Memorii, amintiri, jurnale... just me!

Cirque du Soleil - Saltimbanco

2012-02-12T17:15:00.001+02:00

După un examen uşor (tratat cam în grabă, ce-i drept şi o să devin un pic machiavelică spunând că „scopul scuză mijloacele”), un maraton prin zăpadă de la universitate până la un bancomat ING şi alergatul înapoi în staţia de taxiuri pentru că nu avea nimeni să îmi schimbe o bancnotă de 100 de lei, mersul la pas cu taxiul şi înotul prin nămeţii de la Romexpo, înot ce se manifesta când patinând condusă de vânt, când afundându-te până la genunchi în troienele de zăpadă pe care nu le-a curăţat nimeni, am ajuns la Pavilionul Central şi, în cinci minute, stăteam la căldură, luându-mi în stăpânire scaunul.

Prima privire: scena. Decorul. Pânze. Lumină albastră. Cam aşa. [şi o să folosesc din nou poza de slabă calitate].

12.00: Începe spectacolul. Am cam rămas fără cuvinte. Eram fascinată nu atât de numerele artiştilor, cât de faptul că îi vedeam pentru prima dată la 20 de metri în faţa mea. Erau vii şi erau acolo. Nu filmaţi, nu pe ecranul laptopului, nu în poze, nu la Cărtureşti. Acolo.

Atitudine. Sfidarea gravităţii. Elasticitate. Vis. Avânt. Pasiune. Culoare. Muzică. Sincronizare totală. Minunată interacţiune cu publicul.

Mi-au plăcut numerele, dar cam simplu faţă de cum ştiam eu trupa „Cirque du Soleil”. Uşor spectacol. Comparativ cu „Alegria”, de exemplu, care, de altfel, va rămâne spectacolul meu de suflet. Urmează să văd „Corteo” să văd ce top realizez.

Singura obiecţie este acustica de la Romexpo. Am auzit vocile foarte bine atunci când aveau nevoie de microfon, dar melodiile au avut un pic de suferit din cauza asta.

Acum, în ceea ce priveşte momentele preferate, ei bine, recomand cu căldură următoarele:

1. căutaţi unde vreţi voi momentele lui Eddie, clovnul şi copilul existent în fiecare dintre noi. El a avut una dintre cele mai bune interacţiuni cu publicul şi m-a făcut să râd cu lacrimi.

2. următorul a fost Russian Swing. Momentul trapezului. Al leagănului. Explozie de culoare. Iar copilul din mine nu voia decât să fie şi el pe o parte a leagănului şi să aibă ocazia să zboare şi să aterizeze pe saltea.

3. un moment mai bun pentru final nici că se putea. Bungees. Patru acrobaţi, legaţi de elastice, zburau în toate direcţiile ordonat, graţios, sincronizat, sfidând gravitaţia.

O experienţă mai frumoasă pentru începutul vacanţei (pentru că da, e vacanţă teoretic!) nici că se putea!

Iar eu nu pot să închei decât cu un videoclip şi cu o melodie care îmi fac o deosebită plăcere şi mă emoţionează până la lacrimi.

"Voluptatea de a fi singur într-o lume care te crede al ei..."

2012-02-05T15:26:00.001+02:00

Am scăpat de toate proiectele. Vineri la ora 23:59 totul se sfârşise. Până acum, singurul rezultat concret a însumat şase pietre luate de pe suflet şi trei unghii roase.

De ieri, găsesc o imensă voluptate în a fi singură. Doar eu cu lucrurile care îmi fac plăcere. M-am pierdut în poezie. Pentru prima dată după foarte mult timp, am regretat că nu aveam acasă volumele preferate şi a trebuit să atac site-urile, corectându-le diacriticele (defect profesional). Dar au mers direct la ţintă. Nu pot să descriu senzaţia de a redescoperi poemele lui Blaga, îngerii lui Nichita, rapsodiile lui Topârceanu, sarcasmul lui Sorescu sau inocenţa Anei Blandiana şi melancoliile lui Minulescu. Iubiţii mei din liceu. Nume şi versuri de care mă leagă nişte amintiri incredibile. Readuc în prim-plan vremurile în care voiam să dau la teatru. Vremurile în care făceam cursuri şi simţeam vibraţia poeziei. Monologurile pe care le pregăteam de drag. Îmi amintesc de Ioana Boiu şi pasiunile ei, de Doruleţ şi de inocenţa cu care iubeşte, de Leanca văduva, „comersantă de băuturi spirtoase” şi „fomeie sărmană” sau de amorul tâmpit al lui Băieşu. Universurile în care mă pierdeam timp de două ore în mod oficial şi enorm de multe alte ore în contexte care mai de care mai ciudate (a se vedea pauzele în care repetam scenele în faţa Primăriei din Brăila). Ambiţia pe care o aveam să îmi exersez memoria, să reţin cât mai multe versuri.

Între timp, memoria mea şi-a mai pierdut din elasticitate pentru că sunt leneşă şi uit lucrurile care îmi fac plăcere. Dar regăsesc aceeaşi voluptate de a mă pierde în operele lui Sebastian, să fiu purtată prin Brăila anilor ’20-’40, să fiu din nou în „oraşul cu salcâmi” şi să mă las purtată de mâini sigure printre Vii în insula Brăilei. Sau să cad din tramvai în Bucureşti, să ajung cu un necunoscut în mijlocul troienelor din Postăvaru şi să descopăr legenda familiei Grodeck. Să mă pierd printre filele jurnalului sau prin articolele publicate la acea vreme. Să recitesc „De două mii de ani”, să resimt condiţia de evreu, dar să şi degust apoi polemica şi înverşunarea cu care se apără în „Cum am devenit huligan”.

Acum vreau să citesc „Insula”. Surprinzător, dar era una dintre lucrările care îmi lipseau ca să îmi întregesc colecţia. Am cumpărat dintr-un anticariat două volume ce poartă numele „Opere complete” şi, într-adevăr, cuprind lucruri despre Sebastian pe care nu le aveam.

Vreau să readuc la viaţă toate aceste universuri astăzi, când mi-am propus să îmi iau liber, să nu fac nimic altceva decât lucruri pentru sufletul meu. Astăzi mă răsfăţ pe mine. Profit de faptul că ninge încontinuu şi mă instalez comod la masa din bucătărie, mă cufund în scaun lângă geam şi - cu melodiile preferate în surdină - mă apuc de lecturi. Mă bucur de libertatea de a fi singură. Şi îmi place.

„Everything you can imagine is real” - Pablo Picasso. O să iau în calcul asta.

Play it again...

2012-01-28T16:08:00.001+02:00

Doamne, atât de dor îmi este. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mi-e dor de foarte multe lucruri. Şi asta de vreo două-trei zile încoace, când a sărit dopul ca la sticla de şampanie şi nu am mai putut să îl pun la loc.

Facebookul mă duce foarte repede în zona asta. Mi-e dor de acasă şi văd atât de multe fotografii din Brăila. Locuri dragi mie. Diferite momente ale zilei.

Îmi amintesc de multe, multe lucruri. Experienţe minunate timp de mai bine de doi ani de zile. Nebunii. Pe atunci chiar făceam ceea ce simţeam şi îmi pare atât de rău că mă las prinsă în vălmăşagul vieţii de zi cu zi şi uit că sunt şi lucruri pe care simt că vreau să le fac şi lucruri pe care le detest. Au venit vremuri foarte aglomerate din punct de vedere al dezvoltării profesionale (ce seacă mi se pare expresia asta!) şi încerc să îmi împart sarcinile astea între sarcini făcute cu drag şi sarcini „pentru-că-trebuie-şi-abia-aştept-să-scap-de-ele”. Îmi amintesc de ideile noastre cu legendarul şi minunatul calendar pentru care am ales poze minunate, pline de semnificaţie pentru toată lumea. A fost una dintre cele mai frumoase surprize realizate de noi...

Mi-e dor de momentele post-spectacol, când stăteam în frig în staţia de maxi-taxi aşteptând la nesfârşit. Sau nu. Acolo s-au întâmplat unele dintre cele mai frumoase momente. Mereu o să fiu foarte, foarte legată prin amintiri de tot perimetrul ăla din faţa teatrului, inclusiv băncuţele şi aleea uşor denivelată pe care îmi e foarte greu să merg cu rolele.

Mi-e dor de tot ceea ce simţeam la fiecare spectacol la care mergeam. Încărcătura. Emoţia pe care mi-o transmitea. Apropo de asta, am de gând să merg să revăd „Micuţa Dorothy” la Teatrul Naţional de Operetă din Bucureşti să îmi mai treacă dorul. Este identică. E la fel cu cea de la Brăila. Sau invers. De la mişcare scenică, melodii sau costume. Doar actorii lipsesc. Mi-e dor de ideea de a revedea un spectacol preferat de cât mai multe ori, de a vâna replici, amuzându-mă copios pe tema asta. Sau pur şi simplu să merg singură în sală, să mă cufund în scaunul roşu şi să mă refugiez cu toată fiinţa în lumea de pe scenă. Să uit de problemele pe care le am. Să mă încarc cu energie. Să mă binedispun. Sau să îmi înţeleg suferinţa prin intermediul acţiunii de pe scenă. Sau să îmi dau seama că suferinţele mele nu sunt justificate, să trag o concluzie şi să plec de-acolo cu o altă stare de spirit.

Agenda mea încă mai păstrează mirosurile...

Mi-e dor de toate momentele alea. Mi-e dor de mine cea de-atunci. Da, m-am schimbat între timp. Dar mi-e dor de mine cea de-atunci. De mine cea fără de griji. De mine, cea care lupta pentru relaţiile interpersonale, care se „lipea” de oameni şi făcea şi oamenii să se „lipească” de ea. Şi acum ţin foarte mult la relaţiile din jurul meu şi la oamenii care îmi atrag atenţia şi de care mă „lipesc” involuntar. Dar îmi lipseşte ceva. Nu mai lupt atât de aprig ca înainte să le păstrez, să îi fac şi pe ceilalţi să înţeleagă ceea ce simt. Sunt mai blazată. Sau poate doar focalizată pe altele.

Nu îmi doresc decât un moment de respiro în Brăila ca să îmi reamintesc cum trebuie de mine, cea de care mi-e dor. Să pot să mă despart de mine cea de-atunci ca să pot să o construiesc în continuare pe mine, cea de-acum. Sau doar să îmi dau seama cum să fac să le împac pe amândouă.

Mă întreb când o să pot să îmi acord timpul ăsta...

Şi ca încheiere, îmi vine în cap un cântecel:

"Zău, sunt vrednic de-a ta jale,
Vindecă-mi patima grea..."

Ce n-aş da să fiu doftoroaie, musiu Franţ...

(Pre)retrospectivă

2012-01-08T12:32:00.000+02:00

Nu mai pot să scriu. Nu mai pot să mă concentrez. Sunt în stand-by. Stau la masa din bucătărie cu cărţile împrăştiate în jurul meu. Mă uit la ele. Mă uit peste cerinţe şi nu pot să leg o literă de alta. Cuvântul nu se formează. Prin mintea mea trec tot felul de imagini. Imagini din trecut. Se acumulează regretele. Regretul că totul se apropie de sfârşit. Regretul că nu am trăit fiecare moment la adevărata lui intensitate. Eram prea supărată pe atunci. Dezamăgită de tot ce (nu) realizasem. Prea cufundată în trecut pentru a aprecia ceea ce aveam.

Şi acum se întâmplă la fel. Dar e un pic diferit. Abia în vacanţa asta mi-am dat seama de atitudinea greşită. Acum îmi dau seama că pentru mine contează mult mai mult relaţiile dezvoltate cu oamenii din jur, indiferent de rand, decât doza de plăcere pe care mi-o produce informaţia primită. Ştiam şi până acum ce rol important ocupă oamenii în viaţa mea, dar nu credeam că şi oamenii de Aici. M-am înşelat.

În încercarea de a recupera ceva ce mi-a plăcut într-adevăr din trecut mă reîntorc în timp şi mă trezesc că sunt prin locuri cărora nu mai aparţin demult. Dar nu las asta să îmi intre în cap. Mă trezesc doar când prelegerea se termină cu "cantitatea de informaţie este egală cu logaritm în bază doi din x la puterea a doua" şi cu promisiunea revederii pe 10 ianuarie. Zâmbesc. Mă ridic şi îmi promit că o să aflu odată pentru totdeauna ce reprezintă logaritmul...

Grinch nu a mai furat Crăciunul

2011-12-26T21:40:00.002+02:00

Am văzut la televizor că, pe lângă „new year resolutions”, oamenii alcătuiesc şi o listă cu persoanele dragi pe care ar dori să le aibă aproape de sărbători.

Ei bine, la mine e simplu.

Mi-e dor de tine. Tu care făceai toate Crăciunurile să fie înţesate cu miros de ciocolată, cozonac şi portocale. Tu care făceai cea mai bună baclava de Revelion. Tu care debordai mereu de veselie, bunătate şi căldură sufletească, indiferent de câţi bani aveai în portofel sau câte bucate de pus pe masă. Tu care, în 17 ani jumate, ai creat adevărate ritualuri de Crăciun. Ritualuri de care acum îmi este îngrozitor de dor. Numai când îmi amintesc de sărbătorile noastre preferate, de agitaţia şi de pregătirile dinainte încep să plâng şi uit să mă opresc. Pentru că îmi lipseşti enorm.

În rest, am petrecut frumos Crăciunul anul ăsta. Indiferent de cât de „old fashioned” pare, pentru mine este o sărbătoare care se petrece cu familia. Nu am putut să merg acasă pentru că aveam nevoie de buletin, dar se pun la socoteală şi rudele din Bucureşti. Ei bine, am avut parte de un Crăciun pe cinste.

În ceea ce priveşte cadourile primite, aici e altă discuţie. Am avut nevoie de maximum cinci minute pentru a intra complet în spiritul sărbătorii. A început frenezia împărţitului de urări din suflet - nu de pe net, nu primite şi retrimise. Am încercat să transmit o bucăţică din magia de care eu eram înconjurată persoanelor cu adevărat dragi din jurul meu. Am avut o mică ezitare dacă să trimit şi ultimei persoane - „last but not least” - gândindu-mă că nu are rost, că legătura probabil s-a rupt, dar am avut surpriza să constat că răspunsul persoanei în cauză a venit plin de o doză egală de entuziasm şi a făcut parte dintre cele mai speciale cadouri pe care le-am primit vreodată. Îţi mulţumesc. Mereu ai grijă de Crăciunul meu. De asemenea, încă alte două răspunsuri venite exact când mă aşteptam mai puţin şi gata: nimeni nu ar fi putut să mă mai scoată din norişorii în care mă cufundasem.

Singura dorinţă care nu s-a îndeplinit a fost zăpada. Îmi doream o plăpumioară de zăpadă. Ba chiar - ca o paranteză - am visat într-o noapte că ninsese atât de mult, iar eu am ieşit în parc fericită şi nerăbdătoare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă trântesc cu faţa în jos în omătul afânat. A fost o senzaţie de nedescris. Dar m-am trezit şi... piatră şi soare!

Întâmplări prin Bucureşti

2011-12-19T00:24:00.002+02:00

Merg cuminte pe Bd. Schitu Măgureanu, pe lângă Cişmigiu, dimineaţa la 6,30 ca să ajung la timp la serviciu. Drumul ăla e un pic plictisitor. E monoton. Dar există remedii: vorbesc cu mama la telefon sau mă arunc în torentul melodiilor preferate din mp3-ul vechi de când lumea. Fac drumul ăla de aproape doi ani. În dimineaţa asta, am chef să vorbesc la telefon. Vreau să am iluzia că nu sunt singură. Pe la mijlocul drumului, mă uit în jur şi, într-adevăr, constat că nu sunt singură. În spatele meu, aproape paralel cu mine, merge un bărbat la vreo 40-45 de ani, iar pe partea celalaltă coboară agale doi bătrâni.

Mă simt bine. Eram îmbrăcată cu fusta de blugi preferată. Am cizme frumoase aşa că renunţ la rucsac. Îmi aleg o geantă pe măsură.

În timp ce vorbesc la telefon, constat cu indiferenţă că populaţia străzii a crescut cu încă doi indivizi. O linişte de mormânt stăpâneşte zona. Aveam să constat că e liniştea dinaintea furtunii. Cei doi trec pe lângă mine. Merg cam doi metri în spatele meu.

Şi apoi, într-o fracţiune de secundă, se întâmplă următoarele:

- constat că o umbră din spatele meu se apropie cu viteză de mine.

- încerc să mă întorc spre dreapta, dar nu mai apuc pentru că, în aceeaşi secundă fatidică, simt cum geanta mea e trasă cu furie şi înverşunare şi cedează sub presiunea mâinilor unuia dintre cei doi.

Îmi dau seama că au mai trecut vreo zece secunde în care nu am fost în stare să îmi dau seama ce se întâmplă. Mintea mea s-a blocat. Ştiam că trebuie să fac ceva, dar nu îmi dădeam seama ce. Atunci s-a produs un alt salt logic în care am revăzut tot ce conţinea geanta: agenda, cheile, portofelul, actele, o carte de la bibliotecă...

Panică. Încep să plâng şi nu pot să spun altceva decât "Mi-au furat geanta!". Pe repetate. Aştept un pic de solidaritate din partea oamenilor din jur, dar ei încep să se dezmorţească după ce au asistat la spectacol. Se pare că nu le-a plăcut pentru că nu au aplaudat, ci doar au plecat plictisiţi.

Nu ştiam ce să fac. Nu am mai trecut niciodată prin asta şi nici nu mă uit la ştiri. Pierd timp preţios, anunţând la serviciu ce s-a întâmplat şi aflând într-un final unde e cea mai apropiată secţie de poliţie. Au trecut 15 minute preţioase.

...şi de atunci a început nebunia. Trei ore la poliţie. Acte de anulat. Drumuri la ziar. La poştă. La facultate. La centrul de reîncărcare. Din nou la poliţie. Între timp, sunt mereu stresată de faptul că nu pot să îmi amintesc dacă apărea pe undeva prin agendă adresa din Bucureşti. Sunt paranoică în timp ce merg pe stradă. Am nevoie de timp de reacomodare. Nu pot să fac nimic până nu e gata buletinul nou. Nici măcar nu pot să plec acasă de sărbători. Am stagnat cu toate lucrurile pe care voiam să le fac. Nimic nu mai iese cum trebuie.

De aceea, una dintre dorinţele mele de Crăciun este ca o parte din oameni să primească în dar jumătatea de minte ce le lipseşte...

Dor de.

2011-12-17T22:31:00.000+02:00

Mi-e dor. Mi-e îngrozitor de dor. Până acum, nu puteam să realizez. Acum îmi dau seama. De tot. Şi nu pot decât să las lacrimile să curgă. Să mă cureţe. Să vorbesc nu mai pot. Am uitat. Nu îmi rămâne decât să mistui durerea singură. În interior.

***

Aştept zăpada. Măcar atât.

"Şi mie îmi place ploaia. Parcă te spală de toate... Dar cel mai mult îmi place ninsoarea. E atât de albă şi acoperă tot... Acoperă mizeriile lumii. Acoperă nefericirile de tot felul. Acoperă chiar şi amintirile... amintirile de pe anumite trotuare prost croite ale vieţii."

Mulţumesc pentru amintiri

2011-12-13T22:04:00.001+02:00

Zilele trecute s-au întâmplat nişte lucruri foarte frumoase, care m-au făcut să îmi dau seama că nu mai sunt copil. Că am crescut, că m-am maturizat, că am devenit mult mai responsabilă. Oamenii au început să aibă încredere în mine. Suport mult mai uşor lucrurile care nu îmi plac, încercând să înţeleg de ce se întâmplă aşa şi nu cum vreau eu. Încet-încet, încep să înţeleg de ce oamenii se comportă într-un fel şi nu în altul.

Dar toate lucrurile astea se învaţă şi în urma unor experienţe plăcute sau - de cele mai multe ori - mai puţin plăcute. Tot nu mă simt încă în stare să descriu aici, în modul meu ironic, ceea ce s-a întâmplat acum vreo două săptămâni. Dar stresul de atunci este încă prezent şi în continuă ascensiune.

***

Astăzi e 13. E normal. Aveam aşteptări frumoase de la ziua asta. Ştiam ce am făcut şi ce sunt în stare să fac. Sună ciudat - dacă aş evita aluziile, ar fi aproape un şoc pentru cititori - dar este unul dintre cele mai frumoase lucruri din viaţa mea din ultima vreme. Pentru care lucram cu o plăcere nebună. De care nu mă mai săturam. Dar exact atunci, m-am blocat. Pur şi simplu. Iar momentul s-a dus.

Simt fizic toate problemele. Am ameţeli, senzaţii de vomă şi dureri îngrozitoare de cap şi stomac. Cu cât îmi fac mai multe griji, cu atât durerile sunt mai mari.

***

Dar azi, în această mirifică zi de 13, un lucru superb s-a întâmplat. O expresie rostită la începutul zilei. O expresie ce îmi trezeşte amintiri pe care încerc să le reprim pentru că sunt dureros de frumoase. "Pour épater les bourgeois..." Sebastian. Teatru. Oameni dragi. Atmosferă de poveste. Oglinzi. Lumini. Muzică în surdină.

...vremurile de altădată...

Întâmplări la teatru

2011-12-04T18:46:00.001+02:00

Continuând seria "bărbaţilor care se dau la mine" - Întâmplări pe o bancă - trebuie să mai pun ceva aici, dovadă, să nu uit.

Aseară, la teatru. În pauză, ies un pic la aer să mai văd lumea. Mă uit în jur să văd dacă recunosc pe cineva şi degust senzaţia de a mă simţi în siguranţă şi în altă parte în afara casei mele. Deodată, un individ la vreo 40-45 de ani (da, da, exact aşa!) vine lângă mine, îmi zâmbeşte şi îmi spune:

- Vă place spectacolul?

Nu înţelegeam dacă ne cunoaştem de undeva. Încercam să fiu uşor ironică.

- Ţinând cont că sunt cam la a patra vizionare - da, foarte mult!

Figură siderată.

- Vai, dar de ce îl revedeţi de atât de multe ori?

Dacă asta e mult, înseamnă că l-aş da pe spate cu alte exemple. Dar mă abţin.

- Pentru că îmi place Shakespeare şi, în special, montarea asta.

- Mihai, îmi pare bine!

- Mădălina, şi mie!

Nenea vrea să îmi demonstreze mie cât de mare iubitor de teatru este el.

- Eu merg foarte mult la teatru. Am văzut toate piesele de la toate teatrele din Bucureşti. Tu ce piese ai văzut?

Nu zău!! Mă uit la el uşor sarcastic.

- La TNB, "Sonată...", "Visul...", "Lecţia"...

- "Lecţia" nu e la Naţional.

- Cum să nu?! La Sala Atelier.

- Aa.. pe-asta nu am văzut-o.

Şi cum rămâne, puiule, cu "atotcuprinderea" spectacolelor din Bucureşti?

Urmează el:

- Merg foarte rar la film. În ultimii zece ani, cred că am văzut vreo cinci filme.

- Eu recunosc: nu prea mă uit la filme.

- Păi, poate te invit într-o zi... Mergem să vedem un film...

Aaaa... Asta era! Ăsta era punctul terminus? Nu, mulţumesc.

- Mmmm... Poate. Deşi nu cred.

- De ce nu?

Mă gândeam foarte serios la toate lucrurile pe care le am de făcut.

- Deşi poate nu par, sunt o persoană foarte, foarte ocupată.

- Şi nu poţi să îmi acorzi zece minute din timpul tău? Să îmi laşi un număr de telefon?

- Nope.

- Să înţeleg că totul nu e decât întâmplător.

- E-exact.

- Atunci mi-a părut bine.

- Şi mie.

- Sper că nu ţi s-a părut nimic deplasat.

- Stai liniştit. Sunt obişnuită.

Mda. Ce să zic. De la 65-70 de ani să scazi brusc la 40-45 e un avantaj. Zic.

Dureros

2011-11-30T20:41:00.001+02:00

E dureros. A dispărut definitiv şi irevocabil o parte importantă din dovada amintirilor mele. Lucruri încărcate de semnificaţii, pe care nu le mai pot cumpăra cu toţi banii din lume.

