joi, decembrie 30

My New Year's Resolution

Se termină anul. Mi-ar plăcea să las în 2010 toate durerile, amărăciunile, regretele... 

Nu. Nu vreau să uit. Vreau să învăţ să le accept. Să pot să trăiesc cu ele. În prezent. Să-i fiu pe plac sufletului meu. Să-i mistuiesc dorurile fără să rup câte o fărâmă din el. 

Nu cred în existenţa situaţiilor neschimbătoare. Dacă vrei cu adevărat, poţi orice. De aceea caut o alternativă, un pilon, o adaptare...

...o barcă pneumatică. Să nu ajung o epavă pe fundul oceanului. Modelul meu: supravieţuitorul care ajunge la mal ars de soare, deshidratat aproape complet, dar în viaţă, dornic de noi aventuri. Cum a ajuns la mal? Singur. 

Subscriu, deşi sunt încă în larg. 

luni, decembrie 13

Dying changes everything

Sunt goală. Pustiu.

Mi-e dor. Un dor nebun. De ce atât de repede? Erai singura persoană căreia îi păsa.

Sunt singură.

"Nu plâng. Nu trebuie să plâng. Cum ajung sus, în cameră, atunci o să plâng. Nimic nu face mai bine decât un plâns bun şi o baie fierbinte".

Cu toate astea, am rămas goală. Am plâns prea mult poate. Două ore. Nici voce nu mai am.

marți, decembrie 7

Epidemie individuală

Mai întâi a fost o zgârietură. Apoi, o rană. Din ce în ce mai mare. Din ce în ce mai multe. La un moment dat, totul s-a transformat într-o plagă imensă. Cancer de piele. Corpul nu mai era suficient. Leziunile au început să expandeze tridimensional. A luat fiinţă o enormă formaţiune extrem de dureroasă. Nu suporta nici cea mai fină atingere. Sensibilă. Incomodă. Dacă merg pe jos, cu role, bicicleta, maşina sau supersonicul. Mulţi trebuie să facă un ocol. Dacă cineva intră cu bocancii, urlu din toate puterile, iar omul se îndepărtează un timp. Apoi îi arăt golul imens pe care îl provoacă boala, adăugând şi explicaţiile aferente. Cu toate astea, câţi înţeleg?

Lăsaţi-mi sufletul în pace!

joi, decembrie 2

Cântă, Sam, cântă!

Şi mie îmi place ploaia. Parcă te spală de toate... Dar cel mai mult îmi place ninsoarea. E atât de albă şi acoperă tot... Acoperă mizeriile lumii. Acoperă nefericirile de tot felul. Acoperă chiar şi amintirile... amintirile de pe anumite trotuare prost croite ale vieţii. 




sâmbătă, noiembrie 27

Replică

Doar atât. Ca să păstrez registrul de mai devreme.

Abba - Does your mother know

Happy (?) ending

No more carefree laughter. Silence ever after. Walking through an empty house, tears in my eyes - here is where the story ends. This is "Goodbye". Memories, good days, bad days... They'll be with me always.

I've been angry and sad about the things that you do. Where are those happy days? They seem so hard to find. You seem so far away though you are standing near. You made me feel alive, but something died, I fear.

I really tried to make it out... I wish I understood!

I tried to hold you back, but you were stronger. And now it seems my only chance is giving up the fight. And how could I ever refuse? I feel like I win when I lose. Look at me now. Will I ever learn? I don't know how, but I suddenly lose control. Just one look and I can hear a bell ring. One more look and I forget everything.

How can I forget you when my world is breaking down? Wishing, hoping, chasing shadows. Did I see your face somewhere in the crowd? Thinking, wondering what you're doing, I can't stop myself from crying out loud.

I have a dream, a fantasy, to help me through reality. And my destination makes it worth the while, pushing through the darkness still another mile. I believe in angels. Something good in everything I see. I believe in angels when I know the time is right for me.

I'll cross the stream - I have a dream...

marți, noiembrie 23

Feeling...

