Almost the end

Nu ştiu ce se întâmplă de nu pot să mă opresc din plâns. Nici măcar nu ştiu de ce o fac. Adică ştiu, dar e greu de explicat. S-au adunat multe despărţiri. Foarte multe. Şi îmi este din ce în ce mai greu să le suport pe toate. Când sunt înconjurată de oameni, totul pare să fie ok, suportabil. Azi, în schimb, este prima zi în care sunt singură acasă după foarte mult timp şi m-au copleşit toate deodată. 

Toată lumea pleacă din ţară şi nimeni nu mai dă niciun semn. 

Pe de altă parte, la serviciu, sfârşitul, care părea foarte îndepărtat odată, acum a devenit inevitabil. Se apropie cu fiecare clipă ce trece. Înainte eram entuziasmată. Acum... e trist. Nu dau mai multe detalii acum. O să revin mâine cu impresii. 

Pentru toată perioada asta stupidă, îmi cer scuze în mod oficial persoanelor în faţa cărora m-am comportat din-nou-nu-spun-cum. Nu bag mâna în foc pentru tot ce am spus şi/sau am făcut. Îmi pare rău dacă am fost agresivă, arţăgoasă, stresantă, plictisitoare şi aşa mai departe. E doar o perioadă tristă. Au fost multe sfârşituri triste, unul mai irevocabil ca altul, se pare. Dar weekendul ăsta în sfârşit voi fi complet singură şi sper să mă adun şi să privesc cu mai multă speranţă spre viitor. 

Mă opresc să nu vă deprim şi pe voi. Nu uitaţi că vă iubesc, dragilor! 

All over again

Simt că fierb. Am inimaginabil de mulţi nervi pe mine. De cât de - nu spun cum - pot să fiu. Serios. Pierd nişte ani aiurea - pe care totuşi nu-i regret - ca să scap de ceea ce simt. Să încerc să mă conving pe mine că nu e bine, că nu are rost, că...că...că... "n" motive. După mai bine de trei ani, reuşesc să scap cât de cât. Mă axez pe alte lucruri. Încerc să îmi menţin atenţia, mintea cât mai ocupate posibil. Alerg în disperare de dimineaţă şi până seara doar ca să am o activitate în aşa fel încât seara să cad lată şi să nu mai am timp să mă gândesc la nimic. Să nu mai permit niciunui gând să îmi invadeze mintea. 

După tot efortul depus, îmi canalizez energia spre altceva, spre altcineva. Într-un moment de sinceritate cronică, de panică faţă de fapte şi de incertitudine, spun multe lucruri. Mai dure şi mai puţin dure, dar - se pare - adevărate în întregime. Ce se întâmplă? Tăcere. Niciun răspuns. Doar frânturi. Şi prin "frânturi" înţeleg două-trei cuvinte, maximum o propoziţie. Nici măcar o frază. Nimic. Din nou mi-am călcat pe tot ce aveam şi nu aveam şi am tras de toate funiile pe care le aveam ca să încerc să fac lucrurile să meargă din nou sau măcar doar ca să capăt şi eu o explicaţie, un răspuns, o reacţie. Degeaba. Primesc doar un "Bună" aruncat din lateral şi un râs ce se vrea a fi pe înfundate, dar care, de fapt, a fost prost ascuns. 

Mesajul este clar: nu mai suport toată tensiunea asta, toate gândurile pe care mi le fac. Nu mai suport să nu ştiu ceva sigur. E chiar aşa greu? "Da" sau "Nu". Balanţa înclină spre "nu" se pare, dar aşa sunt eu - sucită. Nu înţeleg subînţelesurile. Nici măcar nu sunt furioasă pe tine. Sunt pe mine. Pentru că nu m-am învăţat minte de prima dată. Pentru că nu mi-a ajuns cât mi-a luat să trec peste tot. Pentru că nu mai suport să îmi fac involuntar planuri, iluzii pentru ca, a doua zi, să le văd aruncate la gunoi. 

Şi încă ceva: asta a fost ultima dată când mă calc pe mine în picioare ca să lupt pentru ceva. 

Încă una

Mai am încă o melodie. Din nou, cu versuri. Nu cred totuşi că e nevoie de un transcript.



