Vis de demult

În ciuda faptului că mă duc la facultate doar de trei ori pe săptămână, am ratat zilele de luni şi marţi. De ce? Simplu: pentru că nu am avut tocmai cea mai bună stare de spirit. După extrem de mult timp, m-au apucat nostalgiile vremurilor trecute. Am depănat amintiri timp de două zile jumate, singură sau cu prietenii la o cafea, până azi, când mi-am dat seama că nu am mai ieşit cam de multişor pe-afară.

După o căutare insistentă în imaginaţia mea, m-am hotărât să mă îmbrac cu blugii de acum doi ani. Spre marea mea satisfacţie, încă am mai intrat în ei. Şi chiar dacă erau pe punctul de a se rupe într-un loc nu tocmai decent, m-au suportat cu stoicism. Am făcut o "trecere" în revistă a felului în care arăt şi, mulţumită de rezultat, am înfipt căştile mp3-ului în urechi şi am plecat în peregrinări.

Şuvoiul de amintiri din ultima perioadă mă îndrepta spre un drum nu tocmai pe lista obiectivelor mele! Purtată de paşi inconştienţi, am ajuns în locul în care nu trebuia să fiu: un parc mic, îngheţat, cu risc destul de mare, intelectual vorbind. Mă instalez frumos pe o bancă, hotărâtă să analizez unul dintre lucrurile care m-a frământat cel mai mult zilele astea.

Primul post de pe blogul ăsta se numeşte "Teatru - întotdeauna şi pentru totdeauna". Între timp, lucrurile s-au schimbat: oamenii din jurul meu, oraşul în care trăiesc... mă rog. Nu stau să fac o expunere patetică a vieţii mele acum. Am aflat destul de multe lucruri despre teatru. Am încercat să mă trag un pic deoparte să îmi dau seama dacă încă mai vreau să fac asta. O perioadă am ajuns la concluzia că trebuie să mă retrag, să încetez cu încăpăţânări nefondate. Exact în momentul ăla, am găsit un loc pentru practică absolut superb: în teatru! Am spus: ok, rămân "în spate". După ce de-a doua concluzie, o prietenă mi-a sugerat nişte cursuri de teatru pe care şi ea le frecventează. Pentru că erau gratuite, m-am gândit că nu pierd nimic. Mă duc să văd despre ce e vorba. Cu timpul, am ajuns să le iubesc. Momentul oportun ca aceste cursuri să capete un preţ. Prinsă deja în mirajul lor, n-am mai putut sã renunţ.

Acum, ies un pic din rând şi mă întreb: este ceea ce vreau cu adevărat?

1. NU → de ce nu renunţ? Atunci cum rămâne cu visele mele? Nu de-aia le fixăm? Ca să luptăm pentru ele? Dar de ce nu mai simt ce simţeam înainte? Pentru că am fost dezamăgită. Nu pot să-l păstrez doar ca pe un hobby? Ba da.
2. DA → în cazul ăsta, ar trebui să lupt al naibii de mult. Şi nu fac asta? Nu ştiu. Mai vreau să fac asta? Mai găsesc suficiente resurse în mine ca să mă dau din nou cu capul de toţi pereţii?

"Nu voi aţi ales teatrul. Teatrul v-a ales pe voi. Şi dacă nu sunteţi buni pentru asta, tot el e cel care vă va da afară."

Nu mă simt confortabil să vorbesc despre asta, aici, în vãzul tuturor. Am să mai spun însă un singur lucru. De curând am văzut "Nine". Pentru mine, marcant. Guido Contini, aproape un alter-ego şi aproximativ aceeaşi întrebare pusă după o pauză de doi ani: "Ce trebuie să fac în viaţă? Ce vreau de la ea? Sunt bun în industria filmului, sau mă las de meserie?"

Dacă găsesc răspunsul, I'll let you know!