Sunt pasionată de obiecte de papetărie şi birotică, dar niciodată nu am ţinut mai mult la agenda mea maro, cu coperţi cartonate şi spirală. Era un cadou de la bunica mea, un cadou pe care nu îl mai primesc a doua oară. Era umplută cu amintiri. Nu era un jurnal propriu-zis, ci o agendă zilnică bine proporţionată. Avea datele tuturor spectacolelor de teatru pe care le-am văzut în ultimii doi ani jumate, Brăila şi Bucureşti. Avea toată istoria de la ultimul loc de muncă, o istorie pe care o iubesc. Contacte şi informaţii de la teatru. Dar şi schiţe pentru discursul pe care l-am ţinut la sfârşitul celor doi ani de cursuri de teatru. Teme de gândire de la persoane dragi mie. Întreaga piesă "Orient Expres", transcrisă de mine. Gânduri despre bunica. Un cadou foarte special pe care l-am primit când am împlinit 18 ani. Un centralizator de convorbiri din ultimii trei ani. Nimic nu mai e acum.

A fost una dintre cele mai puternice şi dureroase lovituri emoţionale pe care le-am primit în ultima vreme.

Îi urăsc. Îi urăsc cum nu am urât niciodată pe cineva de când trăiesc.

De ce vin atât de des

2011-11-27T19:21:00.001+02:00

Nu ştiu de câte ori. Să fie zece. Să fie mai multe. Să fie mai puţine. Dar să caut totuşi, să nu spun prostii. Aşa. De nouă ori, cu ultima înregistrare. Nu mi-am bătut recordul. Cel mai mult a fost de 17 ori, dar din cu totul alte motive care nu fac obiectul introspecţiei de astăzi. Aşa. Revenind. Cele nouă dăţi au fost, de fapt, continuarea altor zece. S-ar putea să pară că vorbesc un pic ininteligibil, dar nici nu o să vă vină să credeţi cât de multă logică pot avea cuvintele mele.

De ce vin? De ce veneam? Pentru că era singurul loc unde nimeni nu putea să mă împiedice să merg. Pentru că era locul în care trăiam unele dintre cele mai frumoase momente. Ce pot să vă spun cu siguranţă despre mine este că, în ultimii trei ani şi jumătate, m-am obişnuit prost. Foarte prost. Am învăţat să trăiesc din emoţiile alea puternice şi din priviri pătrunzătoare care rezonau în străfundul stomacului meu.

Îmi plăcea. Anunţul iniţial. Izbucnirea emoţională, luarea în braţe a tuturor oamenilor din jurul meu şi înroşirea liniei telefonice. Apoi linişte. Cu o seară înainte - planuri, iluzii. Nimic ieşit din comun. Doar o "pre-pregătire" pentru evenimentul ce avea loc în mai puţin de 24 de ore. A doua zi, trezit cu un zâmbet până la urechi. Punerea în aplicare a pregătirilor din seara precedentă. Atenţie la cele mai mici detalii: o scamă de pe bluză, un fir dus de la dres, un fir de păr ce nu stă cum trebuie, îngrijirea încălţărilor... Totul trebuie să fie impecabil. Merg pe stradă ca Gene Kelly în "Singing in the rain". Sunt euforică la telefon şi îi povestesc mamei numai despre ce urmează în seara asta. De altfel, este singura fiinţă de pe planetă care chiar înţelege ceea ce simt. Ajung. Sunt înconjurată de oameni care aşteaptă răbdători. Numai inima mea bate cu putere şi mă legăn de pe un picior pe altul. Îmi dau seama că încept să obosesc şi nu vreau să pierd niciun moment. Aşa că mă liniştesc, trag adânc aer în piept şi atunci - inevitabil - mă cuprinde nostalgia. Mă apucă un dor îngrozitor. Un dor ce doare. Fizic. Intru să mă încălzesc. Mă fac comodă. Niciodată nu e prea bine în faţă, dar dorinţa nu mi-a fost ascultată întotdeauna. Era singurul lucru care nu ţinea de mine. Sunt învăluită în întuneric, iar acţiunea începe. Sunt multe momente care îmi plac. Momente pe care le iubesc pur şi simplu. Momentele alea în care privirile ni se intersectează. Nici nu ştii cât de mult contează pentru mine. Nu pentru că îmi alimentează iluzia pentru că, din punctul meu de vedere, nu e nicio iluzie. Am înţeles foarte bine situaţia, m-am oprit demult din reproşuri, dar nu pot să opresc şi ceea ce simt. Sunt momentele în care pur şi simplu nu pot să îmi desprind ochii. Bine, pot să cad şi în extrema cealaltă: să nu fiu în stare să îmi mut privirea de pe obiectul din faţa mea. Şi apoi urmează sfârşitul. În funcţie de final, pot să merg pe stradă în cerc şi să cânt "The hills are alive with the sound of music" sau "I'll do my crying in the rain". În funcţie de întâmplări. În funcţie de dispoziţia mea. În funcţie de cât de mult s-a dilatat sau s-a contractat timpul.

Acum, şocul meu a fost de zece ori mai mare. De ce? Simplu. Pentru că era singurul loc unde nu eram considerată decât un alt om printre oameni. Era singurul loc de conexiune. De alinare. Singurul. Şi pentru că acest loc a rămas şi SINGURUL, căpătasem exerciţiul de a te vedea pe Tine dincolo de toate artificiile ce ar fi putut împiedica percepţia. Acum mă frământ. Mă consum. De multe ori, încerc să nu mă mai gândesc şi mă închid în mine. Mă concentrez pe licenţă. Ironic sau nu - rolul privirii. Dar contează. Este o schimbare uriaşă. Nu pot să cred că, încet-încet, nimic din ce exista înainte nu mai există. Şi chiar dacă există - extraordinar de rar - există doar în momentul conversaţiei. Imediat ce ea s-a sfârşit, s-a sfârşit totul, fără ca măcar să conteze cine a iniţiat-o. Şi cu toate astea, chiar nu regret nimic din tot ce a fost. Singurul meu regret este că aş fi putut să fac mai mult şi, de fiecare dată, mi-e frică de faptul că e prea târziu. Poate că mă amăgesc uneori că nu totul e pierdut când am nevoie de un mic refugiu sau de o doză cât de mică de nebunie. Dar sunt surprinzător de înfiptă cu picioarele pe pământ.

Concluzie nu am. Nu sunt în stare acum.

Mai aproape... dar nu

2011-11-03T22:52:00.001+02:00

Da, am fost. Şi tu - nu.

Eu am fost acolo. Încărcată de lucruri pe care probabil că nu aveam dreptul să le simt. Uşor paranoică pe drum. Cu fiecare pas, câştigam o speranţă în plus. Pe care nu aveam dreptul să le construiesc. Mă enervam că nu venea autobuzul sau că stăteam prea mult în trafic. Mă uitam insistent la ceas. Când mergeam pe jos, puţin îmi lipsea să nu alerg, să nu zbor.

Voiam să fiu cât mai aproape. Mintea mea oscila între amintirile care ieşeau la suprafaţă cu violenţă aproape şi fantasmele pe care le proiecta imaginaţia mea, gândindu-mă la ce urmează. Am ajuns prea devreme, dar nu ca odinioară. Aşteptarea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Fluturaşii din stomacul meu – ăia despre care eu tot vorbesc şi pe care nu pot să îi regăsesc atunci când este vorba de altcineva – deveneau cu fiecare secundă vibraţii puternice. Tremur incontrolabil. Ceva ce nu mai simţisem de o veşnicie.

Înainte, am avut inspiraţia – să o numesc – să merg la sursă să verific dacă tot ce am simţit de dimineaţă şi până acum va avea o bază. Am avut surpriza să constat că m-am înşelat amarnic. Am mai spus că urăsc faptul că s-a inventat internetul pe mobil?

Am crezut că o să râd cu lacrimi. Nu chiar. Încă puţin şi chiar plângeam la un moment dat. E bine că nu pot să plâng în public. Erau nişte ochi care vedeau de sus. Nu ar fi fost... normal. Erau nişte puncte importante acolo care acum m-au durut. Da, nu te văd pe Tine, ca persoană şi identitate. Dar pentru mine era doza care mă ajuta atunci când mă apuca dorul ăla insuportabil. Ţi s-a întâmplat să îţi fie atât de dor încât să te doară fizic? Să simţi că stomacul tău este tras în jos, cât mai jos... parcă încercând să se desprindă de la locul lui? Să se facă ghem? Să se strângă atât de dureros încât să ai senzaţia că e înfăşurat în sârmă ghimpată? De-aia veneam atât de des. Nu pentru că aveam o plăcere sadică de a mă cufunda din ce în ce mai mult într-un strat gros de rahat, ci pentru că dorul meu era mai dureros decât durerea provocată de indiferenţă.

Am desenat un arbore fără rădăcini. Mi s-a spus că nu vreau să ştiu ce e în inconştientul meu. Păi, nu vreau pentru că e foarte dureros ce e acolo. Acolo depozitez toate durerile pentru că, altfel, aş deveni o depresivă. În ciuda tonului din postul ăsta, sunt o persoană foarte plină de viaţă, dar astea sunt momentele în care mă doare. Se pare că a fost tăiată şi ultima formă de conexiune posibilă. Mai sunt şi altele, dar Tu le faci imposibile. Şi - sincer? Chiar începe să mi se pară normal. Am înţeles că nu poţi obliga pe cineva să construiască o relaţie interpersonală atât timp cât nu îşi doreşte. Dar asta nu mă obligă pe mine să reprim tot ceea ce simt.

Îmi aminteşte, în schimb, de un citat din "Bucuria vieţii" de Irving Stone:

"De nimic nu poţi fi sigur pentru toată viaţa, Vincent, spuse Mendes. Tot ce poţi face este să ai curajul şi puterea să încerci ceea ce crezi că e bine. Se poate întâmpla să iasă prost, dar măcar ai conştiinţa că ai încercat să realizezi ceva, şi ăsta e lucrul cel mai de seamă".

Confuzie

2011-10-27T15:45:00.001+03:00

Licenţă. Oboseală cronică, adunată de-a lungul verii. Serviciu. Am senzaţia că toată lumea vrea câte ceva de la mine şi eu nu apuc să fac nimic din ceea ce vreau. Dar vreau ceva oare? O groază de timp pierdut. Expresia "aiurea în tramvai" pare una derizorie, dar dacă modifici un pic şi spui "aiurea în autobuz/troleibuz", capătă sens şi devine incredibil de reală. Nu am mai citit demult. Nu am mai făcut ce îmi place demult. Am crezut că acasă o să fie mai bine. Nu a fost cum mă aşteptam.

***

La Brăila, am fost la teatru. Vineri. Biletul l-am cumpărat tot vineri. Mă întrebam cât de în spate voi sta. Mă uit pe bilet: rândul trei, locul şase. Nu mă gândesc că vorbim de o sală studio, unde numărătoarea locurilor se face pe sală, nu pe rânduri. Sunt fericită că e vorba de rândul trei. Intru în sală şi mă îndrept spre scări să ajung la rândul trei, cuprinsă de amintiri. Ajung pe culoarul de mijloc şi sunt smulsă din reverie de faptul că, pe rândul unu, atârnă o hârtiuţă pe care scrie "rândul trei". Mă opresc. Nu pot să mai gândesc. Oamenii mă roagă să le fac loc. Sunt chiar lângă locul meu. De veci, aş putea să adaug. Mă aşez pe scaun şi aştept. Ce aştept? Nu ştiu. Să văd ce simt, poate. Trag aer adânc în piept şi îmi spun că aşa a fost să fie. Piesa tot nu începe. Simt ceva ascuţit în mijlocul stomacului şi un tremur aproape perceptibil din exterior. Nu mai pot să stau acolo. E prea încărcat de... multe. M-am mutat cu trei locuri mai la dreapta pentru că era liber şi am avut norocul să rămână liber. Şi aşa că, în momentul în care "Unchiul Peck îl învaţă pe vărul Bob să pescuiască", eu eram undeva, departe, în insula Brăilei, cu o muzică în cap pe care nu trebuia să o mai aud şi cu ochii aţintiţi pe petele de lumină şi întuneric de pe scenă. Deja vedeam cu totul alte lucruri. Eram într-o altă epocă, pe care, oricât m-am chinuit, nu am mai reuşit să o readuc la viaţă.

***

Mă uit pe program şi văd ceva ce nu trebuia să văd. Cine a inventat internetul pe telefon? Observ toate lucrurile astea între o sticlă de 500ml de bere şi o cană cu vin fiert. Cuprinsă de euforie, fac lucruri negândite pe care, evident, nu trebuia să le fac. Pe moment, nu îmi pasă, dar a doua zi, mă simt ca un căcat. Yet again. Încă de atunci vreau să văd biletul ăla în mâna mea.

***

Seminar. Singura disciplină care chiar îmi place. Ascult cu interes până în momentul în care nu mai pot să urmăresc nimic altceva pentru că anumite idei rămân pe repeat în capul meu. Poţi să interacţionezi cu cineva şi atunci accepţi persoana din faţa ta pentru ceea ce ea este cu adevărat. Dar poţi să interacţionezi cu o fantasmă: proiectezi în persoana respectivă toate visele şi dorinţele tale. O vezi aşa cum vrei tu să fie pentru tine, şi nu aşa cum este cu adevărat. Pe scurt: o instrumentalizezi. Indiferent de experienţa acesteia în comunicarea interpersonală, mai devreme sau mai târziu îşi va da seama de ceea ce i s-a întâmplat. Inevitabil, se va răzbuna. Îţi va plăti cu aceeaşi monedă şi ori te va trata ca pe un obiect, ori va părăsi relaţia. Voilà!! Din momentul ăla, am fost pierdută. Deci, despre asta tot era vorba în fiecare conversaţie. Nu îmi amintesc decât de un moment de undeva din martie, anul trecut, când eram un simplu obiect asemenea stâlpilor de electricitate sau ca zidul de care mă lipisem.

***

Nu am mai putut să gândesc. Clar şi limpede. Am acţionat din instinct. Ştiam că voiam un bilet cândva. Nu am mai filtrat nimic. Abia după ce l-am avut în mână, mi-am dat seama că nu trebuia să îl iau. Şi de aici a pornit totul: stres, oboseală, rău. Mă las purtată de val, dar nu întotdeauna în cele mai bune direcţii.

Concluzie:

18 octombrie 2011

2011-10-18T01:28:00.052+03:00

Duminică, 18 octombrie 1936

29 de ani de viaţă. Îi primesc nici bucuros, nici trist - cu conştiinţa că mai am unele lucruri de făcut, pentru care sunt obligat să trăiesc. Încolo, nimic. Dar am făcut serioase eforturi pentru a primi ziua asta cu oarecare solemnitate, ca pe o zi fastă. Am atâta nevoie să îmi creez mici superstiţii prevestitoare de bine. (...) Încep un an nou de viaţă - dar îmi este oare dat să mai încep cu adevărat ceva?

Luni, 18 octombrie 1937

Şi împlinesc astăzi 30 de ani.

Miercuri, 18 octombrie 1939

32 de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta, palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită. Încerc să nu mă gândesc la viaţa mea - nici la cea care a trecut, nici la cea care vine. E un sentiment de inutilitate care mă disperează şi pe care vreau să-l ocolesc, să-l uit.

...Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să îmi mai caut drumul, care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant zări care încă nu se văd. Disperarea e un entuziasm, pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni, îmi rămâne un lung sfârşit de zi pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc.

...66 de ani nu se pot suprima cu o plecare... (1907-1945)

A o suta postare de pe blogul ăsta

2011-10-15T20:40:00.000+03:00

Vi se întâmplă să plângeţi ore în şir în continuu fără ca măcar să ştiţi de ce? Ei bine, astăzi este una din zilele alea.

Urăsc să rămân brusc singură. Atunci, toate gândurile pe care am încercat să le reprim anterior, vin peste mine. Mă înăbuşă. Nu îmi dau voie să respir şi mă înec în hohote de plâns.

Deodată îmi amintesc de tot, de toţi şi de toate. Îmi amintesc că nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea. Îmi amintesc că nu sunt specială în nimic. Îmi amintesc că foarte puţin lucruri din tot ce mi-am dorit de-a lungul vieţii s-au împlinit. Îmi amintesc că mi-e dor de acasă, mi-e dor de mama.

Am senzaţia că toţi oamenii pe care îi cunosc şi care îmi marchează existenţa îmi scapă printre degete. Amintirea lor devine din ce în ce mai alunecoasă. Mi-e dor de tine. Da, din nou. Îngrozitor de tare. Încă mai vreau jumătatea aia de oră, dar e din ce în ce mai îndepărtată şi mai puţin vizibilă.

Încerc să mă concentrez pe lecturi şi nu reuşesc. Cărţi pe care odată le devoram. Acum nici nu îmi mai dau seama unde e punctul. Văd cuvintele, dar nu le prind sensul. Ridic ochii din carte şi, brusc, încep să plâng.

Mi-e dor. Doare. Vreau acasă. Vreau să mă regăsesc. Vreau să îmi fie bine.

Dor de zăpadă

2011-10-10T17:58:00.001+03:00

Sleigh bells ring, are you listening,
In the lane, snow is glistening
A beautiful sight,
We're happy tonight.
Walking in a winter wonderland.

Gone away is the bluebird,
Here to stay is a new bird
He sings a love song,
As we go along,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
Then pretend that he is Parson Brown

He'll say: Are you married?
We'll say: No man,
But you can do the job
When you're in town.

Later on, we'll conspire,
As we dream by the fire
To face unafraid,
The plans that we've made,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
And pretend that he's a circus clown
We'll have lots of fun with mister snowman,
Until the other kids knock him down.

When it snows, ain't it thrilling,
Though your nose gets a chilling
We'll frolic and play, the Eskimo way,
Walking in a winter wonderland.

Vreau

2011-10-09T20:00:00.000+03:00

Sunt tristă. Nimic nu îmi convine. Am nevoie de oameni cu care să vorbesc încontinuu. Cum închid ochii, îmi revin în minte imaginile de aseară. Atât de aproape. Atât de prost ce pot să stau la capitolul "Socializare". Varză. Cred că am mai ratat o posibilitate în seara asta, dar nu aş putea să trec prin două eşecuri unul după altul.

Nu mai suport să fiu singură şi dezechilibrată. Fac lucruri nebuneşti şi nu e bine. Am făcut deja o mulţime. E timpul să mă opresc până nu ajung la greşeala capitală. Am nevoie de tine. Ajută-mă să mă regăsesc. Să fiu din nou eu însămi în orice moment. Să zâmbesc cu toată inima.

Mi-am descoperit doza de narcotic zilnic, dar aseară s-a terminat. Următoarea doză s-ar putea să o primesc pe undeva prin noiembrie. Şi eu ce fac până atunci? Să vedem... Ar trebui să merg la facultate, la serviciu şi la alte spectacole.

De azi-dimineaţă, mă gândesc încontinuu la un lucru: vreau să ningă. În mod normal, frigul crunt nu e tocmai pe placul meu, dar de astăzi, am un dorinţă aproape nebună de a fi din nou un copil cu căciuliţă, mănuşi şi fular. Să alerg prin nămeţii de zăpadă de pe drum sau de prin parcuri. Să ne batem cu zăpadă. Să fac un om de zăpadă. Să mă dau cu sania. Să fac îngeraşi în zăpadă. Să patinez în aer liber şi să înceapă să ningă. Să mi se aşeze fulgii pe nas, pe gene. Să îmi intre zăpadă în cizme şi să se topească acolo şi apoi să simt cum mă scutur de frig. Nu mai vreau să fie doar o iarnă în care stau în casă, la căldură, cu nasul lipit de geam, admirând fulgii de nea, sau să înjur în fiecare dimineaţă când merg la muncă frigul care mă face să mă îmbrac atât de gros încât mă mişc în reluare. Vreau o iarnă ca în poveşti. Cu poveşti spuse la lumina galbenă a veiozei - şemineu nu avem - în timp ce viforul suflă cu putere afară. Vreau să adorm ca un copilaş, să mă ţii în braţe şi să mă mângâi pe păr.

E atât de dureros de imposibil uneori.

23 septembrie 2011

2011-09-24T02:48:00.002+03:00

Ok. Să vă spun cum fu ziua mea de naştere. Pe 23 septembrie, la ora 00.00, am primit primul telefon, plus un cadou foarte, foarte special pe care nu o să îl divulg aici. Durata convorbirii a durat în jur de o oră. După primul minut, mă cuprinsese adevărata „birthday mood” şi nu am mai putut să ies din ea. Nici acum nu pot.

Au urmat multe urări pe mess, pe Facebook sau la telefon. Am primit „La mulţi ani!”-uri de formă, dar şi „La mulţi ani!”-uri din inimă. Pe Facebook, am primit chiar un „lma”. Am rămas perplexă. Îmi venea să îl şterg, dar m-am gândit totuşi că intenţia contează.

M-am culcat pe la vreo trei dimineaţa. M-am trezit la opt. Cu chiu cu vai. Nu reuşeam să îmi ţin ochii deschişi. Efectiv, mă dureau pleoapele. Dar la 11 trebuia să fiu la muncă. M-am îmbrăcat mult prea subţire pentru vremea de afară. Eram cea mai dezbrăcată persoană din Bucureşti. Cum poţi – pe 23 septembrie – să te îmbraci cu o rochie pe care, în mod normal, ai putea să o porţi pe căldurile de peste 35 de grade la umbră? Dar să nu comentăm prea mult.

La muncă, urările au continuat pe Facebook. O prietenă pe care nu o mai văzusem de secole a venit să mă vadă. Altă prietenă mi-a adus cel mai original buchet de flori: o legătură de pătrunjel! Am râs cu lacrimi o jumătate de oră. Am băut şi o bere.

A urmat un concert absolut superb de care am încercat să mă bucur cât mai mult posibil. Apoi a început partea cea mai amuzantă a zilei. Ne-am hotărât noi că e cazul să mergem undeva să sărbătorim cu adevărat. Mie îmi era foame. Ne-am îndreptat spre centrul vechi, conştiente de faptul că e vineri şi că e foarte, foarte aglomerat. Ce melodie credeţi că se auzea dintr-un spice club?? Rod Stewart – „Have you ever seen the rain”!! În jur, tot felul de cluburi şi clubuleţe. Eu, când am spus că ştiu cluburile de pe Lipscani, mă refeream la faptul că ştiu cum arată în lumina zilei. Dar nu de la 11 noaptea în sus. Îngrozitor. Aşa le-aş cataloga. Peste tot, melodii ce bubuie atât de aproape una de alta încât interferează. Nu mai puteam să gândesc din cauza atâtor sunete din jurul meu. Ne-a luat fix 30 de minute să găsim şi noi un loc cât de cât acceptabil. Într-un final, am ajuns „La Mama”, unde am mâncat boiereşte cel mai bun piept de pui, alături de alţi 400 ml de bere. Muzica mi-a plăcut enorm. Jane Birkin şi Serge Gainsbourg – „Je t’aime”? Nu-mi venea să cred.

Am plecat mulţumite şi fericite. Pe stradă, ne-am dezlănţuit. Efectul berii. A fost de ajuns un singur afiş cu Ştefan Bănică Jr. ca să începem să îi cântăm „Povestea” în gura mare la Unirii. Am aşteptat responsabile autobuzele de noapte – mergeam în direcţii diferite. 12.30. Autobuzele pleacă. Eu sunt în N123 cu o prietenă la telefon. Observ cu stupoare că şoferul nu face dreapta pe I.C. Brătianu. Dau vina pe el şi îi înjur pe responsabilii de la RATB că au schimbat traseul. Sunt dusă pe străduţe minuscule şi întunecate pe care nu cred că circulă vreun mijloc de transport public, cu excepţia taxiurilor, în timpul zilei. Întreb pe cineva ce traseu are N123. Răspuns: „Ştefan cel Mare”. WHAT??? Am coborât fix la Ştefan cel Mare pentru că acolo am văzut prima staţie de taxiuri cu taxiuri de-a lungul drumului parcurs. Şi, la ora 1, apuc şi eu să mă urc într-un taxi şi să ajung acasă.