E ceva în mine inexplicabil. De câteva zile încoace. E ceva. Dulce. Frumos. Cald. Iubire. Multă iubire. Romantism. Gânduri. Doar gânduri.

Totul a fost declanşat de concertul Nouvelle Vague. Muzica. Ritmurile. Versurile. E ceva inexplicabil. Seara a culminat cu el, care aştepta cuminte la uşă, dornic de vorbă. De atunci, aş putea să iau pe toată lumea în braţe...

...şi simt lucruri cum nu am mai simţit de foarte mult timp. Am chef să fac ceva, dar mi-e frică. Nu ştiu rezultatul şi nu ştiu dacă vreau acum să mai risc. De fapt, eu risc tot timpul, mă afund, mă enervez, plâng, mă calmez, râd şi merg mai departe în altă nebunie. Doar că acum nu mai e aşa. Vreau să o îmbrac în ceva frumos. Să îi dau o formă pe care să o iubesc. O formă irezistibilă. Vreau să nu mai ajung prea devreme sau prea târziu. Vreau să ajung la timp. În miezul lucrurilor. Să savurez momentul. Încredere. Determinare. Curaj. Dezinvoltură.

luni, octombrie 18

Comemorare

Astăzi se împlinesc 103 ani de la naşterea scriitorului brăilean Mihail Sebastian.

Nu cunosc statistici despre numărul oamenilor care i-au citit sau încă îi mai citesc opera, cu toate că ar fi păcat să nu o facă toată lumea. Măcar pentru sensibilitatea delicată a fiecărei lucrări în parte. Pe mine, în schimb, de opera lui Sebastian mă leagă poate cele mai frumoase amintiri din ultimii 20 de ani.

"Accidentul", "Oraşul cu salcâmi", "De două mii de ani", "Cum am devenit huligan", "Jurnal (1935-1944)", "Jurnal indirect", piesele de teatru... Fiecare frază, fiecare cuvânt rezonează în adâncul sufletului meu. Fiecare frază, fiecare cuvânt deschide amintiri pe care, de ceva timp, mă chinui să le închid într-un sipet şi să uit unde am pus cheia.

Şi pentru că sunt genul de persoană care ţine minte datele de naştere ale persoanelor care contează şi pentru că acum deja mi-am pierdut cuvintele, cu riscul de a deveni patetică, nu-mi rămâne decât să îi mulţumesc domnului Sebastian pentru că a existat şi pentru că mi-a înlesnit întâlnirea cu oameni deosebiţi.

- Tu eşti născut la 18 octombrie? 
- Da.
- Eşti sigur? 
- Da.
- Ştiai că azi e ziua ta? Ştiai că azi împlineşti... 30 de ani? Spune! Ştiai? 
- Nu. Oricum după o vârstă nici nu mai contează câţi ani faci! 
- Nu-i adevărat. Nu-i aşa că nu-i adevărat? Sigur e cineva care te aşteaptă în seara asra: o femeie, o iubită... E cineva care ştie... Stai, să nu pleci! 
                                                               (Mihail Sebastian - "Accidentul")

duminică, septembrie 19

Vid

Tristeţe.

Dezamăgire.

Regret.

Frustrare.

Dorinţă.

Goliciune.

Singurătate.

...Eu.

sâmbătă, septembrie 18

Te iubesc!


Eu te iubesc, să ştii. Chiar dacă ai probleme. Chiar dacă ai nervi. Chiar dacă trebuie să ies afară la miezul nopţii. Chiar dacă sunt nervoasă. Chiar dacă nu mă simt bine. Chiar dacă.

Indiferent de tot ce s-ar întâmpla cu mine, cu tine sau între noi, eu tot te iubesc. Şi asta nu o să se schimbe nici azi, nici mâine şi – sper eu – nici peste 20 de ani.

