l ocolesc, să-l uit. 

...Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să îmi mai caut drumul, care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant zări care încă nu se văd. Disperarea e un entuziasm, pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni, îmi rămâne un lung sfârşit de zi pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc. 

                          ...66 de ani nu se pot suprima cu o plecare... (1907-1945)

A o suta postare de pe blogul ăsta

Vi se întâmplă să plângeţi ore în şir în continuu fără ca măcar să ştiţi de ce? Ei bine, astăzi este una din zilele alea.

Urăsc să rămân brusc singură. Atunci, toate gândurile pe care am încercat să le reprim anterior, vin peste mine. Mă înăbuşă. Nu îmi dau voie să respir şi mă înec în hohote de plâns.

Deodată îmi amintesc de tot, de toţi şi de toate. Îmi amintesc că nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea. Îmi amintesc că nu sunt specială în nimic. Îmi amintesc că foarte puţin lucruri din tot ce mi-am dorit de-a lungul vieţii s-au împlinit. Îmi amintesc că mi-e dor de acasă, mi-e dor de mama.

Am senzaţia că toţi oamenii pe care îi cunosc şi care îmi marchează existenţa îmi scapă printre degete. Amintirea lor devine din ce în ce mai alunecoasă. Mi-e dor de tine. Da, din nou. Îngrozitor de tare. Încă mai vreau jumătatea aia de oră, dar e din ce în ce mai îndepărtată şi mai puţin vizibilă.

Încerc să mă concentrez pe lecturi şi nu reuşesc. Cărţi pe care odată le devoram. Acum nici nu îmi mai dau seama unde e punctul. Văd cuvintele, dar nu le prind sensul. Ridic ochii din carte şi, brusc, încep să plâng.

Mi-e dor. Doare. Vreau acasă. Vreau să mă regăsesc. Vreau să îmi fie bine. 

Dor de zăpadă

Sleigh bells ring, are you listening,
In the lane, snow is glistening
A beautiful sight,
We're happy tonight.
Walking in a winter wonderland.

Gone away is the bluebird,
Here to stay is a new bird
He sings a love song,
As we go along,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
Then pretend that he is Parson Brown

He'll say: Are you married?
We'll say: No man,
But you can do the job
When you're in town.

Later on, we'll conspire,
As we dream by the fire
To face unafraid,
The plans that we've made,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
And pretend that he's a circus clown
We'll have lots of fun with mister snowman,
Until the other kids knock him down.

When it snows, ain't it thrilling,
Though your nose gets a chilling
We'll frolic and play, the Eskimo way,
Walking in a winter wonderland.

Vreau

Sunt tristă. Nimic nu îmi convine. Am nevoie de oameni cu care să vorbesc încontinuu. Cum închid ochii, îmi revin în minte imaginile de aseară. Atât de aproape. Atât de prost ce pot să stau la capitolul "Socializare". Varză. Cred că am mai ratat o posibilitate în seara asta, dar nu aş putea să trec prin două eşecuri unul după altul. 

Nu mai suport să fiu singură şi dezechilibrată. Fac lucruri nebuneşti şi nu e bine. Am făcut deja o mulţime. E timpul să mă opresc până nu ajung la greşeala capitală. Am nevoie de tine. Ajută-mă să mă regăsesc. Să fiu din nou eu însămi în orice moment. Să zâmbesc cu toată inima. 

Mi-am descoperit doza de narcotic zilnic, dar aseară s-a terminat. Următoarea doză s-ar putea să o primesc pe undeva prin noiembrie. Şi eu ce fac până atunci? Să vedem... Ar trebui să merg la facultate, la serviciu şi la alte spectacole. 

De azi-dimineaţă, mă gândesc încontinuu la un lucru: vreau să ningă. În mod normal, frigul crunt nu e tocmai pe placul meu, dar de astăzi, am un dorinţă aproape nebună de a fi din nou un copil cu căciuliţă, mănuşi şi fular. Să alerg prin nămeţii de zăpadă de pe drum sau de prin parcuri. Să ne batem cu zăpadă. Să fac un om de zăpadă. Să mă dau cu sania. Să fac îngeraşi în zăpadă. Să patinez în aer liber şi să înceapă să ningă. Să mi se aşeze fulgii pe nas, pe gene. Să îmi intre zăpadă în cizme şi să se topească acolo şi apoi să simt cum mă scutur de frig. Nu mai vreau să fie doar o iarnă în care stau în casă, la căldură, cu nasul lipit de geam, admirând fulgii de nea, sau să înjur în fiecare dimineaţă când merg la muncă frigul care mă face să mă îmbrac atât de gros încât mă mişc în reluare. Vreau o iarnă ca în poveşti. Cu poveşti spuse la lumina galbenă a veiozei - şemineu nu avem - în timp ce viforul suflă cu putere afară. Vreau să adorm ca un copilaş, să mă ţii în braţe şi să mă mângâi pe păr. 

E atât de dureros de imposibil uneori.