Cât de tare pot să fiu să mă aflu la Unirii, în staţie la 783, să vreau să ajung pe Panait Cerna, la o staţie şi jumătate mai încolo şi să merg spre casă prin Ştefan cel Mare doar pentru că mi-a fost lene să merg pe jos?

Cu toate astea, m-am distrat copios de ziua mea. Mulţumesc celor care îmi citesc blogul că au fost alături de mine! Minunaţilor!

De ce-uri

2011-09-21T00:33:00.000+03:00

De ce există aparenţe?

De ce oamenii se schimbă?

De ce nu există echilibru?

De ce e atât de greu să păstrezi o constantă în comportamentul tău faţă de ceilalţi?

De ce nu poate fi adevărat?

De ce există atât de multe bariere?

De ce e atât de greu?

De ce nu există colaborare?

De ce pare imposibil să ajungi la un consens?

De ce iau întotdeauna totul mult prea în serios?

De ce nu pot să trec peste?

De ce mă doare?

De ce nu reuşesc şi eu să privesc lucrurile superficial?

De ce nu am tăria necesară să nu mă mai gândesc?

De ce nu pot să mă rup de tot şi de toate?

De ce nu pot să trec peste amintiri?

Criză

2011-09-12T02:01:00.002+03:00

Să evaluăm situaţia. Este ora 2 noaptea sau 2 dimineaţa. În funcţie de cum vreţi să priviţi lucrurile. În aproximativ 8 ore, am examen de MĂRIRE de notă. Să ne înţelegem. Nu am apucat să învăţ. Nu am avut timp fizic sau, dacă am fost liberă – ceea ce cu greu se întâmplă – nu am fost în stare să gândesc. Am vrut să o iau pe rând, ca omul normal. Am citit textele de seminar în timp, dar măcar pe-alea le-am citit cu atenţie şi pot să îmi amintesc ideea principală din ele. Dar ghici ce? Profa nu are nevoie de ideea mea principală, ci de informaţii concrete, la obiect, detalii... Asta dacă încă mai vreau nota aia mai mare de 6.

În sesiunea din vară, nu am învăţat pentru examenul ăsta pentru că avusesem şocul vieţii mele. Nu e cazul să dezbat aici şi acum lucrul ăsta. Mai spun doar, ca o ironie, că a doua zi, subiectul meu a fost despre Japonia. Am mers la nimereală. Am luat şase. Mi-am promis să învăţ pentru măriri pentru că încă mai vreau să îmi păstrez locul la buget. Mi-am dezamăgit odată familia. Nu mai am de gând să o fac şi a doua oară. Sper să nu mai fie cazul.

Ce s-a întâmplat? E foarte simplu. Serviciul nu mi-a permis să fac faţă întregilor solicitări. Am trăit două săptămâni fără mâncare pentru că nu apucam să fac cumpărături şi nici nu avea energia necesară să îmi gătesc ceva. Plângeam de foame pe la 3 noaptea şi mă uitam cu ciudă la frigiderul care rămânea gol în continuare. Când în sfârşit am reuşit să îmi gătesc şi eu o mâncare omenească, decentă, cu gust şi am mâncat – după mult timp – pe săturate, mi s-a făcut rău pentru că stomacul meu nu mai era obişnuit să mănânce. Mă urc în fiecare zi în mai multe momente ale zilei pe cântar să văd cât am mai slăbit. Nu că aş fi obsedată de siluetă, ci pentru că vreau să previn să slăbesc enorm. Încerc să îmi menţin greutatea constantă chiar dacă mănânc pe unde apuc, ce apuc şi dacă apuc.

Acum sunt moartă de oboseală. Am reuşit să parcurg abia prima jumătate a cursurilor despre islam. Mai am a doua jumătate plus Turcia, China, Japonia şi Africa. Şi deja nu îmi mai amintesc mare lucru din ce am citit. Nu ştiu ce să fac. Să dorm un pic – o oră, două – şi să mă trezesc – sper eu – cu mintea mai limpede? Nu cred pentru că există nişte riscuri: să nu mă trezesc la timp să termin de învăţat şi, eventual, să nu mă trezesc la timp nici pentru examen şi să mă enervez şi mai tare. Sau să mă trezesc mai obosită decât m-am culcat şi să nu mai fiu în stare de absolut nimic. Să nu dorm deloc şi să încerc să îmi adun toată logica pe care o posed la această oră mică din noapte? Dar şi aici sunt nişte riscuri: să fiu moartă de oboseală pe la 7 şi ori să adorm şi să nu mă trezesc în timp util, ceea ce ar fi de-a dreptul tragic, ori să nu fiu în stare să îmi adun gândurile în timpul examenului şi să văd în faţa ochilor numai perne pufoase şi cearşafuri albe.

Se pare că e foarte simplu de ajuns la o concluzie: şi dacă dorm, şi dacă nu dorm, este exact acelaşi lucru. Peste cele opt ore, o să fiu la fel de obosită, o să ştiu exact aceleaşi lucruri, indiferent de varianta aplicată şi – oricum aş da-o – urmează tot o zi lungă de muncă după examenul de dimineaţă.

A, şi mai e ceva: marţi sau miercuri mai am un examen. Ceea ce înseamnă că o să fiu la fel de zombie pentru că la muncă tot merg şi tot nu o să am timp să învăţ. Ce e mai tragic e că nici cafeaua nu îşi mai face efectul. Mai am şi o durere musculară pentru că nu am dormit bine azi-noapte şi o durere de genunchi pentru că l-am izbit de ceva incredibil de tare. Minunat.

Soluţii?

Trei moduri despre cum să NU vorbeşti despre rezervări

2011-09-11T23:02:00.000+03:00

1. - Bună seara!

- Bună seara!

- Am şi eu o rezervare pe numele "...".

Caut pe listă.

- Serios? Nu vă găsesc. Unde aţi făcut-o?

- La telefon?

- Şi cu cine aţi vorbit?

- Cu nimeni. Am lăsat mesaj în căsuţa vocală de pe numărul de Vodafone!

- Nu serios!!!

A se înţelege "Să mori tu!"

2. - Bună seara!

- Bună seara!

- Am o rezervare pe numele "...".

Din nou - caut pe listă.

- Nu sunteţi pe listă. Aţi făcut rezervarea pe mail sau la telefon?

- Pe Facebook. Am dat "attending"

- ...

No shit!!

3. - Bună seara!

- Bună seara! E cu intrare?

- Da.

- Şi e nevoie de rezervaţie?

Încerc să îmi stăpânesc hohotele de râs care dau să iasă din mine.

- Nu aveţi neapărat nevoie de REZERVARE. Mai sunt locuri. :)

Data viitoare, dacă îmi arătaţi actele doveditoare că aveţi o rezervaţie în munţi, promit solemn să nu vă mai cer bani pe bilet la intrare.

Update: În seara asta, după ce am fost întrebată de "rezervaţie", au trecut două minute, după care am avut surpriza să aud din gura aceleiaşi persoane: "A, pardon... Rezervare!" :)

Lumină

2011-08-28T00:37:00.001+03:00

Sâmbetele mele sunt norocoase. Am parte numai de lucruri splendide. Lucruri la care nu m-aş fi gândit. Suprize cu adevărat plăcute. Deşi încă aştept cu interes momentul când o să am cel mai mare şoc de pe lume. Atunci chiar o să-mi iau toată ziua liberă!

Îmi plac lucrurile astea. Sunt exact lucrurile pe care eu le iubesc. Lucrurile pe care eu le caut de-a lungul vieţii mele. Oamenii îmi critică stăruinţa cu care le caut, dar nici nu sunt în stare să înţeleagă satisfacţia pe care o simt atunci când le găsesc. „Satisfacţie” nu traduce exact ceea ce simt, dar se apropie cel mai mult.

Faptul că existenţa mea produce un dram de dor în vieţile oamenilor cu destinul cărora m-am intersectat, dar la care a trebuit să renunţ mai mult sau mai puţin voluntar şi pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp mă face să mă simt specială. Îmi dă încredere, dar nu mă face o încrezută. Mi se demonstrează astfel că eu nu trăiesc degeaba, că sunt în stare să produc emoţii, ca să nu mai vorbesc de emoţiile care îmi sunt produse MIE.

Sunt în stare să las urme. Nu trec printre oameni ca gâsca prin apă. Mă „lipesc” de ei şi rămân acolo, lipită. Sunt o mică Ana. Sau chiar o Ana care a mai crescut.

M-am rupt de o familie şi am dat de alta – una modernă. Nu pot să spun că nu îmi place, dar e genul de familie în care membrii mănâncă pe unde apucă şi la ce oră apucă, dacă mai apucă. Dincolo, masa se ia în familie. Chiar dacă îi iubeşti sau îi urăşti, stăm cu toţii la aceeaşi masă, dar nu şi de aceeaşi parte a mesei. Dacă ar fi fost o masă rotundă, ar fi fost ideal, deşi mi s-a demonstrat de nenumărate ori că unghiurile dispar pe nesimţite.

Am plecat de la sâmbătă şi am ajuns la masă. Postul ăsta are destul de multe alegorii, dar nu chiar complet indescifrabile. Ideea rămâne aceeaşi: mi-e dor de voi. Un dor nebun. Nu mă mai satur. Nu fac foarte multe lucruri ca să nu vă sufoc, în primul rând, şi – în al doilea rând – tocmai ca revederile să fie mult mai intense. Şi sunt. Mă bucur enorm când vin eu pe acasă sau când treceţi voi să mă vizitaţi în noua mea locuinţă. Definitivă sau provizorie. Îmi înseninaţi ziua, seara, săptămâna, iar sufletul meu se încarcă cu Bine, cu lumină. Vă mulţumesc pentru toate astea şi vă aştept rând pe rând.

E trist

2011-08-13T21:58:00.001+03:00

E trist să ţi se spargă toate oalele în cap, deşi nu este de fiecare dată vina ta. Dar e corect la urma urmei: cel mai slab trebuie să plătească.

E trist să nu ai pe cine să suni când ai o problemă sau ţi se întâmplă ceva frumos sau pur şi simplu simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. Culmea: tot vina mea e. Mama să trăiască.

E trist ca toată lumea să te înşele într-un fel sau altul. Chiar să îţi înşele aşteptările la cel mai înalt nivel posibil. E adevărat că prima impresie contează întotdeauna, dar eu cred că am dat exact peste excepţia care confirmă regula.

Cu toate astea, trebuie să ai puterea să treci peste tot ce ţi se întâmplă şi, acolo unde merită osteneala, să îţi faci dreptate. Cum faci asta? Singur. Fără ajutorul nimănui. Şi, ulterior, oamenii din jurul tău încep să se mire că, încet-încet, devii o persoană căreia îi este frică să se implice sau devii o persoană uşor egocentrică. A cui e vina? Cu ce puteri să îmi arunc sufletul în situaţii asemănătoare când ştiu prin ce mi-a fost dat să trec de "n" ori? Cu ce puteri să mai cred că oamenii pot fi alături de tine când ştii că, atunci când ţi-a fost mai greu, ţi-au întors spatele?

E trist pentru că totuşi există oameni care chiar ţin la tine. Pe câţiva apuci să îi vezi şi să îi preţuieşti. Sunt ca un balsam pentru sufletul tău fărâmiţat. E frumos să vezi că un om pe care l-ai ajutat de două ori, deşi nu îl cunoşti decât la nivel protocolar, vine a treia oară la tine, te pupă, te îmbrăţişează şi te întreabă cum mai eşti. E minunat că astfel de oameni încă mai există şi apar atunci când trebuie.

Dar, în acelaşi timp, e trist.

Pentru Tine

2011-07-30T03:06:00.005+03:00

Pentru mult timp, am visat. Am visat că într-o zi lucrurile se vor schimba şi o să te întorci la mine. E impropriu spus pentru că nu a fost niciodată ceva mai mult şi mai departe de creierul şi imaginaţia mea. Am visat că, la un moment dat, îmi va suna telefonul şi o să îţi văd numele pe display. Să îţi spun că nu pot să ies pentru că trebuie să fac curat sau că mi-e mult prea lene să mă deplasez şi că eşti binevenit la mine. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Nu mă aşteptam niciodată să se întâmple ceva, dar e trist că nici măcar nu mai ţinem legătura. Şi, deşi tot tu eşti cel care aduce subiectul în discuţie, tot tu mă ignori când îţi spun că vreau să te mai văd o dată. O singură dată. Atât. Îmi va fi de ajuns. Dar vreau să avem întâlnirea asta prima şi ultima dată. Da, ai dreptate, nu am trecut peste, dar, între timp, m-am mai „vindecat”. Am ajuns în stadiul ăla în care pot să te înfrunt. Asta cred şi vreau să mi-o demonstrez mie însămi. Ar fi amuzant. O întâlnire pe o bancă, la un suc/bere/cafea, pizza, în staţia de autobuz. O oră, jumătate de oră sau măcar cinci minute. Nu ştiu dacă mai citeşti ce scriu eu pe-aici, nu ştiu dacă cuvintele mele ţi se par patetice. O să îmi iau multe „castane” pentru toate astea, dar mi le asum. Nu îmi pasă. Şi, mai presus de orice, mi-e dor de tine. A trecut mult timp şi poate chiar va fi ultima dată când te văd. Te costă chiar atât de mult o oră din viaţa ta? Hai să aberăm faţă în faţă. Poate aşa reuşesc să mă conving de nişte lucruri pe care, până acum, doar le-am bănuit. M-ar ajuta enorm să depăşesc etapa asta. Nu vreau să mai fie cazul să creez tot felul de întâlniri "întâmplătoare". Mie nu mi-e greu să fac asta, dar, în primul rând, nu mai am timpul pe care îl aveam odată, iar, în al doilea rând, îmi place să cred că am depăşit şi etapa asta. Da, recunosc, 90% din întâlnirile noastre de până acum au fost deloc întâmplătoare, dar recunoaşte că măcar am făcut-o graţios. Dar ce îţi pasă ţie?! Oricum vorbesc/scriu degeaba. M-am schimbat foarte mult. Chiar tu ai spus-o. Şi se vede. Nu mai sunt persoana plictisitoare, incapabilă să întreţină o discuţie şi care se pierdea foarte uşor cu firea astfel încât devenea total de acord cu absolut tot ceea ce spuneai. Am crescut, deşi pariez că tot nu ştii câţi ani am. Cele două săptămâni despre care vorbeam odată la telefon, prin iunie, au trecut demult. Un alt telefon de la tine nu a mai venit. De data asta, măcar nu a mai fost ziua mea. E trist să îi spui unei persoane care te iubeşte sau măcar te-a iubit o bună parte din viaţa ei scurtă că o suni de ziua ei. Telefonul tău i-ar fi făcut ziua specială. În schimb, ce s-a întâmplat? Am plâns toată ziua, singură în casă pentru că nu exista nimeni alături de mine fizic nici măcar de ziua mea. Drăguţă aniversare. Dar gata, că încep să spun mai mult decât trebuie şi totuşi scriu pe un blog public. Ideea este aceeaşi - "Dă un semn". Totuşi, aş putea să pariez pe propria mea viaţă că n-o s-o faci. Te rog: hai să uităm tot şi să ne întâlnim o singură dată!

What a life!!

2011-07-26T23:20:00.000+03:00

Nici nu mai ţin minte de când sunt singură. Mătuşă-mea susţine că de pe 16 iulie. Înclin să o cred. Dar timpul a căpătat o cu totul altă valenţă. Lucrurile se desfăşoară într-un ritm infernal. Sunt obosită trei zile la rând din patru pentru că pe a patra o dorm, dar e frumos. Sunt o persoană pe propriile picioare, cu responsabilităţi şi îmi iubesc motanul enorm de mult în continuare.

- Să nu devii o persoană tristă.
- N-o să devin.
- Nu-ţi da dragostea unui câine!
- Păi, tu n-ai mai vrut-o.

Aseară am făcut mâncare. După ceva vreme. Nu mai aveam provizii. Frigiderul meu cuprindea doar o cutie de margarină cu care am rămas de când am fost la conferinţa pe sănătate de la World Trade Center, două cutii de pate pe care le mai păstrez pentru motan în cazul în care nu apuc să îi cumpăr mâncărică, un ştiulete de porumb fiert, o bucată de brânză în drum spre pietrificare, roşii, morcov, ardei gras, usturoi, un pachet de unt şi un singur ou. M-am apucat să gătesc. Ciorbă de legume şi ardei umpluţi. Nu singură de data asta, dar persoana a ales să rămână anonimă. Printre altele, bere, vin, un pic de fum şi discuţii interminabile cu aceeaşi melodie în playlist timp de mai bine de o oră. Nu, nu mi s-a ars mâncarea. Mi s-a spus chiar că a ieşit foarte bună. Şi ea chiar este pretenţioasă. În 12 ore, am reuşit performanţa de a bea 1250 ml de bere. Ea - două căni de vin şi una de bere. Faină noapte. Am adormit la trei jumate dimineaţa în condiţiile în care la opt trebuia să fim în picioare.

***

Astăzi am vorbit cu Hans. Nu ştiu aproape nimic despre el. Doar că e din Germania, dintr-un orăşel al cărui nume chiar nu l-am înţeles şi că vrea să se întâlnească cu lupii din România. La propriu. Şi nu, nu e nebun. E unul dintre puţinii oameni cu simţul umorului înnăscut pe care i-am cunoscut. Ori am început eu să fiu din ce în ce mai sarcastică şi asta are efect de amuzament asupra oamenilor.

Uşile se închid. Eu îmi iau scaunul şi mă postez în exterior, în faţa lor. E prima dată când fac asta. Excepţie. Iau paharul cu apă cu gheaţă şi lămâie şi iau tacticos câte o înghiţitură. Exact în momentul ăla, observ că el mă priveşte zâmbind. Eu încerc să îmi stăpânesc râsul. Situaţia e chiar hilară. Îmi mut privirea, dar, după trei secunde, îl privesc din nou. El continuă să zâmbească din ce în ce mai amuzat şi ridică paharul în cinstea mea. Fac acelaşi gest. Şi atunci pufnim amândoi în râs. După un timp, achită nota. Traversează cei zece metri distanţă şi vine la mine.

- Hello. :)

- What's exactly your job?

- Oh. I'm a PR assistant, but tonight it's just an exception. I don't do this at all.

Îi explic regula. După un timp, el:

- Do you study?

- Yes.

Pauză. Eu:

- Public relations.

O maşină opreşte la intrare. Nu văd decât lumina farurilor reflectată pe caldarâm. Inima îmi bate cu putere. Nu înţeleg de ce. Dar nu. Nu e.

Continuăm discuţia. Dunăre. Munţii Pădurea Neagră. Lupi. Landrover. Cum poţi să legi o maşină de un pom şi să o faci să meargă, deşi motorul e mort? Se poate. Nici pomul, nici maşina, în situaţia dată, nu se mişcă în mod natural, dar cu puţină ambiţie, logică şi fizică o urneşti din loc. Dacă ai norocul să nu se mişte pomul mai întâi.

Am petrecut o frumoasă jumătate de oră împreună. Ne întâlnim şi mâine. Promit să caut în Bucureşti un loc unde se cântă jazz sau funk live. Concertul e abia joi, dar el joi pleacă. Pe mâine!

No more

2011-07-23T21:22:00.000+03:00

În ultima vreme, am avut tendinţa de a-mi reciti postările din diferite motive. Înainte, gândeam cam la fel, dar scriam mult mai poetic. Aşa că...

...în urma unor serii de întâmplări care mai de care mai şocante, mai surprinzătoare, mai iritante, mai uluitoare şi mai "siderante", am ajuns la o concluzie foarte simplă pe care am să o pun într-un limbaj neprelucrat:

m-am săturat să daţi cu picioarele în mine ca într-o piatră de pe drum şi să mergeţi mai departe sau să vă întoarceţi de unde aţi plecat, fără să luaţi în calcul că sunt totuşi un om care simte şi care doar ce a fost rănit.

nu vă pasă.

Nu-mi place

2011-07-13T16:51:00.000+03:00

Nu mi-e bine. De ce nu pot să trec peste tot ce s-a întâmplat aseară? Nu e prima dată. Poate se mai întâmplă astfel de lucruri. Poate nu sunt singura care trece prin asta. Poate mă plâng prea mult. Dar am fobie de certuri. La propriu. Când ţipă cineva la mine, îmi vine să plâng instantaneu. Din copilărie mi se trage.

Oare e un test să mă vindec de asta? Să devin mai puternică? Sunt prea orgolioasă? Sunt prea slabă? Prea sensibilă? No idea.

Dau tot ce am mai bun. Încerc. Dar sunt obosită. Programul e groaznic. Mai am şi o viaţă şi o familie. Pe lângă cea de la Bucureşti, mai am şi doi părinţi acasă, la Brăila. Pe care abia apuc să îi văd. Singura comunicare pe care o am cu ei e telefonul şi întrebarea de bază rămâne "Când mai vii acasă?". Sufăr de sindromul "homesick". Vreau la Brăila. Vreau la mine acasă, să fiu înconjurată de proprii mei părinţi. Vreau - din nou - o pauză, să nu mai am nicio grijă, să nu mă mai intereseze pentru câteva zile consecutiv dacă o să rămân şi anul viitor la buget, când o să învăţ pentru măriri, unde o să mă duc din septembrie-octombrie, cât timp o să stau singură, despre ce îmi fac licenţa şi alte lucruri de genul ăsta. Vreau să nu mă mai intereseze de nimic. Câteva zile. Atât. Dar zilele alea par din ce în ce mai îndepărtate.

De ce vreau să mă întorc? Poate pentru că asta e adevărata viaţă şi nu am puterea sau pur şi simplu nu vreau să mă confrunt încă cu ea? Poate pentru că am fost destul de protejată de toate vicisitudinile astea?

Cred că despre asta vorbea mereu mătuşa. Ea m-a avertizat de la început că alegerea nu e bună, dar eu m-am încăpăţânat. Alegerea a fost a mea şi acum trebuie să suport consecinţele. Ori renunţ şi asta înseamnă să apar în faţa tuturor cu coada între picioare, ori continui cu ce am început şi îmi respect angajamentele pe care mi le-am luat, impunându-mi propriul punct de vedere şi propriile condiţii de rezistenţă. Sună mai bine a doua variantă.

Vreau să văd dacă am puterea să o fac. Vreau să îmi demonstrez mie însămi că sunt puternică şi pot să fac faţă oricărei situaţii. Trebuie.

Hm.

2011-07-08T20:12:00.002+03:00

Cum e posibil să te plictiseşti în casă, dar să îţi fie mult prea lene ca să ieşi undeva şi, cu toate astea, să simţi că nu mai suporţi să stai într-un loc?

Exact aşa sunt eu acum. Ca un leu în cuşcă. Mă învârt în cerc şi nu ştiu ce să fac. M-am dezobişnuit să fiu acasă la ora şase seara în condiţiile în care, de trei săptămâni, ajung acasă în fiecare seară la ora zece şi un sfert. Când sunt odihnită, alerg cu telefonul la ureche. La propriu. Când picioarele protestează rău de tot, iau un taxi. Dar, indiferent de situaţie, ora e aceeaşi.

Şi acum stau în casă, încerc să îmi fac conspecte, dar simt că ceva nu se leagă. Am ceva în mine. Vreau să fac ceva, dar nu sunt sigură încă.

Şi, cu toate astea, dacă m-aş duce singură la mare în weekend? Aş fi liberă să îmi aleg absolut totul: de la costumul de baie până la staţiune, cazare şi berea de pe plajă. Complet singură. Weekendul viitor.

Sugestii??

Trei ani

2011-07-01T23:44:00.001+03:00

1 iulie 2008 - 1 iulie 2011. Trei ani. Nu pot să comentez asta. Pot doar să simt. Să plâng. Să îmi fie dor de tine. Îngrozitor. Să mă întrebi dacă am mâncat sau dacă mi-e foame. Să vii în cameră şi doar să mă întrebi ce fac şi să ne întindem la poveşti. Să vin de-afară şi să îţi povestesc ce mi s-a întâmplat. Să stau cu capul pe picioarele tale şi să mă mângâi pe păr. Să îmi zâmbeşti şi să fii mândră de mine. Să fii alături de mine când îmi merge rău. Să crezi în visele mele şi să rămâi singura persoană care nu mă condamnă pentru ceea ce fac.