Ideea e simplă: nimeni nu e singur pe planeta asta. Implicit, nici tu. Trebuie să ţii minte că mereu voi fi aici pentru mine, aşa cum şi eu ştiu că mereu vei fi acolo pentru mine. Din când în când, drumurile ni se mai intersectează pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp. Şi atunci ies scântei, în sensul bun al cuvântului. Astea sunt momentele pe care se merită să le memorăm. Nopţi pierdute în Bucureşti. Nopţi pierdute la tine acasă. Nopţi pierdute la telefon. Nopţi pierdute în faţa laptopurilor. Ieşiri împreună în acelaşi loc sau în spaţii diferite. Tot la telefon. Aminteşte-ţi mereu de nebuniile noastre. Trebuie să te facă să te simţi mai bine.

Vezi? Indiferent de distanţă, mereu există ceva care face legătura între noi. Şi mai presus de reţelele de telecomunicaţii, există ceva care ne uneşte sufletele. Un ceva pe care eu îl simt, pe zi ce trece, tot mai puternic.

Timpul o să treacă. Întotdeauna trece. Mai repede sau mai lent. Depinde cum îl faci tu să treacă. Ridică-ţi privirea şi uită-te cu atenţie în jur. Sigur este cineva care te aşteaptă. Cineva care merită. Poate nu e un om, e un lucru, un fenomen, un spectacol, un adult... orice. Ceva în care să te refugiezi, să iei o pauză. Eu sunt aici pentru orice ai avea să îmi spui. Sunt aici dacă vrei să râzi, să plângi sau să ţipi. Chiar dacă nu prea spun mare lucru, e mai bine decât să vorbeşti de unul singur! Ţine minte şi...

...nu uita: te iubesc!

Leapşa, de mai multe ori


      I. 
-          Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă? 
        Mihail Sebastian
-          De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
Paul din “Accidentul” şi Heathcliff din “Wuthering Heights”
-          Ce carte ai citit cel mai des sau ai recitit?
“De două mii de ani”, evident.
-          Care era cartea ta preferată la zece ani?
Alexandre Dumas – “Pierrot şi alte povestiri”
-          Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Francoise Rey – “Femeia de hârtie”
-          Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Cecelia Ahern – “P.S. I love you”
-          Cine crezi că ar trebui să câştige premiul pentru literatură?
Nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea.
-          Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranuzată?
Tot “Accidentul”.
-          Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar.
Au fost multe. De regulă, se întâmpla asta cu cărţile al căror final nu îmi plăcea. Mă marca atât de tare, încât visam aşa cum îmi doream eu să se întâmple.
-          Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Tot „Femeia de hârtie”. Îngrozitoare.
-          Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Jurgen Habermas – „Sfera publică şi transformările ei structurale” ... şi încă mă mai bat cu ea.
-          Preferi autorii francezi sau ruşi?
Clar ruşi. Deşi am şi câţiva francezi preferaţi.
-          Shakespeare, Milton sau Chaucer?
Shakespeare. În mod cert.
-          Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Statul într-o singură poziţie, atunci când sunt obligată să citesc la bibliotecă sau când încep să citesc pe sub bancă pe la cursuri. E cam incomod.
-          Care e romanul tău favorit?
Sunt mai multe: Emily Bronte – „Wuthering Heights”, „Accidentul” şi „De două mii de ani” – Mihail Sebastian, „Tess of the D’Urbervilles” – Thomas Hardy, Jane Austen – „Pride and prejudice”, Charlotte Bronte – „Jane Eyre” şi lista rămâne deschisă. Sunt romane pe care le redeschid de fiecare dată când am ocazia.
-          Joci ceva?
Obişnuiam.
-          Scrii povestiri scurte, schiţe?
Întotdeauna.
-          Scriitorul favorit?
Sunt doar doi a căror operă integrală aş reciti-o încontinuu: Mihail Sebastian şi Haruki Murakami
-          Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Paulo Coelho. Deşi anumite aspecte din cărţile lui mă ating, mi se pare că s-a făcut totuşi prea multă vâlvă în jurul lui.
-          Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Colecţia de cărţi preferate. Nu aş putea să aleg.
-          Şi... acum ce citeşti?
Recitesc două cărţi: Emily Bronte – „Wuthering Heights” şi Paulo Coelho – „Veronika se hotărăşte să moară”.