Gata! 

Cryin'

Atât am avut de spus. Cu recomandarea de a asculta versurile!

Tired

M-am săturat. Am obosit să tot încerc să aplanez conflicte, să găsesc explicaţii şi, de cele mai multe ori, să încerc de una singură să descifrez motivele comportamentului celuilalt, să îmi dau seama de ce reacţionează aşa şi care sunt graniţele comunicării noastre, unde trebuie să mă opresc cu sinceritatea. Ce-i drept, faptul că spun tot ce simt în momentul respectiv devine, pe zi ce trece, un defect din ce în ce mai mare. 

Am obosit să stau şi să ofer explicaţii pentru lucrurile care mie mi se par foarte logice în condiţiile în care abia am timp să mănânc. Cel puţin, în ultimele două zile, am cărat atât de multe scaune încât mă întreb dacă nu cumva o să ajung mai slabă decât sunt... Sunt pe drumul bun, oricum! 

În schimb, recunosc - îmi place alergătura asta continuă dintr-un loc în altul. Nici nu ajung bine într-un loc că sarcinile şi încep să curgă. Poţi foarte uşor să ajungi la poştă, la bancă, la hotel sau doar în curte. Doamna de la librărie îmi zâmbeşte când mă vede pe stradă şi ştie că, de fiecare dată când merg acolo, e nevoie de bon ştampilat. Domnul de la imprimerie mă salută când trec pe lângă geam şi arunc o privire înăuntru. 

Pe de altă parte, acum, când au aflat că o să plec, oamenilor le pare rău de despărţirea din ce în ce mai apropiată. Şi eu simt că o parte din mine va fi mereu acolo. Dacă aş putea le-aş păstra pe amândouă, dar ar trebui să mă transform în "Superwoman" şi mi-am dat seama că nu funcţionează întotdeauna. 

Îmi place ceea ce fac, dar se pare că niciodată nu poţi să fii pe deplin împăcat cu tine însuţi pentru că mereu apar fel şi fel de probleme... 

Nu are logică ceea ce spun, dar deocamdată e suficient că mă înţeleg eu. Asta ajută.

Şi nu, tot nu ajung acasă. 

Freedom to love

Astăzi m-am trezit cu un gând: "Vreau să scriu pe blog!". Până acum, blogul era un loc al meu şi numai al meu. Puteam să spun acolo tot ce aveam chef, despre oricine şi orice, fără să mă gândesc că postările mele sunt citite de anumiţi oameni. Acum, lucrurile sunt un pic altfel. Simt că o reacţie aici este aşteptată, dar se lasă foarte, foarte întârziată. Tocmai pentru că nu ştiu ce aş putea să mai spun. 

De când am scris ultima oară şi până acum, s-au adunat multe lucruri în mine. Am trecut rapid de la o stare de spirit la alta. Odată eram considerată a fi o persoană extraordinar de calmă. Întrebarea de bază devenise: "Tu nu te enervezi niciodată?". În ultima vreme, mi s-a spus destul de des: "Tu nu te calmezi niciodată?". Poate sunt eu paranoică. Nu m-ar mira...

Poate reacţionez ca un copil, dar, în momente de genul ăsta, tot ce îmi doresc este să merg acasă. Să scap pentru o perioadă de probleme. Să mă calmez. Să dorm 14 ore în fiecare noapte. Să simt că nimic nu mă poate atinge. Să am libertatea să fac tot ce îmi doresc, atunci când îmi doresc fără să cer acordul nimănui. Să stau toată ziua şi să citesc sau să îmi pun o pălărie pe cap şi să mă plimb de nebună pe câmpul plin de maci. Să mă întind în iarbă, sub cireşul ăla amar sau, mai departe, sub nuc şi să dorm acolo. Să mă uit la cer printre frunze şi să visez cu ochii deschişi. Asta e tot ce îmi doresc acum. 

Şi în loc să fac asta cât încă mai pot, eu îmi schimb rapid stilul de viaţă şi iau nişte decizii de o importanţă majoră într-un timp foarte scurt. Tot ce îmi rămâne de făcut este să tratez totul responsabil şi să rămân fermă pe poziţii. Sper să reuşesc. 

Dar până atunci, vreau acasă...