Doar atât:

Almost the end

2011-06-30T14:31:00.000+03:00

Nu ştiu ce se întâmplă de nu pot să mă opresc din plâns. Nici măcar nu ştiu de ce o fac. Adică ştiu, dar e greu de explicat. S-au adunat multe despărţiri. Foarte multe. Şi îmi este din ce în ce mai greu să le suport pe toate. Când sunt înconjurată de oameni, totul pare să fie ok, suportabil. Azi, în schimb, este prima zi în care sunt singură acasă după foarte mult timp şi m-au copleşit toate deodată.

Toată lumea pleacă din ţară şi nimeni nu mai dă niciun semn.

Pe de altă parte, la serviciu, sfârşitul, care părea foarte îndepărtat odată, acum a devenit inevitabil. Se apropie cu fiecare clipă ce trece. Înainte eram entuziasmată. Acum... e trist. Nu dau mai multe detalii acum. O să revin mâine cu impresii.

Pentru toată perioada asta stupidă, îmi cer scuze în mod oficial persoanelor în faţa cărora m-am comportat din-nou-nu-spun-cum. Nu bag mâna în foc pentru tot ce am spus şi/sau am făcut. Îmi pare rău dacă am fost agresivă, arţăgoasă, stresantă, plictisitoare şi aşa mai departe. E doar o perioadă tristă. Au fost multe sfârşituri triste, unul mai irevocabil ca altul, se pare. Dar weekendul ăsta în sfârşit voi fi complet singură şi sper să mă adun şi să privesc cu mai multă speranţă spre viitor.

Mă opresc să nu vă deprim şi pe voi. Nu uitaţi că vă iubesc, dragilor!

All over again

2011-06-28T22:49:00.002+03:00

Simt că fierb. Am inimaginabil de mulţi nervi pe mine. De cât de - nu spun cum - pot să fiu. Serios. Pierd nişte ani aiurea - pe care totuşi nu-i regret - ca să scap de ceea ce simt. Să încerc să mă conving pe mine că nu e bine, că nu are rost, că...că...că... "n" motive. După mai bine de trei ani, reuşesc să scap cât de cât. Mă axez pe alte lucruri. Încerc să îmi menţin atenţia, mintea cât mai ocupate posibil. Alerg în disperare de dimineaţă şi până seara doar ca să am o activitate în aşa fel încât seara să cad lată şi să nu mai am timp să mă gândesc la nimic. Să nu mai permit niciunui gând să îmi invadeze mintea.

După tot efortul depus, îmi canalizez energia spre altceva, spre altcineva. Într-un moment de sinceritate cronică, de panică faţă de fapte şi de incertitudine, spun multe lucruri. Mai dure şi mai puţin dure, dar - se pare - adevărate în întregime. Ce se întâmplă? Tăcere. Niciun răspuns. Doar frânturi. Şi prin "frânturi" înţeleg două-trei cuvinte, maximum o propoziţie. Nici măcar o frază. Nimic. Din nou mi-am călcat pe tot ce aveam şi nu aveam şi am tras de toate funiile pe care le aveam ca să încerc să fac lucrurile să meargă din nou sau măcar doar ca să capăt şi eu o explicaţie, un răspuns, o reacţie. Degeaba. Primesc doar un "Bună" aruncat din lateral şi un râs ce se vrea a fi pe înfundate, dar care, de fapt, a fost prost ascuns.

Mesajul este clar: nu mai suport toată tensiunea asta, toate gândurile pe care mi le fac. Nu mai suport să nu ştiu ceva sigur. E chiar aşa greu? "Da" sau "Nu". Balanţa înclină spre "nu" se pare, dar aşa sunt eu - sucită. Nu înţeleg subînţelesurile. Nici măcar nu sunt furioasă pe tine. Sunt pe mine. Pentru că nu m-am învăţat minte de prima dată. Pentru că nu mi-a ajuns cât mi-a luat să trec peste tot. Pentru că nu mai suport să îmi fac involuntar planuri, iluzii pentru ca, a doua zi, să le văd aruncate la gunoi.

Şi încă ceva: asta a fost ultima dată când mă calc pe mine în picioare ca să lupt pentru ceva.

Încă una

2011-06-23T12:43:00.001+03:00

Mai am încă o melodie. Din nou, cu versuri. Nu cred totuşi că e nevoie de un transcript.

Gata!

Cryin'

2011-06-23T12:22:00.000+03:00

Atât am avut de spus. Cu recomandarea de a asculta versurile!

Tired

2011-06-20T14:07:00.002+03:00

M-am săturat. Am obosit să tot încerc să aplanez conflicte, să găsesc explicaţii şi, de cele mai multe ori, să încerc de una singură să descifrez motivele comportamentului celuilalt, să îmi dau seama de ce reacţionează aşa şi care sunt graniţele comunicării noastre, unde trebuie să mă opresc cu sinceritatea. Ce-i drept, faptul că spun tot ce simt în momentul respectiv devine, pe zi ce trece, un defect din ce în ce mai mare.

Am obosit să stau şi să ofer explicaţii pentru lucrurile care mie mi se par foarte logice în condiţiile în care abia am timp să mănânc. Cel puţin, în ultimele două zile, am cărat atât de multe scaune încât mă întreb dacă nu cumva o să ajung mai slabă decât sunt... Sunt pe drumul bun, oricum!

În schimb, recunosc - îmi place alergătura asta continuă dintr-un loc în altul. Nici nu ajung bine într-un loc că sarcinile şi încep să curgă. Poţi foarte uşor să ajungi la poştă, la bancă, la hotel sau doar în curte. Doamna de la librărie îmi zâmbeşte când mă vede pe stradă şi ştie că, de fiecare dată când merg acolo, e nevoie de bon ştampilat. Domnul de la imprimerie mă salută când trec pe lângă geam şi arunc o privire înăuntru.

Pe de altă parte, acum, când au aflat că o să plec, oamenilor le pare rău de despărţirea din ce în ce mai apropiată. Şi eu simt că o parte din mine va fi mereu acolo. Dacă aş putea le-aş păstra pe amândouă, dar ar trebui să mă transform în "Superwoman" şi mi-am dat seama că nu funcţionează întotdeauna.

Îmi place ceea ce fac, dar se pare că niciodată nu poţi să fii pe deplin împăcat cu tine însuţi pentru că mereu apar fel şi fel de probleme...

Nu are logică ceea ce spun, dar deocamdată e suficient că mă înţeleg eu. Asta ajută.

Şi nu, tot nu ajung acasă.

Freedom to love

2011-06-07T21:10:00.000+03:00

Astăzi m-am trezit cu un gând: "Vreau să scriu pe blog!". Până acum, blogul era un loc al meu şi numai al meu. Puteam să spun acolo tot ce aveam chef, despre oricine şi orice, fără să mă gândesc că postările mele sunt citite de anumiţi oameni. Acum, lucrurile sunt un pic altfel. Simt că o reacţie aici este aşteptată, dar se lasă foarte, foarte întârziată. Tocmai pentru că nu ştiu ce aş putea să mai spun.

De când am scris ultima oară şi până acum, s-au adunat multe lucruri în mine. Am trecut rapid de la o stare de spirit la alta. Odată eram considerată a fi o persoană extraordinar de calmă. Întrebarea de bază devenise: "Tu nu te enervezi niciodată?". În ultima vreme, mi s-a spus destul de des: "Tu nu te calmezi niciodată?". Poate sunt eu paranoică. Nu m-ar mira...

Poate reacţionez ca un copil, dar, în momente de genul ăsta, tot ce îmi doresc este să merg acasă. Să scap pentru o perioadă de probleme. Să mă calmez. Să dorm 14 ore în fiecare noapte. Să simt că nimic nu mă poate atinge. Să am libertatea să fac tot ce îmi doresc, atunci când îmi doresc fără să cer acordul nimănui. Să stau toată ziua şi să citesc sau să îmi pun o pălărie pe cap şi să mă plimb de nebună pe câmpul plin de maci. Să mă întind în iarbă, sub cireşul ăla amar sau, mai departe, sub nuc şi să dorm acolo. Să mă uit la cer printre frunze şi să visez cu ochii deschişi. Asta e tot ce îmi doresc acum.

Şi în loc să fac asta cât încă mai pot, eu îmi schimb rapid stilul de viaţă şi iau nişte decizii de o importanţă majoră într-un timp foarte scurt. Tot ce îmi rămâne de făcut este să tratez totul responsabil şi să rămân fermă pe poziţii. Sper să reuşesc.

Dar până atunci, vreau acasă...

Indecizie

2011-05-28T22:25:00.002+03:00

Un nou loc descoperit. Oameni minunaţi. Frumoşi. Credeai că ai totul la picioare. Lapte şi miere. Nu îţi asculţi intuiţia care, de altfel, are întotdeauna dreptate şi care îţi spune: „Vezi. Nu e chiar aşa. Ştii ce simţi acum şi încerci să negi? Exact aşa se întâmplă!”

Îţi place să visezi. Cu ochii deschişi. Cai verzi pe pereţi. Dai peste tot felul de persoane. Care mai de care mai neaşteptate. Ţi se întâmplă lucruri extraordinare. Ai parte de surprize la care nu te-ai fi gândit. Şi apoi... Linişte. Nimic mai mult. Nimic mai puţin.

Simţi cum îţi fierbe stomacul şi nu poţi să îl opreşti. Vrei să laşi lacrimile să curgă ca să te cureţi, dar ar trebui să le explici, ulterior, şi nu vrei asta. Vrei să ţipi la cineva. Te abţii şi de la asta. Ce mai scrie pe tine? Spitalul nouă. Deşi, am auzit că şi acolo se împute treaba: intri doar dacă eşti îngrozitor de nebun.

Aştept cu interes continuarea. Şi nu, nu e vorba de tine. De data asta, nu.

Incoerenţă

2011-05-16T13:18:00.002+03:00

Încerc să îmi pun viaţa în ordine. Să nu mai fac caz de toate dilemele pe care le găsesc pe net sau nu. Să nu mă mai intereseze. Să nu mai acord nici cea mai mică importanţă întregii situaţii.

Dar... 14 mai. Ora 19:30. Renunţ la un spectacol de teatru la ArCub ca să merg la un concert "Trei parale", în curtea MNAR. M-am dus cu un gând, deşi ador creaţiile marca Trei parale. După concert, m-am plictisit. Am mers pe lângă oamenii care stăteau la cozile uriaşe. I-am scanat în căutarea de feţe cunoscute pentru combaterea plictiselii. Nimic.

Nimic din ceea ce voiam eu nu s-a întâmplat. Ba chiar s-a întâmplat ceva ce nu credeam că o să se întâmple cel puţin vreo trei ani de acum înainte. Dar e posibil să se fi întâmplat doar în capul meu, ca de fiecare dată. Sau poate nu. Incertitudine. Şi, mai presus de asta, lupta ce se dă în mine pentru a alege între cei doi. Apoi, veşnica dilemă: dacă am ales prost? Nu mai daţi lupte pe teritoriul corpului meu!

Încerc să potolesc totul. Să nu mă mai gândesc. Dar cu cât nu vreau să mă mai gândesc, cu atât mă gândesc mai mult. Încerc să îmi ţin mintea ocupată, fără a face eforturi. Aşa că citesc. Mult. Mult Stephen King. Mă oripilez. Mă sperii. Azi-noapte, abia am reuşit să ies din lumea hotelului Overlook ca să pot să închid ochii în întuneric. Când nu mă sperii, nu dorm şi nu citesc, îmi fac griji asupra faptului că nu sună telefonul. Ceea ce mă nelinişteşte şi mai tare.

Vreau să se termine toate astea.

Nevermind

2011-04-17T18:41:00.002+03:00

"Hai să nu discutăm despre asta!"

Este o frază pe care o folosesc foarte des în ultima vreme de ceva timp încoace, mai ales când mi se propune să vorbesc despre mine. Sunt mai multe moduri în care pot să primesc această propunere:

1. "Şi tu ce mai faci?" - asta vine după ce tu ţi-ai vărsat toate of-urile, dar dacă ţi s-ar propune, ai lua-o de la capăt. În mod cert nu ai chef să încep să îţi povestesc eu de ale mele.

2. "Ce faci în weekend? Mergi?" - cu o privire acuzatoare de parcă destinaţia mea de weekend ar fi cea mai mare crimă posibilă. Atentez la propria-mi viaţă, după cum afirmă unii.

3. "S-a întâmplat ceva nou?" - spusă cu un oftat la început şi cu gândul "Poate spune din nou fraza aia să nu fiu nevoit/ă să îi ascult toate frustrările iar şi iar".

4. "Şi tu...? Tot nu renunţi?" - no comment.

5. "O, Doamne, iar???" - spusă cu ochii peste cap şi cu o lehamite din ce în ce mai accentuată. Atât de accentuată, încât am senzaţia că o să te ridici de la masă în secunda doi.

Din toate aceste motive şi multe altele, de fiecare dată, răspund cu fraza de la început. De ce? Pentru că problemele mele sunt aceleaşi. Pentru că v-aţi plictisit să mă ascultaţi şi pentru că oricum nu sunteţi în stare să mă însoţiţi nici până la capătul străzii. Pentru că replica preferată este "Dar mie de ce nu îmi spui? Eu sunt aici. Poţi să ai încredere în mine" şi când am încredere în tine, îmi faci teorie şi dai bir cu fugiţii în secunda doi. Pentru că singura persoană care nu mi-a întors spatele am fost eu. My best friend.

Dar... să nu discutăm despre asta.

Torente

2011-04-02T19:02:00.000+03:00

Scrisoare...

Thérèse Corsen, fostă Erhardt: "Nu, n-am socotit că ar fi bine să vin în ţara dumneavoastră - scria ea - şi această hotărâre a pornit, mărturisesc, dintr-un profund egoism. Alături de dumneavoastră, ştiu că n-ar mai fi existat nimeni altul. Dacă ar fi trebuit să vă aud din nou glasul, toate celelalte glasuri de pe lume n-ar mai fi avut pentru mine nicio rezonanţă. Dacă ar fi trebuit - fie chiar şi pentru câteva ceasuri - să mă aflu în prezenţa dumneavoastră, oricine ar fi băgat de seamă că sufletul meu şi-a descoperit, în sfârşit, orizontul. Iertaţi-mă, n-am vrut să risc să sufăr, revăzându-vă, ca apoi să vă pierd din nou."

Răspuns...

Jan Yvarsen: "Există fericiri pe care n-ai dreptul să le neglijezi în mod nechibzuit. Viaţa dumitale e foarte frumoasă, Thérèse, nu poţi, nu trebuie să cauţi altceva. Ai fost întotdeauna romantică, fetiţo. Dar acum trebuie să trăieşti doar în prezent."

După un timp, faţă în faţă...

Thérèse Corsen: "Trebuie să vă mărturisesc că, atunci când v-aţi crezut obligat să mă respingeţi, am rămas fidelă nebuneşte visului meu de fată. (...) Există situaţii pe care ai vrea să le respingi, dar parcă poţi?"

Jan Yvarsen: "Thérèse, Thérèse, e cu putinţă? Mă sperii! Uită-te la mine! De atâţia ani... Fruntea mea poartă stigmatul unei vârste atât de depărtată de a dumitale... Ţine seama de ceea ce ne separă... (...) Pentru dragoste, inima mi-e moartă."

Scrisoare din Suedia...

Jan Yvarsen: "Ai venit când nu mai aşteptam pe nimeni şi nimic, când nu mă mai simţeam legat decât de munca mea. Ai venit aidoma unui sol al prospeţimii şi tinereţii. Dar, Thérèse, azi-dimineaţă m-am privit în oglindă. Alături de chipul meu mi l-am imaginat pe al tău. Fruntea mea, Thérèse, poartă ridurile vremii, ale eforturilor, ale durerilor. M-am gândit la vârsta ta şi la a mea... Te-ai gândit cam cum va fi viaţa noastră dacă îţi accept dragostea? Thérèse... Thérèse... sunt cuprins de încântare, dar şi de spaimă... Voi mai fi în stare să mă aplec către tine, să-ţi ofer tot ceea ce are dreptul să primească o femeie atât de tânără? Deşi mi-e greu să-ţi mărturisesc, mi-e frică de tinereţea ta, mi-e frică să nu sufăr din nou... Ghicesc în ochii tăi frumoşi mirarea pe care trebuie s-o işte teama asta zăludă. Ne despart atâţia ani... Şi totuşi... Nu vreau să fiu mai romantic decât sunt, dar port în mine, şi tu ştii asta, un entuziasm care nu s-a manifestat niciodată pe măsura lui. Ştiu, simt că, alături de tine, voi fi fericit, deşi vei fi pentru mine un izvor de nelinişte. Iartă-mă..."

Răscolitor.

Precum zăpada în deşert

2011-04-02T00:42:00.000+03:00

Am fost să îmi cumpăr o carte. Sincer, nu credeam că o găsesc. Am ajuns la vânzătorii de cărţi din piaţă şi mă uitam la titluri, autori, în speranţa că îmi voi aminti mai mult de două cuvinte dintr-un titlu, cufundat complet în uitare.

M-am oprit la un stand. Nu am dat atenţie nimănui. Eram absorbită de titluri. O voce mă întreabă:

- Căutaţi ceva anume?

Am ridicat privirea. Un bătrân înalt, dar uşor adus de spate, cu ochelari legaţi cu lănţişor, mă privea pe deasupra lor. Barba îi atârna, uşor neîngrijită. Avea pe cap o pălărie ponosită, dar purtată cu demnitate. Purta o haină impermeabilă, lungă până mai jos de genunchi. De sub haină, răzbăteau pantalonii vechi, de un maro închis. Ţinuta era completată de o pereche de ghete, îndelung purtate, aproape scofâlcite. Cu toate astea, îşi purta vestimentaţia cu aerul sigur al unui om îngrijit.

- Nu aş şti să vă spun exact. Tot ce îmi amintesc este că autorul se numeşte Alexander Giese, iar titlul conţine cuvintele "zăpadă" şi "precum".

O vastă memorie a titlurilor.

- Ştiu despre ce vorbiţi. Este legată de viaţa lui Omar Khayyam.

- Serios?

- Da.

A căutat îndelung, cu răbdare, titlu cu titlu. S-a întors brusc.

- "Precum zăpada în deşert".

- Exact.

Mi-a spus să revin că o va aduce. Un preţ estimativ la el însemna 20 de lei. În condiţiile în care, la un anticariat online costa 7 lei.

M-am aflat în imposibilitatea de a-l refuza. Eram fascinată. În mod normal, ar fi putut fi numit cu uşurinţă "şarlatan". Dar, pentru mine, omuleţul ăsta însemna imaginea perfectă a unui anticar, descins din epoci demult apuse. Un adevărat Sulitzer...

...şi pentru că tot am ajuns aici, nu pot să nu adaug şi o replică, ce vine în urma evocării unui nume plin de amintiri:

"Zadarnic s-a schimbat faţa pământului. Aceste lumi tot prezente sunt. Aceste patimi - tot tulburătoare".

Neputinţă

2011-03-26T21:24:00.004+02:00

absenţă.frustrare

răni.adânci.dureroase.dezamăgiri

gol.în.suflet

nevoie.acută

dor.melancolie.lacrimi

regret.presupoziţii

lipsa.persistenţei.în.timp

încredere.curaj

ani.de.suferinţă.cruţaţi

Adrian Păunescu - Îmi pasă

2011-03-19T22:29:00.003+02:00

Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte.
Uite că un surogat
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

Întâmplări pe o bancă

2011-03-12T11:11:00.002+02:00

De curând, am fost acasă. Din nou. A fost puţin. Prea puţin pentru cât aş fi avut eu chef să stau. Am folosit timpul pentru a sta cu părinţii, dar şi pentru a mă bucura din nou de libertate, de o cameră a mea, de posibilitatea de a te culca la orice oră fără să te simţi obosit sau constrâns de ceva anume, linişte, analiză, dar şi întâlniri. Întâlniri cu persoane dragi, pe care nu le mai văzusem de suficient timp cât să devin nostalgică.

Înaintea uneia dintre aceste întâlniri, m-am reîntors în unul din locurile care îmi fac o deosebită plăcere, unde poţi să te abandonezi amintirilor fără teamă, fără regrete. Unde poţi să contempli trecutul sau să ieşi din melancolie, să îţi dai două palme şi să te simţi din nou încrezătoare în forţele proprii.

M-am instalat pe o bancă, pe o vreme nu tocmai caldă. M-am cufundat în gândurile mele. La un moment dat, am observat un căţel mic şi negru, care părea cam speriat de mine. Ne-am împrietenit repede. Păcat că nu aveam nimic să îi dau de mâncare.

După ce căţelul s-a plictisit de mine, a venit un moş cu bicicleta.

- E cam frig să staţi pe bancă acum, domnişoară!

- O, dar credeţi-mă că ştiu!

- Nu mai vine, nu?

- Ba da. Întârzie doar.

După preliminarii, a început nenea să îmi povestească cum caută el o fată tânără, care să îl ajute când el nu o mai putea să îşi facă piaţa sau să facă curat. Mi-a spus peste câte tipuri de femei a dat. Le-a cerut doar să nu mintă şi să nu fure. Ele, evident, au furat, au minţit, au jurat că nu e adevărat şi apoi au recunoscut. A menţionat că el nu vrea o babă, ci o fată tânără, între 20-30 de ani. Mi-a spus şi ce le oferă fetelor în urma efortului lor: după ce el moare, casa rămâne a lor. De menţionat că are în casă mulţi, foarte mulţi euro şi o colecţie întreagă de ceasuri ruseşti. Evident, toate fetele pe care el le agaţă vin la el doar ca să îl fure, după care pleacă. Nu, el nu vrea să se culce cu ele, că nu mai poate. Vrea doar să aibă un sprijin la bătrâneţe.

Sincer, m-a impresionat povestea lui. Am încercat să îi sugerez că poate nu caută unde trebuie. I-am povestit de fundaţia în care tocmai m-am înscris şi care se ocupă exact de chestia asta, mai mult sau mai puţin. Să încerce să se adreseze unor persoane autorizate în astfel de probleme, nu să le caute pur şi simplu pe stradă.

Impactul lui asupra mea a ţinut până în momentul în care a început o adevărată muncă de convingere, având ca rezultat o vizită de-a mea la el acasă exact atunci. La început, am refuzat politicos. I-am reamintit că nu pot să plec pentru că aştept pe cineva.

- Dar hai acum, până vine.

- Nu pot pentru că nu mai întârzie mult.

- Şi ţine mult întâlnirea voastră?

- Destul.

- Atunci, mergi după.

- Nu pot nici atunci pentru că intru la teatru.

- După spectacol. De fapt, nu, pentru că, dacă vă întâlniţi, după spectacol o să mergeţi şi voi undeva.

- ...

- După ce termini de tot.

- Se face prea târziu.

- Dacă vii la mine, îţi dau bani!

- ... (WTF???)

Şi începe să se caute prin buzunare. Scoate 50 de lei.

- Uite, ia-i pe-ăştia, dar hai să îmi vezi bordeiul. E foarte curat. Pot să îţi dau şi euro, dar nu am la mine.

- Păstraţi-vă banii. Nu merg. V-am spus deja.

- Dar, gândeşte-te. Dacă mergi acum la mine, de fiecare dată când vii în Brăila o să ai o uşă deschisă, unde poţi să vii la orice oră din zi şi din noapte.

- Mulţumesc pentru intenţie, dar am şi eu o familie, părinţi în Brăila. Deci, am unde să mă duc.

- Deci, nu vii, nu?

- Nu.

- Bine, domnişoară. Mi-a părut bine că te-am cunoscut.

Şi a plecat. Pur şi simplu. Păi, dacă aşa încearcă să le "agaţe" pe toate, nu e de mirare că nimeni nu vrea, iar cele care vor, vor doar ca să profite puţin.

Back to our sheeps?

2011-02-27T16:14:00.002+02:00

De ceva vreme, mă simt bine. Nu din punct de vedere fiziologic - pentru că tuşesc teribil, în încercarea de a scăpa de plămâni, probabil - ci psihic, sufleteşte. În ultima vreme, am fost prinsă în mijlocul unei agitaţii continue. Nu am avut când să mă afund în gânduri, în vise, în planuri. Am fost obligată să trăiesc în prezent.

Nu vreau să cad iar. Nu vreau să îmi creez mai multe obligaţii faţă de cei dragi decât am deja. Nu vreau să dezamăgesc iar pe toată lumea. Din acest motiv, lupt. Cu toate puterile. Încerc, mă chinui să rămân deasupra liniei de plutire.

Pe de altă parte, nu vreau să renunţ la oamenii cărora le pasă într-adevăr de mine. Dar s-ar putea să fiu nevoită să o fac pentru că o persoană sus-pusă încearcă să mă calce în picioare.

După toate astea, pare foarte ciudat că nu sunt într-o stare de depresie. Cum spuneam, chiar mă simt bine. Se pare că echilibrul după care alergam atât se rezuma doar la a avea o activitate care să mă menţină ocupată 24/7.

Şi totuşi... o să încerc să mai includ câteva vechi obiceiuri în activităţile mele fizice şi mentale.

Bad habits die hard!

Iar

2011-01-19T18:27:00.004+02:00

Vreau. Dar nu pot. Nu mai am încredere în mine. Tu faci parte din grupul din exterior. De fiecare dată, înainte să vorbesc, mă gândesc la cum mă văd ceilalţi şi nu pot să nu mă gândesc că asta poate fi şi viziunea ta. Sunt patetică. Ştiu. Poate nici nu e adevărat. Nu ştiu pe ce drum să apuc. Simt că totul s-a transformat într-un imens castel de cărţi. Ca piesele de domino: am lovit una şi acum e prea târziu să mai împiedic tot şirul să cadă. Plâng de neputinţă. Sunt zdrobită. Vreau atât de puţin, dar, de fapt, pare atât de mult. Dacă... Mereu "dacă".

Recitesc începutul.

- Nu există "nu pot". Există "nu vreau".

- Ba da. Există.

Şi dacă totuşi nu există? Dacă există doar laşitate?

Am sufletul tremurând. A fost oribil. Nu vreau decât să ştiu că eşti bine ca să pot să merg mai departe. Dar, din nou: nu pot să fac nimic. Sunt prea laşă.

Persistence of memory

2011-01-05T21:49:00.001+02:00

Am obiceiul să mă plimb aiurea. Mult. Cu sau fără direcţie. Cu sau fără RATB. De cele mai multe ori, cu pentru că fără, mi-e lene. Ştiu, sunt comodă. Foarte, chiar.

În nenumăratele mele itinerarii repetate, am observat că sunt absolut fascinată de un obiect. Aş putea să îl privesc ore în şir. Are un cadran alb, ramă, ace şi cifre negre.

Niciodată nu am fost în miezul lucrurilor. Cum mi-aş putea permite să prind mijlocul de transport necesar? Aşa că am început să studiez "revelaţia" găsită. Iniţial, din lipsă de ocupaţie. Apoi, dintr-o satisfacţie din ce în ce mai mare. Mă fascinează ideea de a avea o reprezentare concretă, palpabilă a efemerităţii. Să prind exact momentul în care timpul trece vizibil, cu zvâcnituri. Minut cu minut. Secundar nu are, dar e neinteresant. Timpul ar avea o viteză prea nebună...

...Things change. People change. Life changes.

My New Year's Resolution

2010-12-30T21:30:00.001+02:00

Se termină anul. Mi-ar plăcea să las în 2010 toate durerile, amărăciunile, regretele...

Nu. Nu vreau să uit. Vreau să învăţ să le accept. Să pot să trăiesc cu ele. În prezent. Să-i fiu pe plac sufletului meu. Să-i mistuiesc dorurile fără să rup câte o fărâmă din el.

Nu cred în existenţa situaţiilor neschimbătoare. Dacă vrei cu adevărat, poţi orice. De aceea caut o alternativă, un pilon, o adaptare...

...o barcă pneumatică. Să nu ajung o epavă pe fundul oceanului. Modelul meu: supravieţuitorul care ajunge la mal ars de soare, deshidratat aproape complet, dar în viaţă, dornic de noi aventuri. Cum a ajuns la mal? Singur.

Subscriu, deşi sunt încă în larg.

Dying changes everything

2010-12-13T15:09:00.000+02:00

Sunt goală. Pustiu.

Mi-e dor. Un dor nebun. De ce atât de repede? Erai singura persoană căreia îi păsa.

Sunt singură.

"Nu plâng. Nu trebuie să plâng. Cum ajung sus, în cameră, atunci o să plâng. Nimic nu face mai bine decât un plâns bun şi o baie fierbinte".

Cu toate astea, am rămas goală. Am plâns prea mult poate. Două ore. Nici voce nu mai am.

Epidemie individuală

2010-12-07T21:02:00.001+02:00

Mai întâi a fost o zgârietură. Apoi, o rană. Din ce în ce mai mare. Din ce în ce mai multe. La un moment dat, totul s-a transformat într-o plagă imensă. Cancer de piele. Corpul nu mai era suficient. Leziunile au început să expandeze tridimensional. A luat fiinţă o enormă formaţiune extrem de dureroasă. Nu suporta nici cea mai fină atingere. Sensibilă. Incomodă. Dacă merg pe jos, cu role, bicicleta, maşina sau supersonicul. Mulţi trebuie să facă un ocol. Dacă cineva intră cu bocancii, urlu din toate puterile, iar omul se îndepărtează un timp. Apoi îi arăt golul imens pe care îl provoacă boala, adăugând şi explicaţiile aferente. Cu toate astea, câţi înţeleg?

Lăsaţi-mi sufletul în pace!

Cântă, Sam, cântă!

2010-12-02T15:31:00.000+02:00

Şi mie îmi place ploaia. Parcă te spală de toate... Dar cel mai mult îmi place ninsoarea. E atât de albă şi acoperă tot... Acoperă mizeriile lumii. Acoperă nefericirile de tot felul. Acoperă chiar şi amintirile... amintirile de pe anumite trotuare prost croite ale vieţii.

Louis Armstrong - As time goes by

Replică

2010-11-27T19:44:00.000+02:00

Doar atât. Ca să păstrez registrul de mai devreme.

Abba - Does your mother know

Happy (?) ending

2010-11-27T19:42:00.002+02:00

No more carefree laughter. Silence ever after. Walking through an empty house, tears in my eyes - here is where the story ends. This is "Goodbye". Memories, good days, bad days... They'll be with me always.

I've been angry and sad about the things that you do. Where are those happy days? They seem so hard to find. You seem so far away though you are standing near. You made me feel alive, but something died, I fear.

I really tried to make it out... I wish I understood!

I tried to hold you back, but you were stronger. And now it seems my only chance is giving up the fight. And how could I ever refuse? I feel like I win when I lose. Look at me now. Will I ever learn? I don't know how, but I suddenly lose control. Just one look and I can hear a bell ring. One more look and I forget everything.

How can I forget you when my world is breaking down? Wishing, hoping, chasing shadows. Did I see your face somewhere in the crowd? Thinking, wondering what you're doing, I can't stop myself from crying out loud.

I have a dream, a fantasy, to help me through reality. And my destination makes it worth the while, pushing through the darkness still another mile. I believe in angels. Something good in everything I see. I believe in angels when I know the time is right for me.

I'll cross the stream - I have a dream...

Feeling...

2010-11-23T19:15:00.004+02:00

E ceva în mine inexplicabil. De câteva zile încoace. E ceva. Dulce. Frumos. Cald. Iubire. Multă iubire. Romantism. Gânduri. Doar gânduri.

Totul a fost declanşat de concertul Nouvelle Vague. Muzica. Ritmurile. Versurile. E ceva inexplicabil. Seara a culminat cu el, care aştepta cuminte la uşă, dornic de vorbă. De atunci, aş putea să iau pe toată lumea în braţe...

...şi simt lucruri cum nu am mai simţit de foarte mult timp. Am chef să fac ceva, dar mi-e frică. Nu ştiu rezultatul şi nu ştiu dacă vreau acum să mai risc. De fapt, eu risc tot timpul, mă afund, mă enervez, plâng, mă calmez, râd şi merg mai departe în altă nebunie. Doar că acum nu mai e aşa. Vreau să o îmbrac în ceva frumos. Să îi dau o formă pe care să o iubesc. O formă irezistibilă. Vreau să nu mai ajung prea devreme sau prea târziu. Vreau să ajung la timp. În miezul lucrurilor. Să savurez momentul. Încredere. Determinare. Curaj. Dezinvoltură.

Nouvelle Vague - In a manner of speaking

Comemorare

2010-10-18T07:25:00.040+03:00

Astăzi se împlinesc 103 ani de la naşterea scriitorului brăilean Mihail Sebastian.

Nu cunosc statistici despre numărul oamenilor care i-au citit sau încă îi mai citesc opera, cu toate că ar fi păcat să nu o facă toată lumea. Măcar pentru sensibilitatea delicată a fiecărei lucrări în parte. Pe mine, în schimb, de opera lui Sebastian mă leagă poate cele mai frumoase amintiri din ultimii 20 de ani.

"Accidentul", "Oraşul cu salcâmi", "De două mii de ani", "Cum am devenit huligan", "Jurnal (1935-1944)", "Jurnal indirect", piesele de teatru... Fiecare frază, fiecare cuvânt rezonează în adâncul sufletului meu. Fiecare frază, fiecare cuvânt deschide amintiri pe care, de ceva timp, mă chinui să le închid într-un sipet şi să uit unde am pus cheia.

Şi pentru că sunt genul de persoană care ţine minte datele de naştere ale persoanelor care contează şi pentru că acum deja mi-am pierdut cuvintele, cu riscul de a deveni patetică, nu-mi rămâne decât să îi mulţumesc domnului Sebastian pentru că a existat şi pentru că mi-a înlesnit întâlnirea cu oameni deosebiţi.

- Tu eşti născut la 18 octombrie?

- Da.

- Eşti sigur?

- Da.

- Ştiai că azi e ziua ta? Ştiai că azi împlineşti... 30 de ani? Spune! Ştiai?

- Nu. Oricum după o vârstă nici nu mai contează câţi ani faci!

- Nu-i adevărat. Nu-i aşa că nu-i adevărat? Sigur e cineva care te aşteaptă în seara asra: o femeie, o iubită... E cineva care ştie... Stai, să nu pleci!

(Mihail Sebastian - "Accidentul")

Vid

2010-09-19T14:10:00.000+03:00

Tristeţe.

Dezamăgire.

Regret.

Frustrare.

Dorinţă.

Goliciune.

Singurătate.

...Eu.

Te iubesc!

2010-09-18T22:22:00.001+03:00

Eu te iubesc, să ştii. Chiar dacă ai probleme. Chiar dacă ai nervi. Chiar dacă trebuie să ies afară la miezul nopţii. Chiar dacă sunt nervoasă. Chiar dacă nu mă simt bine. Chiar dacă.

Indiferent de tot ce s-ar întâmpla cu mine, cu tine sau între noi, eu tot te iubesc. Şi asta nu o să se schimbe nici azi, nici mâine şi – sper eu – nici peste 20 de ani.

Ideea e simplă: nimeni nu e singur pe planeta asta. Implicit, nici tu. Trebuie să ţii minte că mereu voi fi aici pentru mine, aşa cum şi eu ştiu că mereu vei fi acolo pentru mine. Din când în când, drumurile ni se mai intersectează pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp. Şi atunci ies scântei, în sensul bun al cuvântului. Astea sunt momentele pe care se merită să le memorăm. Nopţi pierdute în Bucureşti. Nopţi pierdute la tine acasă. Nopţi pierdute la telefon. Nopţi pierdute în faţa laptopurilor. Ieşiri împreună în acelaşi loc sau în spaţii diferite. Tot la telefon. Aminteşte-ţi mereu de nebuniile noastre. Trebuie să te facă să te simţi mai bine.

Vezi? Indiferent de distanţă, mereu există ceva care face legătura între noi. Şi mai presus de reţelele de telecomunicaţii, există ceva care ne uneşte sufletele. Un ceva pe care eu îl simt, pe zi ce trece, tot mai puternic.

Timpul o să treacă. Întotdeauna trece. Mai repede sau mai lent. Depinde cum îl faci tu să treacă. Ridică-ţi privirea şi uită-te cu atenţie în jur. Sigur este cineva care te aşteaptă. Cineva care merită. Poate nu e un om, e un lucru, un fenomen, un spectacol, un adult... orice. Ceva în care să te refugiezi, să iei o pauză. Eu sunt aici pentru orice ai avea să îmi spui. Sunt aici dacă vrei să râzi, să plângi sau să ţipi. Chiar dacă nu prea spun mare lucru, e mai bine decât să vorbeşti de unul singur! Ţine minte şi...

...nu uita: te iubesc!

Leapşa, de mai multe ori

2010-09-18T00:18:00.000+03:00

- Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?

Mihail Sebastian

- De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?

Paul din “Accidentul” şi Heathcliff din “Wuthering Heights”

- Ce carte ai citit cel mai des sau ai recitit?

“De două mii de ani”, evident.

- Care era cartea ta preferată la zece ani?

Alexandre Dumas – “Pierrot şi alte povestiri”

- Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Francoise Rey – “Femeia de hârtie”

- Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Cecelia Ahern – “P.S. I love you”

- Cine crezi că ar trebui să câştige premiul pentru literatură?

Nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea.

- Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranuzată?

Tot “Accidentul”.

- Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar.

Au fost multe. De regulă, se întâmpla asta cu cărţile al căror final nu îmi plăcea. Mă marca atât de tare, încât visam aşa cum îmi doream eu să se întâmple.

- Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Tot „Femeia de hârtie”. Îngrozitoare.

- Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

Jurgen Habermas – „Sfera publică şi transformările ei structurale” ... şi încă mă mai bat cu ea.

- Preferi autorii francezi sau ruşi?

Clar ruşi. Deşi am şi câţiva francezi preferaţi.

- Shakespeare, Milton sau Chaucer?

Shakespeare. În mod cert.

- Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Statul într-o singură poziţie, atunci când sunt obligată să citesc la bibliotecă sau când încep să citesc pe sub bancă pe la cursuri. E cam incomod.

- Care e romanul tău favorit?

Sunt mai multe: Emily Bronte – „Wuthering Heights”, „Accidentul” şi „De două mii de ani” – Mihail Sebastian, „Tess of the D’Urbervilles” – Thomas Hardy, Jane Austen – „Pride and prejudice”, Charlotte Bronte – „Jane Eyre” şi lista rămâne deschisă. Sunt romane pe care le redeschid de fiecare dată când am ocazia.

- Joci ceva?

Obişnuiam.

- Scrii povestiri scurte, schiţe?

Întotdeauna.

- Scriitorul favorit?

Sunt doar doi a căror operă integrală aş reciti-o încontinuu: Mihail Sebastian şi Haruki Murakami

- Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Paulo Coelho. Deşi anumite aspecte din cărţile lui mă ating, mi se pare că s-a făcut totuşi prea multă vâlvă în jurul lui.

- Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Colecţia de cărţi preferate. Nu aş putea să aleg.

- Şi... acum ce citeşti?

Recitesc două cărţi: Emily Bronte – „Wuthering Heights” şi Paulo Coelho – „Veronika se hotărăşte să moară”.

II. Poţi folosi numai titluri de la un singur artist fără a le repeta între întrebări.

~Gloria Estefan~

- Eşti bărbat sau femeie? --- Traces

- Fă-ţi o scurtă descriere. --- Feelin’

- Cum te simţi? --- I just wanna be happy

- Descrie locul unde trăieşti în prezent --- Mi tierra

- Dacă ai putea să mergi oriunde, unde ai merge? --- Mas alla

- Modul de transport favorit --- Get on your feet

- Cel mai bun prieten --- You

- Tu şi cel mai bun prieten sunteţi... --- One name

- Cum este vremea? --- Let it snow, let it snow, let it snow

- Dacă viaţa ta ar fi o emisiune tv, cum s-ar numi? --- Famous

- Ce este viaţa pentru tine? --- Don’t let this moment end

- Relaţia ta --- I’m not giving you up

- Teama ta --- Don’t release me

- Care este cel mai bun sfat pe care îl poţi da? --- Don’t let the sun catch you crying

- Cugetarea zilei ---Nothin’ new

- Motto-ul meu --- Don’t stop

III.

1. Your real name: Mădălina

2. Your gangsta name (first 3 letters of real name plus -izzle): Mădizzle [=))]

3. Your detective name (favourite colour and favourite animal): Green Cat

4. Your "Star Wars" name (the first 3 letters of your last name, first 2 letters of your first name and last 3 letters of your mom's maiden name): CiuMaGir

5. Your superhero name (2nd favourite colour and favourite drink): Purple Beer

6. Your arab name (2nd letter of your first name, 3rd letter of your last name, any letter of your middle name, 2nd letter of your mom's maiden name, 3rd letter of your dad's middle name, 1st letter of your sibling first name, last letter of your mom's middle name): Auai

7. Your witness protection name (mother's middle name): Mama nu are decât un nume.

8. Your goth name (black, and the name of one of your pets): Black Mitzi (:)))

IV. Pui în Winamp toate piesele pe care le ai şi selectezi opţiunea "Random". Apoi, pentru fiecare întrebare, apeşi butonul "Next" şi notezi numele piesei în chip de răspuns. Trebuie să laşi norocul să hotărască. La sfârşit, se gustă răspunsurile.

1. Cum te simţi astăzi? --- Klezmer Conservatory Band - Rumenya, Rumenya [foarte tareee!! =))]

2. Care e povestea vieţii tale? --- Roxette - How do you do

3. Cum a fost perioada liceului pentru tine? --- Mădălina Manole - Când dansez cu tine (ciudat... eu nu dansez)

4. O să te căsătoreşti vreodată? --- Rob Humphreys - Too many times (I-aaauzi! Şi eu care îmi făceam griji!)

5. Ce te-ar ajuta să-ţi îmbunătăţeşti viaţa şi să fii fericit? --- Paulina Rubio - Baila Casanova

6. Ce piesă te descrie cel mai bine? --- Florian Pittiş - Sfârşitul nu e aici (Winampul are dreptate!)

7. Cum te văd ceilalţi? --- Nick Cave & Kylie Minogue - Where the wild roses grow (super!)

8. Ai vreun admirator secret? --- Solomon Burke - None of us are free (În traducere liberă, cred că înseamnă "da")

9. Ce piesă o să se cânte la înmormântarea ta? --- Until June - Sleepless

10. O să ai o viaţă fericită? --- Sting - Englishman in New York (exact pe gustul meu!! :)))

Dau leapşa mai departe Elenei şi mulţumesc Gabrielei pentru transmitere. Mi-a plăcut, dar a fost destul de obositor! :)

...like the desert misses rain

2010-09-17T13:02:00.001+03:00

Se pare că, de câte ori vin la Brăila, sunt învăluită de melancolie până în cele mai secrete colţuri ale sufletului. Mi se întâmplă să nu ajung în oraş perioade foarte lungi de timp şi atunci sunt copleşită de un dor năprasnic după camera mea. Deşi în bătaia soarelui, se văd toate modificările, absenţele - noaptea, când se sting toate luminile, rămân doar eu, într-un întuneric profund şi odihnitor. Şi atunci totul revine la normal, aşa cum era cu ani în urmă.

Pentru mine, oraşul înseamnă multe. Este...

...locul unde s-au întâmplat cele mai frumoase lucruri din viaţa mea.

...locul unde am stat cu mamaie.

...locul unde mi-am petrecut anii de liceu.

...locul unde am cunoscut oameni minunaţi.

...locul unde am descoperit teatrul.

Intrând într-o zonă privată, oraşul este înlocuit de propria mea cameră...

...unde am visat.

...unde m-am refugiat să savurez întâlnirea cu primul meu prieten.

...unde am trăit toate experienţele cu o persoană care continuă să îmi marcheze viaţa.

...unde am stat în pat, pe întuneric, plină de vise şi speranţe, plină de emoţie... fericită.

...unde am plâns sau m-am bucurat după fiecare oră de teatru.

...unde am trăit frenetic victoria fiecărui spectacol văzut.

...unde am fost deprimată şi unde am vorbit singură.

...unde am descoperit magia lecturii, devenind astfel sanctuarul unde puteam să călătoresc în lumi interzise.

... CAMERA MEA!

Scrisori către un prieten

2010-09-15T23:29:00.002+03:00

Stimată doamnă,

Mă cheamă Mădălina. Nu mă cunoaşteţi. Sau poate vă mai amintiţi de copila cu ochi albaştri care s-a prezentat timidă, spunând că sunteţi vecini în jocurile de pe Facebook. Nu ştiu. Nu contează, de fapt.

Nici eu nu vă cunosc prea bine. Mă chinui doar să mă informez atât cât pot. Dar ce găsesc nu sunt decât cuvinte înşirate pe hârtie. Mult prea puţin pentru a descrie un om. Nu e nevoie să găsesc detalii concrete referitoare la viaţa dvs. E suficient să vă privesc ca să mă simt inundată de un ciudat sentiment de linişte pe care nu îl găsesc nicăieri altundeva. Doar dacă vă surprind privirea sunt copleşită de senzaţia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Îmi insuflaţi aceeaşi adiere de pace, de echilibru, pe care numai o mamă o poate revărsa asupra propriului ei copil. Şi mama e aşa uneori. Dar, din păcate, de prea puţine ori faţă de golul din mine ce trebuie umplut.

Când sunt tristă, când simt că toate îmi sunt potrivnice, când uit că nu trebuie să am aşteptări de la oameni pentru că toţi mă dez(-)amăgesc, e suficient doar să vă privesc ca să simt că nu totul e pierdut, că întotdeauna există o speranţă cât de mică. Sunteţi o sursă de echilibru permanent.

Şi, cu toate astea, mă afund în tăcere. E chiar frustrant uneori, dar nu pot să vă spun, pur şi simplu, că prezenţa dvs îmi oferă liniştea de care am nevoie. Nu pot să spun că sunteţi singura persoană care m-ar putea asculta şi înţelege. Nu pot să spun că sunteţi singura cu care eu simt că pot să vorbesc. Singura cu care chiar vreau să vorbesc în anumite momente. Nu ştiu cum să încep o discuţie şi cum să vă câştig încrederea. Şi atunci tac.

Nu-mi rămâne decât să mă limitez la situaţiile formale în cadrul cărora putem comunica şi să sper într-un viitor dialog, adunate în jurul unei cafele.

Până atunci vă salut şi vă îmbrăţişez, aşteptând cu dor o viitoare revedere.

Cu drag,
M.

Acasă

2010-09-12T01:19:00.002+03:00

De câteva zile sunt acasă. Acasă-acasă. La ţară, la părinţii mei. Nu am mai reuşit să ajung pe aici de nu-mai-ţin minte. Dar am rămas marcată de multe lucruri în special, şi de unul singur, în general: trecerea timpului...

Am căzut pe gânduri. Îmi aminteam de perioada copilăriei mele, de ceata de copii care se strângea la poarta unuia dintre noi, de amalgamul de vârste... Eu eram cea mai mare: aveam 11-12 ani. Apoi, vârsta era descrescătoare, culminând cu trei ani. Era frumos. Alergam de dimineaţa până seara. Nu stăteam o secundă. Ieşeam cu toţii de prin curţile proprii şi umpleam uliţa cu ţipetele şi râsetele noastre. Pe atunci nu exista cablu tv. Dacă se întâmpla să urmărim un serial de pe postul naţional de televiziune, la ora respectivă se făcea brusc linişte. Toată lumea se muta în faţa televizorului. După film, ne readunam şi începeau dezbaterile sau visările cu ochii deschişi.

Printre jocurile copilăriei mele s-au numărat:

1. Bucătăria - fiecare copil îşi făcea propria colecţie de vase de bucătărie şi de alimente sau resturi şterpelite de la mama şi astfel îşi crea propriul său univers de om mare. La un moment dat, ştiu că ne-a venit o idee strălucită: am descoperit gătitul la lumânare. Realizam un veritabil aragaz unde ne exersam calităţile de bucătar. Totul în jur era curat şi îngrijit şi, uneori, ne şi permiteam să gustăm din propriile noastre mâncăruri sau să ne facem ceaiuri.

2. Jocurile tipice aerului liber: leapşa, de-a v-aţi ascunselea, călcata, elasticul, săream coarda, ne jucam diverse jocuri cu mingea - volei, tenis, raţele şi vânătorii, îngheţata, pătrăţica, fotbal - bicicleta, făceam diverse întreceri...

3. Karaoke - fără să ştim cum se numeşte, organizam adevărate concerte în mijlocul uliţei. Le pregăteam copilăreşte spunând doar: "Hai să ne jucăm de-a cântatul!" Toate melodiile la modă erau ale noastre: ASIA, Natalia Oreiro... Şi cei de pe margine trebuiau să ghicească.

4. Flori, fete, filme sau băieţi - petreceam ore în şir jucându-ne aşa ceva...

O altă perioadă care ne plăcea la nebunie era vara. Dacă începeau să apară fructele în pomi, multe nici nu apucau să se coacă. Le mâncam crude până ni se făcea rău. Stăteam un pic, şi mâncam iarăşi. Mama mă certa de fiecare dată că nu am poftă de mâncare. Nu ne săturam din pomii noştri şi ne mai duceam şi pe la vecini. Dacă ştiam sigur că nu era nimeni acasă, săream gardul fără nicio jenă şi mâncam liniştiţi.

Adoram să ne jucăm în praf. Dacă ploua, tot noroiul şi toate băltoacele existente erau ale noastre. Dacă era arşiţă, răceam cobză aruncând pe noi găleţi întregi cu apă de fântână. Sărăca mama mă schimba o dată pe săptămână pentru că îmi era pur şi simplu imposibil să stau curată. Iar ea se sătura să tot spele de pe urma mea.

Asta era în trecut. În prezent, realitatea m-a izbit şi mi-a lăsat un gust amar. Am ştiut că am pierdut perioada aia pentru totdeauna. Uliţa e pustie. Indiferent de oră. Copiii de atunci au crescut cu toţii şi o altă generaţie nu mai există. Pomii atârnă de fructe. Altădată nu ai fi văzut aşa ceva. Pentru că nu mi-am revăzut foştii prieteni de mai bine de 4-5 ani, toţi mi se par străini acum. Mi se întâmplă să nu îi recunosc. Nu ne mai leagă nimic, chiar dacă avem amintiri comune. Acum, cu toţii se căsătoresc, deşi nu au decât 20 de ani.

Eu simt că nu o să mă căsătoresc niciodată. Deşi îmi imaginez foarte frumos viaţa de cuplu, nu pot să cred că aşa ceva îmi este rezervat şi mie. Mi se pare imposibil. Plus că, până acum, cel puţin, mi-am demonstrat că mă îndrăgostesc o dată şi bine. Profund. Cu tot sufletul. Nu înţeleg. Am avut copilăria unui băiat. De ce am ajuns atât de sensibilă?

Îmi era groaznic de dor de mama şi de tata. În mediul de aici. De acasă. Nu la Brăila, nu pe rând, nu la telefon. Nu. Toţi trei, împreună, în aceeaşi casă, la aceeaşi masă. Sunt foarte săraci. Îmi pare rău că nu pot să îi ajut cu nimic din punctul ăsta de vedere. Mama are aproape 40 de ani. A fost frumoasă în tinereţea ei. Acum e copleşită de toate problemele şi nu mai acordă importanţă propriei ei îngrijiri, dar tot mai păstrează o urmă a anilor trecuţi, iar ochii ei devin pe zi ce trece tot mai albaştri. Ochi pe care i-am moştenit şi de care sunt foarte mândră. Tata este foarte inteligent. De la el am moştenit pasiunea pentru radio. Dacă nu ascultăm radio o zi, e imposibil să rezistăm. Dar tata are probleme cu alcoolul. De-aia relaţia noastră nu mai este cum era când aveam patru ani şi mă lua pe umeri să mă plimbe prin casă. Dar eu încerc să fim cât mai apropiaţi posibil.

În ciuda faptului că s-au întâmplat suficient de multe lucruri urâte între noi, îmi iubesc părinţii. Sunt incapabilă să spun ceva de rău despre ei şi mă revolt când aud jigniri la adresa lor, indiferent de persoanele care fac asta. Nu le spun niciodată "te iubesc". Nu am fost învăţată să îmi exprim sentimentele. Chiar şi acum îmi este foarte greu să spun familiei "Mulţumesc". Dar între noi există o comunicare tacită. Chiar dacă nu ne-o spunem, ei ştiu foarte bine cât de mult înseamnă ei pentru mine şi cât de mult îi iubesc. La fel şi eu.

Mi-e dor de copilărie. Îmi era dor să mă simt din nou ACASĂ...

Sweet, sweet... memories are sweet!

2010-09-03T15:00:00.002+03:00

Leapşa de la Elena. Care sună cam aşa. Scrii în trei fraze ce a însemnat vara asta pentru tine. Apoi mai scrii trei fraze despre vara trecută şi finalizezi apoteotic, cu ce altceva decât o concluzie - comparativă ori ba - după vrute! (quote de la ea!)

Bun.

I. Vara asta

1. Mi-am luat rămas-bun de la o persoană foarte dragă mie. Un rămas-bun dureros. Singurul lucru care mi-a rămas: speranţa. Speranţa că ne vom mai întâlni cândva în viaţa asta.

2. Din nou, mult, mult radio. Cu ore suplimentare. Cu foarte mulţi oameni extraordinari!

3. Ieşiri nebune până la trei dimineaţa la Motoare, tot cu Elena [>:D<]. Nopţi nedormite. Un număr imens de nopţi nedormite. Discuţii de ordinul orelor la telefon. Plimbări prin oraş de dimineaţă până seara.

II. Vara trecută

1. O viaţă nouă. Am terminat doi ani de cursuri de teatru. Mi-am luat rămas-bun de la prietenii din Brăila. De la toate persoanele dragi din Brăila.

2. Am dat admiterea la trei facultăţi. Dezamăgiri profunde. După o perioadă plină de angoase, am aflat că a rămas un locşor şi pentru mine.

3. Nebunii în Bucureşti. Şi cu asta am spus tot!

Şi, pentru că în ultima vreme foarte multe capitole din viaţa mea s-au închis, am ales să închid jocul!

Scrisoare de dragoste

2010-09-01T19:04:00.003+03:00

Destinatar: Necunoscut

Expeditor: Eu

Scumpe Necunoscut,

Nu ştiu cum să încep să îţi spun tot în aşa fel încât să nu pară o poveste născocită de imaginaţia bolnăvicioasă a unei eroine orientale, pasionată şi cu visuri de iubire. Dacă te mai interesează sau nu să o cunoşti pe adevărata Eu, nu mai constituie obiectul interesului meu. Totuşi, simt nevoia să împărtăşesc cu tine o frumoasă poveste de iubire, cu final incert.

Acum mult timp, s-a întâmplat să aterizez într-un anumit Loc de pe planetă unde te-am întâlnit pe tine. M-am oprit fascinată. Ameţită, am revenit de vreo 3 ori la intervale regulate de o săptămână. Când m-am întrebat de ce, abia atunci am conştientizat că pentru tine, în primul rând. Fusese un adevărat coup de foudre. S-au schimbat anotimpurile. Nu mai erai acolo. Mă reîntorceam periodic, cu metodă, în Locul ăla, dar era gol. Nu era nimeni în jur. Cu atât mai puţin, tu.

La un moment dat, prin toamnă, te regăsesc. Locul te aduce din nou la mine. Cuprinsă de febră, caut şi caut şi caut şi caut, până când, într-un final, găsesc un fir care a stabilit o anumită legătură între noi. Vorbim câte-n lună şi în stele, discuţii în urma cărora constat că mă îndrăgostesc rău de tine. Totul pare că merge minunat.

Revin în Locul meu preferat şi te revăd. Iniţial, mă priveşti. Moment în care am învăţat sensul sintagmei "privire sfredelitoare". Apoi, ne strângem mâinile.

După asta, intrăm într-o perioadă în care tăcerea ta mă surprinde. Neliniştită, mă plimb aiurea prin lume, până când găsesc un alt Loc. Caut bine firul pe care îl găsisem şi prima dată. Spre marea mea satisfacţie, îl găsesc şi te chem. Tremuram toată, dar când ţi-am auzit vocea, totul a dispărut. Eram doar noi... Nu mică mi-a fost mirarea când ai acceptat să petrecem un timp doar noi. Noi doi... faţă în faţă... singuri... Am venit plutind şi am plecat plângând. Tu şi veştile tale! Dar nu regretam nimic din tot ce se întâmplase... Şi simţeam că te iubesc din ce în ce mai mult...

După care, linişte...

Sunt momente în care rememorez totul şi mă deprim. Dar într-o seară, s-a întâmplat un lucru neobişnuit: toate amintirile m-au făcut extrem de fericită. Zâmbeam cu gura până la urechi, izbucneam în râs, îmi străluceau ochii, nu mai aveam răbdare, nu mai aveam stare... eram euforică. Eram... îndrăgostită. Simţeam ceva superb în adâncul fiinţei mele. Îmi doream ca starea asta să ţină mereu. Dar n-a ţinut. A fost înlocuită cu o durere acută.

Vei spune poate că povestea asta ai mai auzit-o undeva... că ai mai citit-o într-o carte sau ai văzut-o într-un film. Şi ce dacă?

Ai plecat brusc. Eşti bine? Dormi noaptea? Există cineva care să te ţină strâns în braţe? Există cineva cu care să îţi petreci timpul? Există cineva care să te îmbrăţişeze? Care să te sărute? Sper să te întorci într-o zi. Nu te-am mai văzut de foarte mult timp. Poţi să îmi dai un semn? M-am uitat în jur şi am văzut că ai dispărut. Odată ai spus că vrei o tânără ca mine. Eu sunt aici. Simt nevoia să îţi fiu alături şi, pe de altă parte, într-un mod inexplicabil, şi eu am nevoie de tine.

Cu drag,

Cu capul în jos

2010-07-29T16:29:00.001+03:00

Tocmai am observat că lumea s-a întors la 180 de grade pe verticală. Ştiam că axa îi este puţin înclinată, dar nici chiar atât de mult.

Mai întâi, observ că cerşetorii din Bucureşti şi-au conştientizat brusc condiţia de neştiutori. Când am urcat în 104, am avut surpriza să observ un individ la vreo 30 de ani, pitic şi un pic bronzat, că se plimba dintr-un capăt în altul prin autobuz, invitând călătorii să citească o bucată de carton, ruptă dintr-o cutie, pe care scria dezordonat: "Sunt un muritor de foame şi un prost. Dumnezeu să vă ajute!" Nu cred că era vorba de sensul cuvântului "prost" pe care îl atribuie Rebreanu şi Preda prin romanele lor. Sau poate a fost o pedeapsă dată de superior pentru că nu a adus suma de bani prestabilită spre câştig...

Astăzi, în timp ce traversam un renumit bulevard, de pe partea celaltă se pregăteau să treacă doi biciclişti. Eu mergeam pe partea mea, drept înainte. El intră cu bicicleta pe diagonală, mai-mai să mă lovească. Şi apoi îi spune celuilalt în gura mare: "Vezi?! Ţi-am spus eu că e proastă!"

Straaaaaange people!!

Piesă într-un act

2010-07-19T21:40:00.001+03:00

Scena 1 - Tramvai 34

Un bărbat şi o femeie. Bărbatul se aşază lângă mine. Nu am cum să îl studiez. Femeia se aşază în faţa mea. Ochelari de soare - Calvin Klein. Blugi - Gucci Italia. Ceas - Dolce & Gabbana. Bluză şi papuci - din piaţă. Combinaţia letală + burta şi şuncile aferente "ieşinde" de sub tricoul mulat. Sunt tare curioasă ce anume se ascundea în sacoşa purtând inscripţia "Debenhams". Păcat că voi rămâne cu curiozitatea.

Scena 2 - Perimetrul băncilor din faţa liceului "Iulia Hasdeu"

1. Un tip care şterge parbrizele îşi ia rezerva de spumant din ghiveciul de flori suspendat. Îşi face plinul în sticla de apă, după care o pune la loc. Doar nu ştie nimeni ce comoară se ascunde acolo!

2. Un bătrân se întâlneşte cu o bătrână. Îi sărută respectuos mâna, după care se aşază lângă ea să citească ziarele. Se ridică după un timp, se duce la o bancă mai încolo şi salută trei bătrâne, ridicându-şi pălăria. Cavalerismul nu a murit. Încă. Îmi aduce aminte de versurile lui Minulescu: "În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, un bătrân şi o bătrână - două jucării stricate - merg ţinându-se de mână".

3. Un tip - beat mort - vorbeşte cu un coş de gunoi. Contrariat de faptul că respectivul obiect nu îi răspunde, începe să îl ia la bătaie. Sau poate a avut o problemă cu iubita şi, beat de ciudă şi de inimă rea, se răzbună pe bietul coş.

4. Pe o bancă, lângă mine, se aşază o femeie cu copilul care dormea liniştit în cărucior. Pe trotuar, un tip îmi lansează o propunere în gura mare:

- Domnişoara, îmi dai un număr de telefon?

- No way!

- Hai, că îţi fac un băieţel!!

Ce să mai zic?! Super ofertă! Unde mai pui că totul e gratis!

Scena 3 - Piaţa Obor

Eu mă uit la preţul pepenilor. Vânzătorul:

- Domnişoara, vă servim cu un pepenaş?

2,5 lei/kg!!!!

- Nu, mulţumesc.

- Dar un număr de telefon îmi daţi?

De ce? Să îmi livrezi pepenele acasă?

Câte lucruri îţi poate oferi vederii Mihai Bravu!

Furtună

2010-06-15T16:31:00.001+03:00

Dintotdeauna mi-au plăcut tunetele şi fulgerele! Îmi plăcea să stau în casă şi să privesc spectacolul de după perdele. Până într-o zi, când o furtună m-a speriat groaznic. De atunci, continui să cred şi să simt o oarecare jenă referitor la teama de stihiile naturii.

Azi însă ce-mi fu dat să aud la ştiri?! În urma tunetelor şi fulgerelor de la Iaşi, sistemul de urgenţă al spitalului a luat-o razna în urma cererilor de ajutor din partea unui număr considerabil de bărbaţi care sufereau de... frică de fulgere!!

Genial! Încep să cred că e o chestie normală! Mai ales că eu deja mă vindec de teama asta. Mă şi văd consolându-mi soţul şi spunându-i: "Nu-ţi face griji! În casă nu păţeşti nimic. Mai ales dacă stăm la bloc!"

Revoltă - soluţii

2010-06-05T16:01:00.001+03:00

Nu pot să învăţ, nu pot să gândesc. Abia dacă pot să tastez. Sunt revoltată, indignată. De ce anume? Nici eu nu ştiu exact. Pur şi simplu. S-au adunat, s-au adunat, s-au adunat, iar acum, pentru că sunt nevoită să îmi utilizez mintea mai mult decât de obicei, mi-am dat seama că e plină cu astfel de "minuni". Nu e nimic personal cu niciunul dintre posibilii cititori.

Printre altele, am dat prin căpşorul meu peste un număr drăguţ de "de ce?"-uri, cum ar fi: de ce nu mai sunt ca înainte? De ce am pierdut lucruri esenţiale, precum puterea mea de concentrare, cheful de învăţat sau memoria de elefant? De ce întotdeauna renunţ la lucrurile pozitive şi mă agăţ cu încăpăţânare de cele care nu aduc nimic bun?

Nu mai vreau să fiu dezamăgită, deşi ştiu că asta face parte din viaţă. Remember? Eu nu aştept nimic... Tocmai cel care nu aşteaptă nimic ia totul şi pleacă.

Sunt persoane în jurul meu cu care îmi place foarte tare să îmi petrec timpul, excluzând categoria prietenilor. Oameni mai vechi sau mai noi. Oameni care mi-au marcat într-un anume fel existenţa, fiecare în modul lui propriu şi personal. Oameni cu care încă interacţionez şi cu care nu vreau să o dau în bară. Dar pentru că mie îmi face plăcere, nu trebuie să le mai cer acelaşi lucru şi lor. E doar o dovadă de egoism.

Mi-e al naibii de dor să vorbesc cu unii dintre ei, să stăm un pic la poveşti; zece minute din viaţa lor - minute pe care oricum le pierd la semafor. O parte dintre ei ar fi dispusă să îmi răspundă la telefon. Sunt convinsă. De ce nu apăs pe butonul verde al telefonului? Pentru că, de fiecare dată, am un flashback al conversaţiilor anterioare. Şi mereu apare o întrebare care persistă, şi persistă, şi persistă: de ce nu ai prieten? - trebuie să ai, pentru că altfel nu îţi trăieşti viaţa! Aiurea! Îmi trăiesc viaţa în stilul meu. Nu mă bazez pe nicio regulă şi mă las în voia sentimentelor - una dintre cele mai mare greşeli pe care le fac de fiecare dată. Nu îmi plac cluburile - singurul loc unde se pare că poţi "agăţa" băieţi. Nu îmi place termenul "a agăţa" şi nu pot să mă condamn că nu îmi plac cei care mă plac. Standarde ridicate. Ghinion. Mereu îmi aduc aminte de o persoană pe care am cunoscut-o recent, dar care îmi este foarte dragă, care spunea la un moment dat că de-a lungul vieţii a avut doar patru iubiţi. Ei au fost să fie. Şi decât să fie o chestie gen: "Nu îmi place de tine, dar hai, că trebuie să am un prieten" mai bine continui ... nu ştiu. Orice altceva. M-am săturat să fiu judecată pentru ceea ce simt.

Pentru mine, viaţa de student are o structură mult mai simplistă, poate, dar pe gustul meu: role - parc -facultate când îţi aduci aminte, sau când chiar îţi place cursul, sau când trebuie să te duci de nevoie că se face prezenţa - lectură când am chef - radio... mult, mult radio... - prieteni - ieşiri nebune pe-afară fără vreo direcţie anume - mers la teatru de câte ori am eu chef, la ce teatru am chef, la ce piesă am chef - nelămuriri - întrebări - nebunii - tâmpenii fără nicio logică - de ce-urile fără de care nu văd rostul vieţii ăsteia - o viaţă fără condiţionări. După bunul meu plac. Asta înseamnă pentru mine viaţă de student.

Îmi pare rău pentru cei care nu sunt de acord cu mine, dar asta este! Nu o să mai dau voie oamenilor să mă judece, pentru simplul motiv că m-am săturat. Iar dacă o fac, să fie sănătoşi. Vor avea onoarea de a vorbi cu un...zid.

Teatru

2010-05-31T11:26:00.005+03:00

Sunt una dintre persoanele care se duce la teatru în 9 din 10 ocazii. Acolo găsesc relaxarea, evadarea în alte lumi, observarea altor moduri de viaţă. Acolo cunosc oameni extraordinari care au ceva de spus, oameni care îţi marchează existenţa într-un mod mai mult sau mai puţin direct. Oameni pe care îi reţii toată viaţa. Oameni!
Dar asta e părerea mea, foarte subiectivă, de altfel. Voi:

1. Ce părere aveţi despre calitatea teatrului românesc de azi?
2. Când mergeţi la teatru, după ce criterii alegeţi spectacolul într-un oraş care oferă pe puţin 10 spectacole într-o seară de week-end?

Şi pentru că tot suntem la acest capitol, n-ar fi rău să daţi curs chemării chestionarului de mai jos.

http://www.surveymonkey.com/s/HQCG6VK

Mulţumesc!

Maxime

2010-05-25T11:36:00.001+03:00

Din prea mult timp liber, dar şi dintr-o provocare pe care am primit-o ieri, postez aici maximele latine care mă ating într-un fel sau altul şi pe care vreau cu tot dinadinsul să le reţin.

1. Acta est fabula! - Piesa a fost jucată!
2. Amor vincit omnia - Dragostea învinge totul.
3. Asinus asinorum in sæcula sæculorum - Măgarul măgarilor, în veacul veacurilor.
4. Beati pauperes spiritu - Fericiţi cei săraci cu duhul.
5. Dictum, factum - Zis şi făcut.
6. Dubito ergo cogito, cogito ergo sum - Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist.
7. Dum spiro, spero - Cât timp respir, sper.
8. Ergo bibamus! (Goethe) - Deci, să bem!
9. Errare humanum est sed perseverare diabolicum (Seneca) - A greşi e omenesc, dar a persevera (în greşeli) este diabolic.
10. Mutatis mutandis - Schimbând ce este de schimbat.

Oglinda vremii: "Jurnal (1935-1944)"

2010-05-14T16:10:00.002+03:00

Evreu. Antisemitism. Cel de-al Doilea Razboi Mondial. Muzică. Teatru. Romane. Femei. Pe scurt: Mihail Sebastian. Mihail Sebastian văzut prin prisma jurnalului său, un adevărat material incendiar.

Mihail Sebastian, pe numele său adevărat Iosif Hechter, a fost una dintre personalităţile culturale evreieşti ale Bucureştiului interbelic si nu numai. Nu crede în jurnalul lui deoarece nu i se pare normal să scrie doar pentru sine. Există momente în care se gândeşte chiar să îl distrugă, nebănuind că acesta va reprezenta opera sa capitală. Fără să vrea, jurnalul devine pentru el un loc de refugiu din faţa nebuniei istoriei.

Punctul de pornire al dramei lui Sebastian în ceea ce priveşte relaţia sa cu Nae Ionescu nu îl reprezinntă însă prefaţa romanului "De două mii de ani", ci faptul că diaristul "îl admiră pe omul de carte, dar nu-l urmează pe omul politic" (Eugen Simion). Mihail Sebastian este, pe rând, încântat, contrariat şi dezamăgit de Nae Ionescu deoarece acesta dă dovadă nesinceritate şi oportunism în discursurile sale politice, şi nu numai.

În general, relaţiile lui Sebastian cu personalităţile vremii sunt marcate de labilitatea lor politică. De exemplu, prietenia de 12 ani cu Mircea Eliade ia sfârşit în momentul în care acesta trece de partea legionarilor. Faţă de Camil Petrescu, Sebastian are o perspectivă schimbătoare, în funcţie de starea sa de spirit. Uneori îi acceptă chiar cu amuzament "camilismele", alteori este foarte iritat la auzul lor. Apar însă şi oameni cu care întreţine relaţii cordiale precum Nora Piacentini, Mircea Şeptilici şi Soare Z. Soare, care acceptă să îi pună în scenă "Steaua fără nume" sub pseudonimul Victor Mincu.

Pe lângă viaţa socială, Sebastian face adnotări şi despre viaţa lui personală, intimă. Cea mai lungă relaţie a sa, dar şi cea mai controversată, rămâne, fără îndoială, relaţia cu actriţa Leni Caler. Sebastian se dovedeşte a fi de asemenea un mare pasionat de muzică clasică. Deşi se autocaracterizează ca având o memorie muzicală "detestabilă", devine un foarte bun cunoscător al repertoriului marilor compozitori.

Jurnalul devine de asemenea şi un jurnal de atelier, făcând diferite însemnări despre un roman, "Accidentul", şi patru piese de teatru: "Jocul de-a vacanţa", "Steaua fără nume", "Ultima oră" şi "Insula", ultima rămănând însă neterminată. De aici reies chinurile scriitorului de a-şi definitiva aceste cărţi.

Jurnalul lui Sebastian este un exerciţiu involuntar de sinceritate. Voci, paşi, chemări... un om... o personalitate... un îndemn la lectură!

Lumea lui Caragiale

2010-05-07T21:05:00.001+03:00

Astăzi, la Ştirile PRO TV, reporterii încearcă să discute cu nişte muncitori care lucrau la construcţia unei clădiri neaprobate de arhitecţi.
Reporterul: Suntem de la PRO TV. Putem să vă întrebăm ceva?
Muncitorul (din interior): Nu e nimeni aici!

Asta mi-a amintit de două lucruri:

1. Domnul: Domnu-i acasă?
Feciorul: Da, dar mi-a poruncit să spun, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară!

Aceste vechi lumi, tot prezente sunt... Tipologiile lui Caragiale vor rămâne un prezent etern...

2. Un banc:
Trei hoţi se duc să fure lucruri de valoare dintr-un hotel. Aşteaptă, mai întâi, să adoarmă recepţionerul. După ce acesta rămâne răpus de somn cu capul pe masă, intră un hoţ. Scârţâie uşa. Recepţionerul întreabă:
- Cine-i acolo?
Hoţul:
- Miaaau!
- Ei... o pisică!
Se culcă la loc. Intră şi al doilea hoţ, iar scârţâie uşa. Recepţionerul din nou întreabă:
- Cine-i acolo?
Hoţul:
- Miaaau!
- Ei... o pisică!
Peste ceva vreme, intră şi ultimul hoţ. Uşa, din nou: scâââârţ! Recepţionerul:
- Cine-i acolo?
Hoţul:
- Tot o pisică!

Nu vă puneţi cu ele

2010-04-30T18:29:00.003+03:00

Hmm.. să vedem... cine mai ascultă muzică veche? Cine se ducea la bunica şi asculta Dan Spătaru pe vinil? Eu una, da. Şi probabil, 80 % din generaţia din '90 cu bunici. Ieşeam în mijlocul străzii şi mă jucam cu o armată de copii de-a soldăţeii, cântând: "Trecea fanfara militară, în frunte cu-n tambur major... tras prin inel cu mustăcioră..."

Astăzi, aşteptând o reclamă pe care am de gând să o zidesc într-un post viitor, am dat peste "Te pui cu blondele" unde o întrebare suna cam aşa: Ce cuvânt lipseşte din versurile următoare: "Trecea fanfara militară în frunte cu-n ..... major!"

Răspunsuri de la blonde:

1. sergent

2. soldat

3. dirijor

4. bondoc

5. n-am auzit

Am crezut că nu aud/văd bine. Voi pe care-l alegeţi?

Sâmbătă

2010-04-24T18:33:00.003+03:00

În ultima perioadă, am decis să ironizez Bucureştiul. Ei bine, oraşul ăsta mă ajută în tot ce îmi propun pentru că îmi furnizează subiecte la orice pas!

Azi, la Izvor, decid să iau metroul până la Unirii decât să stau în trafic la Naţiunile Unite, în RATB. La scurt timp după ce am descifrat care e direcţia spre Unirii, apare un metrou antic şi de demult, scârţâind din toate încheieturile şi fără a fi prevăzut cu înregistrările de rigoare referitoare la detaliile despre staţii.

Abia apuc să urc în metrou. La o secundă după ce am pus şi cel de-al doilea picior pe "podeaua" trenului, aud precipitat: "Atenţie, se-nchid uşi...! Urmeaz... staţ... Piaţ...Unir...cu peron... pe part... stâng...!"

WTF??? Am spus că poate nu erau oameni în staţie şi de-aia ne-am mişcat repede. Iar nenea fără terminaţii o fi fost prea grăbit.

La Unirii, se deschid uşile. Imediat după deschidere: "Atenţie! Se-nchid uşi...!" Şi aceeaşi voce precipitată continuă "Urmeaz... staţ...".

N-aţi apucat să coborâţi? Asta e! La prima!

N-aţi apucat să urcaţi? Asta e! Mai vine unul!

Şi după o adevărată expediţie cu 619 în care era să mă dau cu capul de toate geamurile, inclusiv de tavan şi podea, m-am hotărât: nu vă urcaţi în mijloace de transport în comun în weekend! Şoferii sunt prea frustraţi de faptul că ei lucrează, când alţii au liber!

Oameni

2010-04-23T07:57:00.008+03:00

Ieri, după ce cobor din înghesuiala unui 123, mă aşez recunoscătoare pe canapeaua moale din staţie. În dreapta mea, exact lângă mine, un bătrân. În stânga, la distanţă de 15 cm, un tânăr de vreo 25 de ani. Între noi - un ziar.

La un moment dat, apare o domnişoară cu iubitul de mână şi cu o îngheţată de la Mc într-un borcan de plastic cu capac. Împinge în sictir ziarul în bietul băiat, se aşază zgomotos, între noi nerămânând decât un amărât spaţiu de vreo 8-9 cm.

Cu îngheţata într-o mână şi cu capacul în alta, tânăra damă îşi strigă cavalerul, spunându-i pe un ton ce denota o fermitate extraordinară:

- Nu stai jos? Hai că ai loc! Hai, aşază-te!!

Spre uşurarea tuturor celor patru persoane de pe bancă, tipul refuză.

În continuare, domnişoara mi-a dat răspunsul la o întrebare care mă chinuia de 10 minute. Înciudată că nu avea cum să îşi mănânce îngheţata, decide să îşi elibereze o mână, aruncând capacul...sub canapea!!! Cu toate că, la 2 metri distanţă era un coş de gunoi verde şi extrem de vizibil.

De ce s-au pus băncile alea atât de confortabile în staţie?

Ca să aruncăm gunoiul sub ele...

Autobuzul ăla parcă încerca să mă scoată din sărite, pentru că, 3 minute mai târziu:

- Iubi...

Tăcere.

- Iubi...

- Da?

- Să-mi spui când vine autobuzul să arunc paharul la coş!

De ce nu-l pui tot sub bancă?

Linişte!

Bucureşti, mon amour!

2010-04-22T11:05:00.004+03:00

De aproape cinci ani de zile, îmi ofer dragostea frumoasei capitale a României. O laud în stânga şi-n dreapta... vin cât pot de des fără să îmi pese cu cine trebuie să mă bat pentru asta... şi multe altele.

Drept mulţumire pentru iubirea mea neţărmuită, scumpul meu Bucureşti mă răsplăteşte în felul următor:

1. Cuprinsă de poftă, caut un Chupa Chups de-mi vine rău! Păcat. Rămân cu dorinţa. Şi încă mă întreb cum e posibil ca ditamai Carrefour-ul să nu aibă o amărâtă de acadea!

2. Mă grăbesc spre un interviu. Am alocat o oră înainte de momentul în care prezenţa mea era esenţială. În ora respectivă, trebuia să ajung de la Mircea Vodă până în Berthelot, la Radio. Super. Mă urc în primul 385 care apare. Ajung la I.C. Brătianu. De acolo şi până la Piaţa Unirii e distanţa echivalentă cu lungimea magazinului Unirea. Super. Un drum pe care, pe jos, îl parcurgi în cinci minute. Ceea ce nu ştiam era că la ora 13.30, cu autobuzul timpul alocat acelei mici porţiuni ajunge cu nonşalanţă la 20 de minute, provocându-mi palpitaţii. Cu chiu, cu vai, ajung la Izvor. Cobor şi o iau la pas cavalereşte pe Schitu Măgureanu. După ce am traversat Cişmigiul, mă uit la ceas şi stupoare! Mersul pe jos îmi ocupase doar 10 minute pe o bucată destul de lungă! Concluzia acestei întâmplări superbe de-a dreptul a fost: Bucureştiul e minunat! RATB-ul, nu! Acum înţeleg de ce unii oameni vin şi pleacă pe jos indiferent de distanţa parcursă!

Bucureşti, je t'aime!

Curaj

2010-03-28T21:18:00.007+03:00

Întrebare care pe mine mă macină demult: cât timp aţi stat în cumpănă în ceea ce priveşte viitorul vostru? Am ajuns cu toţii aici pentru că ne doream asta cu adevărat?

Eu am să fiu sinceră: nu. Cel puţin eu, nu. Toată viaţa am visat să fac teatru. Nu m-am pregătit decât pentru asta şi... am picat cu graţie încă din prima etapă. Nu îmi este foarte uşor să vorbesc despre asta. De fiecare dată se redeschid amintiri dureroase şi vise pe care viaţa m-a obligat să le îngrop. Sau poate nu am ştiut eu să lupt suficient de mult.

Am fost mult timp împotriva acestei facultăţi. Calendaristic, puţin, dar subiectiv, foarte mult: două luni. Mă duceam din obligaţie. Asta până am intrat "în pâine"... şi am avut surpriza să întâlnesc un profesor foarte drag mie, din păcate doar pentru primul semestru: d-l prof. univ. dr. Mihai Dinu, al cărui curs se numea "Istoria comunicării".

A fost primul om care m-a învăţat să iubesc facultatea în care sunt prin ceea ce preda. La cursul dumnealui am ascultat o tonă de informaţii despre lucruri care îmi fac o deosebită plăcere: cultura ebraică... literatura veche... chiar şi teatru! Studenţii care l-au apreciat şi îl apreciază în continuare cu adevărat, cu siguranţă nu au uitat despre metoda lui de predare: numele autorului, anul naşterii şi morţii sale, câteva lucruri despre viaţa personală, câteva lucruri despre prietenii şi rudele lui, informaţii despre cărţile scrise (titlul, anul şi locul apariţiei) - toate astea într-o paranteză delicioasă! Păcat că nu ne mai onorează cu prezenţa şi cultura lui cu adevărat vastă şi semestrul acesta!

Pe lângă domnul Dinu, sunt suficient de multe alte minţi luminate pregătite să vă lumineze anii pe care îi aveţi de petrecut în cadrul facultăţii. Plus prieteniile superbe care se pot lega. Plus distracţia pe cinste. Plus...plus...plus...

Concluzie: dacă aţi ajuns aici din greşeală, nu cădeţi în depresie. Paharul are întotdeauna două părţi. Trebuie privită doar cea care mai poate să vă potolească setea!

Oare?

2010-03-25T21:21:00.003+02:00

Ce vreau? Nu ştiu.

Vreau să fiu invizibilă pentru un timp ca să pot să mă hotărăsc ce vreau.

Nu vreau să dispar.

Vreau doar să mă retrag un pic.

Un pic acum. Un pic săptămâna trecută. Un pic acum două săptămâni.

E doar un pretext.

Un pretext ascuns sub prelungire ca să pot să stau cât mai mult timp retrasă.

Plictiseală.

Nu sunt de acord cu ea.

Şi cu toate astea, ce simt acum?

E lipsă de interes pentru anumite lucruri din jurul meu.

Interes crescut pentru lucruri a căror valoare nu o cunosc.

Exact pe invers.

Acord cu lumea?

Nu ştiu ce să spun.

Vorbim.

De prin lume adunate...

2010-03-22T13:16:00.004+02:00

A thing of beauty is a joy forever! (Keats)

Un îndrăgostit e un om care vrea să fie mai amabil decât poate. Iată de ce toţi îndrăgostiţii sunt ridicoli. (Chamfort)

Să încerci să schimbi caracterul unui bărbat este pur şi simplu o pierdere de timp. (Regina Elisabeta a II-a)

Experienţa este numele pe care fiecare îl dă propriilor greşeli. (Oscar Wilde)

Un prost care nu spune niciun cuvânt nu se deosebeşte cu nimic de un savant care tace. (Molière)

Pentru a găsi persoana potrivită trebuie să te afli la locul potrivit, în momentul potrivit şi să fii pregătit pentru asta. (Jessica Alba)

Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O'Toole)

Farmecul: un fel de a ţi se răspunde da, deşi nu ai pus nicio întrebare. (Albert Camus)

Să iubeşti pe cineva înseamnă să consimţi să îmbătrâneşti alături de acea persoană. (Albert Camus)

Preţul tinereţii la bătrâneţe creşte. (Proverb turc)

În viaţă ţi se oferă de mai multe ori "a doua şansă" şi trebuie să ştii să profiţi de fiecare dată. (Jude Law)

Adevăratul anotimp al iubirii e atunci când credem că numai noi putem iubi, că nimeni n-ar fi putut vreodată iubi astfel înaintea noastră şi nimeni nu va mai iubi la fel după noi. (Goethe)

Secretul succesului este abilitatea de a trece de la o greşeală la alta fără să îţi pierzi entuziasmul. (Winston Churchill)

Orice tânăr este frumos pentru că fiecare tânăr are în el o comoară a posibilului. (Mariana Marţian)

Nu fi trist că nu ai fost remarcat. Fii trist dacă n-ai făcut ceva remarcabil. (Confucius)

Trebuie să trăieşti, nu doar să exişti! (Susan Sarandon)

Nu există pe lume nimic mai preţios ca prietenia adevărată între un bărbat şi o femeie. (Liviu Rebreanu)

Viaţa toată e un lung şir de neîntrerupte deziluzii, o luptă crâncenă între vis şi realitate. (Liviu Rebreanu)

Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă preţul adevărat vieţii. (Liviu Rebreanu)

Punct de fierbere

2010-03-19T22:43:00.000+02:00

All my life I've been waiting
For you to bring a fairytale my way
Been living in a fantasy without meaning
It's not okay, I don't feel safe
I don't feel safe...

Left broken empty in despair
Want to breathe, can't find air
Thought you were sent from up above
But you and me never had love
So much more I have to say
Help me find a way

And I wonder if you know
How it really feels
To be left outside alone
When it's cold out here
Well maybe you should know
Just how it feels
To be left outside alone

I tell ya..
All my life I've been waiting
For you to bring a fairytale my way
Been living in a fantasy without meaning
It's not okay, I don't feel safe
I need to... pray

Why do you play me like a game?
Always someone else to blame
Careless, helpless little man
Someday you might understand
There's not much more to say
But I hope you find a way

Still I wonder if you know
How it really feels
To be left outside alone
When it's cold out here
Well maybe you should know
Just how it feels
To be left outside alone
To be left outside alone

I tell ya...
All my life I've been waiting
For you to bring a fairytale my way
Been living in a fantasy without meaning
It's not okay, I don't feel safe
I need to pray

Anunţ

2010-03-15T08:51:00.001+02:00

Aşteptând un 34 care se lăsa aşteptat mai mult decât trebuia, mi-au cazut ochii pe un anunţ, lipit în staţie: "Electrician - execut lucrări de electricitate".

Sunt singura care credea că poate să mă şi coafeze?!

Tsunami

2010-03-14T12:38:00.004+02:00

Cine a spus că Bucureştiul îţi oferă foaaaarte multe posibilităţi, mare dreptate a avut!! Cine a spus că trebuie să fii în Japonia anului 2004 ca să experimentezi un tsunami? Şoselele din Bucureşti şi viteza trecută cu mult de limita regulamentară aduc totul la tine acasă.

În seara asta, mă întorc eu frumos de la teatru şi stau cuminte la semafor într-o intersecţie destul de mare, aşteptând culoarea verde. Ţinând cont de lacul imens în care s-a transformat capitala după întârziata (şi ultima, sper) zăpadă din martie, m-am poziţionat decent la 1 metru jumate de asfalt ca să evit un eventual program de spălare automată a blugilor. Şi... am un adevărat şoc: o maşină nu tocmai luxoasă trece cu o viteză infernală prin cea mai mare baltă de pe carosabil şi ridică apa în slăvi transformând-o într-un veritabil tsunami de mai mult de 2 metri, care, surprins de gravitaţie, alege să clacheze exact deasupra mea.

Dragi studenţi, cine a spus că avem nevoie de cazare pentru a ne oferi minunata oportunitate de a ne purifica trupurile din cap până-n picioare, când putem face asta din iarnă în primăvară si din toamnă în iarnă, gratis şi chiar în centrul Bucureştiului?

P.S. Postarea asta trebuia să apară acum câteva zile dar blogspot-ul s-a încăpăţânat să îmi refuze opinia!

Vis de demult

2010-03-10T22:33:00.013+02:00

În ciuda faptului că mă duc la facultate doar de trei ori pe săptămână, am ratat zilele de luni şi marţi. De ce? Simplu: pentru că nu am avut tocmai cea mai bună stare de spirit. După extrem de mult timp, m-au apucat nostalgiile vremurilor trecute. Am depănat amintiri timp de două zile jumate, singură sau cu prietenii la o cafea, până azi, când mi-am dat seama că nu am mai ieşit cam de multişor pe-afară.

După o căutare insistentă în imaginaţia mea, m-am hotărât să mă îmbrac cu blugii de acum doi ani. Spre marea mea satisfacţie, încă am mai intrat în ei. Şi chiar dacă erau pe punctul de a se rupe într-un loc nu tocmai decent, m-au suportat cu stoicism. Am făcut o "trecere" în revistă a felului în care arăt şi, mulţumită de rezultat, am înfipt căştile mp3-ului în urechi şi am plecat în peregrinări.

Şuvoiul de amintiri din ultima perioadă mă îndrepta spre un drum nu tocmai pe lista obiectivelor mele! Purtată de paşi inconştienţi, am ajuns în locul în care nu trebuia să fiu: un parc mic, îngheţat, cu risc destul de mare, intelectual vorbind. Mă instalez frumos pe o bancă, hotărâtă să analizez unul dintre lucrurile care m-a frământat cel mai mult zilele astea.

Primul post de pe blogul ăsta se numeşte "Teatru - întotdeauna şi pentru totdeauna". Între timp, lucrurile s-au schimbat: oamenii din jurul meu, oraşul în care trăiesc... mă rog. Nu stau să fac o expunere patetică a vieţii mele acum. Am aflat destul de multe lucruri despre teatru. Am încercat să mă trag un pic deoparte să îmi dau seama dacă încă mai vreau să fac asta. O perioadă am ajuns la concluzia că trebuie să mă retrag, să încetez cu încăpăţânări nefondate. Exact în momentul ăla, am găsit un loc pentru practică absolut superb: în teatru! Am spus: ok, rămân "în spate". După ce de-a doua concluzie, o prietenă mi-a sugerat nişte cursuri de teatru pe care şi ea le frecventează. Pentru că erau gratuite, m-am gândit că nu pierd nimic. Mă duc să văd despre ce e vorba. Cu timpul, am ajuns să le iubesc. Momentul oportun ca aceste cursuri să capete un preţ. Prinsă deja în mirajul lor, n-am mai putut sã renunţ.

Acum, ies un pic din rând şi mă întreb: este ceea ce vreau cu adevărat?

NU → de ce nu renunţ? Atunci cum rămâne cu visele mele? Nu de-aia le fixăm? Ca să luptăm pentru ele? Dar de ce nu mai simt ce simţeam înainte? Pentru că am fost dezamăgită. Nu pot să-l păstrez doar ca pe un hobby? Ba da.
DA → în cazul ăsta, ar trebui să lupt al naibii de mult. Şi nu fac asta? Nu ştiu. Mai vreau să fac asta? Mai găsesc suficiente resurse în mine ca să mă dau din nou cu capul de toţi pereţii?

"Nu voi aţi ales teatrul. Teatrul v-a ales pe voi. Şi dacă nu sunteţi buni pentru asta, tot el e cel care vă va da afară."

Nu mă simt confortabil să vorbesc despre asta, aici, în vãzul tuturor. Am să mai spun însă un singur lucru. De curând am văzut "Nine". Pentru mine, marcant. Guido Contini, aproape un alter-ego şi aproximativ aceeaşi întrebare pusă după o pauză de doi ani: "Ce trebuie să fac în viaţă? Ce vreau de la ea? Sunt bun în industria filmului, sau mă las de meserie?"

Dacă găsesc răspunsul, I'll let you know!

Frânturi de suflet

2010-03-09T12:05:00.008+02:00

Dacă m-am jucat cu gândul sau cu fapta, dacă am iubit sau m-am amăgit iubind, dacă m-am bucurat sau m-am întristat a fost doar vina mea!Şi dacă n-am făcut nimic din toate acestea, înseamnă că viaţa s-a scurs pe lângă mine fără să mă bage în seamă. Dar cine-şi lasă anii să treacă fără a-i întoarce şi pe o parte şi pe alta?!

A fost lacrimă şi dor, vis şi speranţă, ploaie şi soare, lumini şi umbre! Amestec de nebunie clădită pe încrederea că, într-o zi, izvorul la apele căruia ne-am ostoit setea de iubire feciorelnică va străpunge zidurile tăcerii şi ne va reuni pentru totdeauna într-un cântec de toamnă plin de înţelepciune...

Ultimele replici anunţau sfârşitul spectacolului; în faţa măreţului public ne închinam respectuos, luând cu noi savoarea împlinirii de-a fi admiraţi şi aplaudaţi. Buchete de flori şi de zâmbete, priviri curtenitoare şi aplauze îndelungi strângea fiecare dintre noi şi le depozita cel mai adesea într-un colţ al inimii ca hrană pentru mai târziu. Aceasta era adevărata şi imediata răsplată a muncii noastre. Şi asta nu era puţin.

Era un fel de poezie a vieţii străbătută de fire aparent neînţelese la care nu au acces multe persoane. Simţeam că intru într-un carusel vrăjit din care aveam să nu mai ies mulţi ani de atunci încolo! Nebănuit carusel, magie curată!

Mă întrebam: oare de ce repeta acelaşi lucru de fiecare dată: "Să nu pleci! Nu vei pleca, nu?!" Nu, nu aveam de gând să plec nicăieri.

Dacă vântul va mătura în drumul său mizeria lumii lăsând cărări lustruite de aburul pământului cald, atunci pomii vor râde în floare încurcându-mi mersul grăbit prin ninsoarea înmiresmată.

Hai să dăm dovadă de maturitate, fără a scăpa din mâini iubirea noastră, pe care am clădit-o în timp cu multă migală!

Vis

2010-02-23T11:09:00.006+02:00

- Aici sunteţi la etajul 10! spuse portarul.
- N-avem ce căuta aici. Trebuie să coborâm. Mă gândesc totuşi să vedem ce se "ascunde" la etajele celelalte! :>
- Deal!! Să mergem!

Cele două prietene au coborât trecând din cameră în cameră. La un etaj, o doamnă binevoitoare le ia la întrebări:
- Nu aveţi voie să fiţi aici. E interzis!
- Ne pare rău. Ne-am rătăcit. Plecăm imediat!

După doi paşi, Ea îi spune Prietenei:
- Mai bine profitam de ocazie şi o rugam pe tipă să ne arate restul.
- La naiba! De ce nu ne-a venit asta atunci pe loc?!!

Coboară... şi coboară... şi coboară... de parcă ar fi fost la etajul 100.
- Shh... vine cineva!!

Se uitau în toate direcţiile, incitate de aventură. Niciuna din ele nu avea de gând să renunţe. Nu credeau să mai aibă vreo şansă să intre în clădire vreodată. Au găsit ieşirea şi au dat de un labirint.

- Nu am luat-o bine! Ştiu că era o intrare pe-aici...

Când şi-au dat seama că s-au rătăcit în labirint, au observat că sunt urmărite pe bune. S-au despărţit. Ea era în pericol. Trei indivizi ameninţători se uitau la Ea cu poftă.

- Găseşte-o mai repede, sau o să fiu omorâtă în curând!!!
- Aha!!!!! Aici e!!! Vino repede!!!

Ea alerga din toate puterile, şi se opri la doi paşi de intrare. Prietena deschise uşa şi un glonte o trânti la pământ. Cei trei, îngroziţi, au luat-o la fugă. El a ieşit pe uşa altminteri salvatoare, şocat de ceea ce făcuse!!

- Eşti nebun???? Ai tras în ea!!!!!

A sunat la Salvare. Avea nevoie de un sprijin. Simţea că o părăsesc picioarele! L-a prins de mână şi l-a îmbrăţişat cu forţă. A sărutat-o pe nas. Nu era singură. Erau un sprijin unul pentru celălalt. Au stat aşa până la venirea medicilor...
... două săptămâni mai târziu, Prietena era bine. Şchiopăta, dar era în viaţă.

- Nu pot să cred că a tras în mine!!
- Ştii că nu a făcut-o intenţionat! Şi-a cerut scuze în mod oficial. Mai mult de atât nu mai avea ce face! Oricum a rămas torturat de idee!
- Haide, măi! Mă simt bine! Trebuie să vorbesc cu El! Relaţia dintre voi cum merge?
- Foarte bine! Ieşim în seara asta. Vii cu noi?

În seara aia au ieşit mai mulţi. La un moment dat, Ea a ieşit să vorbească la telefon. Trebuia să plece! Se îndreptau unul spre celălalt, zâmbind complice şi... ALARMĂ!!!

Magie

2010-01-23T12:59:00.009+02:00

Într-o dimineaţă, m-am trezit goală. Goală pur şi simplu. Goală prin interior. Nu mai simţeam nimic. Mă simţeam o fiinţă vidă, la care nici ecoul nu mai ajunge. O persoană incapabilă de a mai avea emoţii. Căzută în rutina de care fugea cu disperare. Aceeaşi oameni, aceleaşi lucruri, nimic ieşit din comun, nimic nou.

...Ceea ce eu nu conştientizam era faptul că nimic nu e la fel de la o secundă la alta, că oamenii din jurul meu sunt în fiecare secundă noi, alţii, care abia aşteaptă să fie descoperiţi. Eram mult prea fixată pe obiectivele mele ca să mai văd şi ce se întâmpla în jurul meu!

După ce mi-am exprimat nemulţumirile, seara, ieşind de la metrou, natura mi-a sărit în ajutor: emoţia primilor fulgi de zăpadă care se topesc pe nasul tău, roşu de frig... Bateria a murit. Autobuzul nu se vedea. Nici tramvaiul. La ora aia traficul era redus. Pentru câteva clipe, m-am simţit înconjurată de natură în mijlocul oraşului aproape pustiu şi deconectată de la tehnologie.

Am ajuns în casă. Căldura însă a ştirbit din ascuţimea simţurilor mele. Stăteam lipită cu nasul de geam, ca în copilărie. Gerul venea la fereastră, se uita la luminile care risipeau un aer de căldură în cameră şi, în jurul rotundului aburit de nasul meu, crea flori de gheaţă. Cele mai frumoase flori ale iernii.

Atunci am realizat. Ce îmi lipsea era un pic de magie. Ca în poeziile lui Alecsandri. Sau în basmele din copilărie. Câţi dintre noi nu ne-am dorit să citim gândurile oamenilor ca Neghiniţă, sau să stăm sub apă cât dorim ca Mica Sirenă, sau să fim sărutate de un prinţ care se îndrăgosteşte pe loc de noi când deschidem ochii ca Frumoasa Adormită?

Eu m-am hotărât să readuc magia în viaţa mea. Voi?

South of the border...

2009-12-11T13:48:00.005+02:00

El - un copil singur la părinţi de 12 ani. Ea - o fată singură la părinţi de 12 ani, uşor şchioapă. Ea se mută la şcoala lui. Învăţătoarea îi aşază în aceeaşi bancă, iar între ei se creează o relaţie cu totul şi cu totul specială, care durează aproape un an de zile. Este prima fată pe care el o ţine de mână. Se regăsesc când amândoi au 37 de ani.

<<"Când începe fiinţa umană să găsească justificări, nu se mai termină cu ele", zicea ea. "Şi nu aveam chef să trăiesc într-o asemenea lume.">>

"Hajime, din poze nu-ţi poţi da seama de nimic, ele sunt doar umbre. Pe Shimamoto cea adevărată n-o să o vezi în fotografii. Ea e cu totul alta."

"Fotografia aceea mă apăsa pe suflet pentru că m-a făcut să-mi dau seama cât de mult timp pierdusem. Un timp preţios, care nu mai putea fi recuperat oricât de mult aş fi luptat eu să-l aduc înapoi. Un timp care a existat doar atunci şi doar în acel loc."

"- Încerc să umplu timpul care a trecut. Nu ne-am întâlnit de mai bine de douăzeci de ani şi vreau să refac măcar puţin din spaţiul acela liber. [...]
- Ciudat! Tu vrei să umpli spaţiul acela şi eu vreau să-l las liber."

"Imposibil să-ţi fi făcut aşa ceva. Nu m-aş fi săturat de tine pentru că între noi era o legătură cu totul şi cu totul specială. Nu sunt capabil să-ţi explic în cuvinte, dar crede-mă că era aşa cum îţi spun: specială şi foarte preţioasă. Sunt convins că ştiai şi tu lucrul acesta."

"Hajime, tristul adevăr este că există lucruri care nu mai pot merge înapoi. Odată ce pornesc înainte, oricâte eforturi ai face, ele nu se mai pot întoarce în punctul în care s-au aflat cândva. Dacă un lucru porneşte strâmb, chiar dacă numai un pic, aşa va merge până la capăt."

Viaţă!

2009-11-27T16:42:00.005+02:00

Când îţi pierzi visele... oricând poţi găsi altele pe care chiar poţi să le duci la bun sfârşit şi care să îţi ofere satisfacţie. Open up your eyes... sunt multe lucruri frumoase în jurul tău!

Când pierzi persoanele dragi din jur, mulţumeşte cui vrei tu că au făcut parte din viaţa ta... că le-ai cunoscut şi că au marcat o perioadă. Sfârşitul e un nou început.

Când eşti plin de vicii, oricând poţi să o iei de la capăt cu un mod de viaţă care să te mulţumească.

Uită-te în jur. Cu siguranţă vei găsi oameni care să valoreze la fel de mult sau poate chiar mai mult, fără să faci mereu comparaţii. Cu siguranţă sunt deja oameni care ţin la tine! Doar deschide bine ochii!! Viaţa poate fi frumoasă! Găseşte-i frumuseţea şi ţine minte: Sfârşitul nu-i aici!

Când necazuri te doboară

Şi prieteni n-ai să-i strigi

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Şi ce slăveai în taină

E ca şi cum nu-ţi explici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Când oprit la o răscruce

Drumul nu ştii să-l prezici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Când nu mai ai nici vise

Şi nu ştii cum să te ridici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Când se-adună norii negri

Ploaia cade ca un brici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Mângâiere n-ai, nu vezi acum

Mâini întinse de amici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Pomul vieţii creste mândru

Unde spiritul e viu

Luminează iar salvarea

Cerul gol şi cenuşiu.

Când oraşele-s în flăcări,

Muşunoaie de furnici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Şi când cauţi în zadar un om

Printre-atâtea mii de venetici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Coduri!!!

2009-11-16T21:27:00.006+02:00

Nu sunt de mult timp în Bucureşti, dar în cele câteva luni pe care le-am petrecut pe-aici am învăţat câteva [puţine, ce-i drept!!] expresii folositoare pentru uzul de zi cu zi. E un fel de "cum să te fereşti de...".

Şi avem:

1. "Dă un semn când eşti prin Bucureşti", cu varianta "Ne vedem când eşti în Bucureşti" înseamnă aproape întotdeauna "Ad calendas grecas!"... Şi asta nu a venit doar din partea unei singure persoane!!!

2. Când trimiţi un mail unui regizor, iar el îţi spune "Vino la spectacol şi vorbim după" înseamnă "Las-o baltă!"

3. Uneori, dacă întrebi cât durează o piesă de teatru, dacă ţi se răspunde "în jur de-o oră", nu te mira dacă ţine, de fapt, vreo trei ore!

Şi lista rămâne deschisă. Îi invit la colaborare pe toţi cei care ştiu şi alte lucruri de genul ăsta!

Despre dragoste...

2009-11-13T23:50:00.006+02:00

Nu uita: lângă cel mai înalt punct al fericirii se află cea mai adâncă prăpastie a durerii.

Nu rupe firul unei prietenii, căci, chiar dacă îl legi din nou, nodul rămâne.

Nu iubeşti o femeie pentru că este frumoasă, ci este frumoasă pentru că o iubeşti tu!

În iubire se simte mai mult decât e nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăieşte...

Atinge steaua de neatins şi nu-i uita pe cei ce au crezut în tine!

Despărţirile au ceva din melancolia asfinţitului, o blândă strălucire care ascunde în ea avertismentul întunericului...

Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet. Este darul pe care îl oferiţi aproapelui, este darul pe care îl oferiţi întregului Univers!

Dorul e focul în care ard speranţele, dorinţele, durerile, iar cenuşa ce rămâne reprezintă amintirile.

Nu dispreţui lucrurile mici; o lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face niciodată soarele: să lumineze noaptea!

Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput...

Unii oameni vin şi pleacă repede din viaţa noastră. Alţii stau o vreme, punându-şi amprenta pe inima noastră. După plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiaşi.

Să ai curajul să rişti pentru adevărul din inima ta, dar să nu te minţi când îl asculţi.

Sigur că există şi dragoste la prima vedere, dar este întotdeauna bine să mai aruncăm şi o a doua privire.

Octavian Paler

Speranţa

2009-11-03T16:12:00.003+02:00

"A-ţi pierde speranţa când circumstanţele nu o mai motivează e a nu fi avut-o niciodată şi, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. [...]

Pentru tot ce se opune speranţei din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic. [...]

Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce. Speranţa nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. E mai curând felul omului credincios de a reacţiona la ocultarea promisiunii: e o adecvare la rău. [...]

A-ţi păstra speranţa în ciuda frigului nu e a te iluziona cum că frigul nu există. Continui să dârdâi. Dârdâi şi speri!"

Andrei Pleşu

Vezi tot articolul...

Trei feţe

2009-11-03T16:08:00.001+02:00

Copilul râde:

"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"

Tânărul cântă:

"Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea!"

Bătrânul tace:

"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"

Lucian Blaga

Gata!

2009-10-31T16:05:00.004+02:00

"Gata! Ţi-ajunge!!"

Ştiu, am mai spus-o. De data asta o să se vadă. Nu ştiu dacă sunt crezută sau nu, nu mai îmi pasă. Am făcut prea multe greşeli ca să mai risc în continuare pentru nimic. Am avut de făcut mici modificări de mare importanţă. E deja timpul să trăiesc în prezent pentru mine şi pentru lucruri…să le numesc "pe bune"!

Welcome to the real world!

Următorul obiectiv: facultate! E timpul să fac ceva să primesc un loc bugetar. Mi s-a făcut o promisiune foarte frumoasă: la anu' pot să fac teatru…doar cu condiţia asta!

"Frankly, my dear, I don’t give a damn!!!"

"I swear I’ll never be hungry again!!"

N.B. Singurul post la care NU dau replică, oricare ar fi ea!

Amintiri, regrete...

2009-10-27T15:55:00.004+02:00

Am revenit! Iniţial voiam să scriu despre ceva foarte frumos care mi s-a întâmplat de curând, dar am fost luată de val şi alte lucruri mai puţin frumoase au eclipsat totul!!

M-am gândit în ultima vreme … de ce ne facem vise dacă pe cele mai multe dintre ele nu le putem atinge? Poate greşesc… poate că n-am luptat suficient să le ating… Cu toate astea, poate e mult spus, dar momentan simt că mi-am ratat viaţa!

Toată viaţa am fugit de ideea de a sta închisă într-un birou, înconjurată sau îngropată în hârtii, într-o existenţă mediocră, iar acum mă îndrept vertiginos spre asta…

Nu pot spune exact de ce am ales Comunicarea. Poate pentru că am picat la teatru. Şi nu mai aveam alte opţiuni…

Trăim într-o lume în care trebuie să tragi cu dinţii de visele tale. Altfel e posibil să le pierzi pe parcurs, şi fiind luată de val, rămân pierdute… E un lucru foarte trist pentru că…

…uneori simt că mă sufoc, pur şi simplu!! Când mă apucă melancolia mă gândesc la toate planurile de viitor pe care le aveam în liceu dar care acum s-au estompat. Iar asta doare. De cele mai multe ori, în astfel de situaţii, spui: "Nu mă las până nu o să iasă aşa cum am vrut eu!!" Dar dacă îţi pierzi încrederea pe parcurs? Dacă nu e nimeni în jurul tău care să te susţină? Atunci de unde iei puterea necesară pentru a merge mai departe?

Şi măcar dacă ar fi doar asta… Vara asta am trecut prin atâtea dezamăgiri cât să îmi ajungă o viaţă întreagă! Dar şi eu la rândul meu am dezamăgit foarte multă lume în jurul meu, inclusiv familia. Aşa am pierdut tot suportul moral pe care îl aveam din partea lor… Am pierdut aproape tot!!

Dar… mi-a rămas în schimb prietenia a foarte puţini oameni, persoane pe care pot să le număr pe degetele de la o mână şi tot ar mai rămâne un deget liber… Singurul inconvenient este că dintre toate aceste persoane doar una este tot timpul prezentă. Pe ceilalţi trei i-am lăsat în urmă, la Brăila… Şi dacă încep acum să vorbesc despre asta mi-ar trebui vreo 20 de pagini…

Nervi

2009-10-26T23:27:00.001+02:00

Mda... se pare că totul trebuie luat de la zero pentru a nu ştiu câta oară, inclusiv blogul. Vechiul blog de pe weblog.ro a luat-o razna pentru că, după ce siteul a fost în "întreţinere", s-a întreţinut, printre altele, şi cu ştergerea postărilor de pe blog. Postări pe care nu apucasem să le salvez oricum şi la care ţineam foarte mult, în ciuda faptului că relaţiile mele au fost afectate în proporţie de 90% după publicarea lor. Acum sunt în faza de căutări. Sper să mă prind curând cum funcţionează toată treaba asta!

Secţiune: CONCERT

2009-08-27T02:14:00.000+03:00

Bucureştiul în ziua de 26 august. Am ieşit cu treabă, după prânz, prin oraş. Ce-mi fu dat să aud peste tot pe unde m-am dus?! Madonna, concert, deseară, scenă, albume, hituri, legendă… În autobuz, tramvai, metrou, pe stradă… Oamenii erau ca nişte raze. Toţi se îndreptau spre acelaşi centru: parcul Izvor. Vorbeau despre acelaşi lucru. Un subiect comun pentru toată lumea. Senzaţie.

Curioasă, m-am dus să văd ultimele pregătiri din parcul Izvor. Încă de la ora 17, oamenii au început să îşi ocupe locurile, fiecare după buget: pe iarbă sau pe locurile cumpărate cu sume cuprinse între 120 de lei pe gazon şi 800 de lei în zona VIP. Am hotărât că seara trebuie să trec pe acolo să văd ce se întâmplă. Doar Madonna era pe pământ românesc. Nu pot să spun că sunt o fană a cântăreţei, dar unele melodii chiar îmi plac la nebunie! Aşa că nu pierdeam nimic.

Ora 21:30: Încă se mai aud foarte încet ceva melodii înregistrate, în niciun caz Madonna. Am stat cu gândul că o să apară la un moment dat şi poate creşte şi volumul sunetelor. Mă aflam în faţa gurii de metrou Izvor.

Ora 21:50: Mă plictisisem de tot şi era cât pe ce să plec, când am auzit-o pe Madonna urând tuturor românilor adunaţi acolo "O seară bună!". Am zis că mai stau. Nefiind la curent cu ultimul album al divei, nu prea aveam ce să fredonez, dar mă lăsam purtată de ritm si de atmosfera de distracţie, chiar şi pe iarbă în afara gardului. Scena nu se vedea. Nu vedeam absolut nimic. În schimb, auzeam foarte bine. Am mai stat. Am mai stat. Am mai stat… Iată şi un hit cunoscut mie: "Candy shop".

Ora 23:00: Mă apropii de una dintre intrări în speranţa că o să am o vedere mai grozavă. Am fost surprinsă să văd cum oamenii care au plătit una dintre sumele menţionate mai sus părăsesc concertul unul câte unul, din ce în ce mai mulţi. Contrariată, am rămas să văd ce se întâmplă, nescăpându-mi însă distracţia. Între timp, printre altele: "Frozen", "La isla bonita", "Like a prayer”...

Ora 23:15: Surpriză: porţile se deschid şi întregii mulţimi de dincoace de gard îi este permis să intre în zona în care oamenii au plătit 120 de lei. Nu am ratat ocazia să o văd pe Madonna la câţiva zeci de metri de mine gratis. Chiar dacă showul a mai ţinut doar jumătate de oră, s-a meritat!!

Ora 23:45: Concertul se încheie cu "Give it 2 me" şi cu mesajul "Game over" pe toate ecranele. Atmosferă de distracţie dacă te lăsai purtat de muzică şi de ritmuri.

Nu pot să comentez decât în legătură cu publicul aflat pe gazon: toată lumea se distrează, aplaudă, dansează, se simte bine şi în acord cu energia Madonnei văzută undeva pe un ecran şi cu jocurile de lumini de pe scenă. Personal, a fost un concert care mi-a plăcut foarte tare şi care îmi va rămâne mereu în amintire. Un concert Madonna pe care l-am văzut şi gratis!

Vorbe, vorbe, vorbe... [Partea I]

2009-08-21T16:33:00.002+03:00

Trec printr-o vreme de schimbări sensibile. Nu este lentul şi firescul drum pe care vârsta mea de obicei îl conturează imperceptibil, pentru ca înspre un sfârşit să se arate. Sunt cotituri brusc şi surprinzător trăite cotidian. Seismografele sensibilităţii le înregistrează în acelaşi timp fără să le prevadă. Mă lovesc şi mă deconcertează. Sunt mari variaţii de temperatură şi presiune emoţională; sunt acute accese de incandescentă inteligenţă; sunt dezolante zile de prostie incoloră.

Dar vine duminica. Ştiu eu? Aduceri-aminte din vremea liceului; obicei iremediabil contractat; dor neînfrânt pentru ceasuri de trândăvie? În ziua aceea nu pot să învăţ şi cu atât mai puţin să citesc. Şi atunci fug de acasă, caut tovărăşia oricui – dacă este gălăgioasă şi vulgară mai ales – sigur că aşa nicio clipă nu am să mă întâlnesc cu mine, sigur că nu am să am necazul niciunei nedumeriri. Fug de mine. Seara, acelaşi somn trudit, şi a doua zi începe egală, precisă, netulburată săptămâna.

La ce spui "iubire" şi emoţiei de ieri şi celei de azi, când ştii bine cât de nelafel sunt, cât de neasemănat te zguduie şi te neliniştesc? El, care lucrează în vorbe şi sunete, le simte păcatul. Viaţa rămâne doar în fapte mici, în gesturi uitate, în întâmplări simple. O păstrezi, dacă o păstrezi.

Este o vârstă dincolo de care dacă ai călcat, o uiţi şi înspre care din depărtarea anilor nu poţi privi decât fals şi falsificând.

Danţul pe sârmă trebuie să fie lamă subţire între viaţă şi moarte, fără artificiul plasei de siguranţă. Când saltul mortal încetează a mai fi dibăcie şi rămâne numai artificiu, spectacolul se prăbuşeşte huiduit.

Aventura. Nu e povestea închisă între legile posibilului şi cumpătată între nevoile verosimilităţii. Nu cunoaşte logica situaţiilor şi sărăcia intrigilor. Nu se sufocă între hotarele strâmte ale gradaţiei. Sare dezordonat şi viu în ritmul imaginaţiei, în artă singura creatoare. Siluieşte această stupidă şi şcolărească prejudecată a verosimilului, făurind adevăruri noi şi neuzate. Cu sânge şi nervi, cu muşchi mobili şi flexibili până la vaporizare, creează viaţă diversă şi proaspătă pe frânghii, trapeze, scări, inele, tăind pământul ca pe un imens laborator de gest inedit. O aventură este aproape un poem. E o metaforă. Chiar pe marginile – dacă mai există – dintre poezie şi poveste, distruge cu egală siguranţă realul imediat, îl depăşeşte, îl demască, îl descoperă în avarele sale ascunzişuri şi îl strigă de acolo nou, autentic, unic.

MIHAIL SEBASTIAN

...

2009-08-19T16:36:00.000+03:00

Un oraş… perspective diferite… sentimente contradictorii… culori… străzi, oameni, lumini, agitaţie, viaţă, distracţie, plimbare, aer liber, verdeaţă, amintiri, tristeţe, melancolie, dragoste, început, încredere, ego, ambiţie, determinare, nebunie, vise, speranţe, realizări…

… un oraş în mai multe culori…

Sărut-o!!!!

2009-08-10T17:55:00.002+03:00

În momentul în care simţi că vârful nasului tău atinge părul ei, nu te sfii să o săruţi în timp ce inspiri adânc aerul îmbibat cu parfumul părului ei… Nu mai sunt decât câţiva centimetri până la urechea ei… Atinge ca din greşeală marginea urechii ei cu buzele… Suflă uşor în pavilionul fin al urechii ei… De la ureche până la ceafă nu mai sunt decât câţiva centimetri… Lasă-ţi buzele să traverseze rapid această distanţa şi apoi afundă-te în culcuşul cefei, sărută-i pielea catifelată folosind aceeaşi tandreţe pe care o foloseşte o pisică atunci când îşi transportă puii!

Apoi, cu o serie de mici săruturi încearcă să ajungi cu buzele de la ceafa catifelată la arcuirea dulce a obrazului, lângă ureche… Sărută uşor lobul urechii ei… Coboară apoi încet cu buzele până când ajungi la colţul buzelor ei… Ridică-ţi buzele uşor, centrează-le în aşa fel încât să ai parte de o unire perfectă… După aceea, ca un pescăruş, alunecând graţios prin aer, uneşte-ţi buzele cu cele ale fetei care-ţi tremură în braţe…

Sărut-o!
Sărut-o ca şi cum n-ar mai fi nimic pe lume în afară de ea…
Sărut-o ca şi cum întreaga ta viaţă ar fi învăluită în durata sărutului…
Sărut-o ca şi cum nu ai mai vrea să faci altceva…
Sărut-o!

Wall-E

2009-08-10T17:25:00.001+03:00

Se pare că filmul ăsta nu poate trece prin noi, cei care îl vedem, fără să lase vreo urmă…

Pentru mine, pe lângă semnalul de alarmă tras cu privire la starea planetei şi la faptul că vom ajunge nişte legume undeva în spaţiu [asta dacă vom mai ajunge], filmul a mai trimis un semnal care mi s-a părut la fel de important…

…importanţa unei strângere de mâini… semnificaţia ei… când totul este pierdut, o strângere de mână face minuni… chiar te aduce la viaţă, la figurat vorbind… Îţi dă încredere că nu totul este pierdut… că mai presus de toate există prietenia sinceră… chiar dragostea curată care începe cu o simplă strângere de mână…

Just think about it!

Şi dacă nu aţi văzut Wall-E, go ahead!! Fără prejudecăţi legate de raportul dintre vârsta şi filmele animate!

Sentimente

2009-08-10T17:04:00.002+03:00

Melancolia e sentimentul că nefericirea are să te copleşească chiar în mijlocul paradisului.
Sunt atâtea nuanţe de vânăt şi cenuşiu pe anumite străzi, şi trapul cailor de la trăsură răsună atât de clar pe caldărâm, încât inima ţi se strânge la gândul ca insulele acestea de melancolie şi tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare..
Câtă melancolie în orice lucru încheiat…
Când eşti trist îţi vine să dormi şi să uiţi… îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale… Da, îţi vine să dormi când eşti trist şi să uiţi, dar când te trezeşti iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou…
Triste sunt lacrimile toate, dar cele mai triste sunt cele de umilinţă şi de neputinţă nevinovată…
La sfârşitul oricărei poveşti ne aşteaptă tristeţea…
[Sunt cele mai frumoase citate pe care le-am găsit despre sentimente mai puţin pozitive... ]

Poveste

2009-08-10T16:55:00.003+03:00

Simt că merg împotriva curentului în mijlocul unei cascade, dar oricât de mult aş încerca să pun punct, trag mereu speranţa că voi reuşi totuşi să ajung în vârf. Numai că acum, în calea mea, nu mai există nicio ramură, nicio stâncă… Nimic… Sunt doar eu şi apa! Şi nu o pot duce aşa la nesfârşit. Sau pot?

Simt ceva în mine şi nici nu ştiu ce e. Poate nu e nimic. "Nu e nimic şi totuşi e"… Simt că mă doare. Dar doare atât de tare încât nu mai simt nimic. Mi-ar plăcea să am o certitudine, dar, vezi tu? Dacă nu e conformă cu realul? Măcar aşa am libertate deplină să visez şi să iau lucrurile aşa cum îmi place!

Oricum sunt împărţită în două: o parte foarte jos, întoarsă spre pământ, şi una extrem de sus, aproape desprinsă de propria mea fiinţă… Nici nu se mai vede din cauza norilor albi şi pufoşi de care este înconjurată! Aceste două părţi sunt într-un continuu proces pentru o idee. Dar ambele părţi au argumente şi contraargumente. Momentan nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă… Asta îmi provoacă o sumedenie de incertitudini… dar mă ţine cu sufletul la gură, aşteptând deznodământul! Apar alte şi alte situaţii iar finalul devine din ce în ce mai îndepărtat… Poate în asta constă suspansul vieţii: în eterna luptă pe care o duc cu mine însămi… eterna luptă care se dă în mine! Sunt convinsă că în momentul în care procesul va fi câştigat de o parte sau de alta voi deveni o persoană liniară, banală… De asta am fugit toată viaţa şi nu o să mă las învinsă tocmai acum… aplatizată de societatea în care trăiesc…

…NU!