II. Poţi folosi numai titluri de la un singur artist fără a le repeta între întrebări. 

                                                          ~Gloria Estefan~

-          Eşti bărbat sau femeie? --- Traces
-          Fă-ţi o scurtă descriere. --- Feelin’
-          Cum te simţi? --- I just wanna be happy
-          Descrie locul unde trăieşti în prezent --- Mi tierra
-          Dacă ai putea să mergi oriunde, unde ai merge? --- Mas alla
-          Modul de transport favorit --- Get on your feet
-          Cel mai bun prieten --- You
-          Tu şi cel mai bun prieten sunteţi... --- One name
-          Cum este vremea? --- Let it snow, let it snow, let it snow
-          Dacă viaţa ta ar fi o emisiune tv, cum s-ar numi? --- Famous
-          Ce este viaţa pentru tine? --- Don’t let this moment end
-          Relaţia ta --- I’m not giving you up
-          Teama ta --- Don’t release me
-          Care este cel mai bun sfat pe care îl poţi da? --- Don’t let the sun catch you crying
-          Cugetarea zilei ---Nothin’ new
-          Motto-ul meu --- Don’t stop

III. 
1. Your real name: Mădălina
2. Your gangsta name (first 3 letters of real name plus -izzle): Mădizzle [=))]
3. Your detective name (favourite colour and favourite animal): Green Cat
4. Your "Star Wars" name (the first 3 letters of your last name, first 2 letters of your first name and last 3 letters of your mom's maiden name): CiuMaGir
5. Your superhero name (2nd favourite colour and favourite drink): Purple Beer
6. Your arab name (2nd letter of your first name, 3rd letter of your last name, any letter of your middle name, 2nd letter of your mom's maiden name, 3rd letter of your dad's middle name, 1st letter of your sibling first name, last letter of your mom's middle name): Auai
7. Your witness protection name (mother's middle name): Mama nu are decât un nume. 
8. Your goth name (black, and the name of one of your pets): Black Mitzi (:)))

IV. Pui în Winamp toate piesele pe care le ai şi selectezi opţiunea "Random". Apoi, pentru fiecare întrebare, apeşi butonul "Next" şi notezi numele piesei în chip de răspuns. Trebuie să laşi norocul să hotărască. La sfârşit, se gustă răspunsurile. 

1. Cum te simţi astăzi? --- Klezmer Conservatory Band - Rumenya, Rumenya [foarte tareee!! =))]
2. Care e povestea vieţii tale? --- Roxette - How do you do
3. Cum a fost perioada liceului pentru tine? --- Mădălina Manole - Când dansez cu tine (ciudat... eu nu dansez)
4. O să te căsătoreşti vreodată? --- Rob Humphreys - Too many times (I-aaauzi! Şi eu care îmi făceam griji!) 
5. Ce te-ar ajuta să-ţi îmbunătăţeşti viaţa şi să fii fericit? --- Paulina Rubio - Baila Casanova
6. Ce piesă te descrie cel mai bine? --- Florian Pittiş - Sfârşitul nu e aici (Winampul are dreptate!)
7. Cum te văd ceilalţi? --- Nick Cave & Kylie Minogue - Where the wild roses grow (super!) 
8. Ai vreun admirator secret? --- Solomon Burke - None of us are free (În traducere liberă, cred că înseamnă "da")
9. Ce piesă o să se cânte la înmormântarea ta? --- Until June - Sleepless
10. O să ai o viaţă fericită? --- Sting - Englishman in New York (exact pe gustul meu!! :)))

Dau leapşa mai departe Elenei şi mulţumesc Gabrielei pentru transmitere. Mi-a plăcut, dar a fost destul de obositor! :) 
 


vineri, septembrie 17

...like the desert misses rain

Se pare că, de câte ori vin la Brăila, sunt învăluită de melancolie până în cele mai secrete colţuri ale sufletului. Mi se întâmplă să nu ajung în oraş perioade foarte lungi de timp şi atunci sunt copleşită de un dor năprasnic după camera mea. Deşi în bătaia soarelui, se văd toate modificările, absenţele - noaptea, când se sting toate luminile, rămân doar eu, într-un întuneric profund şi odihnitor. Şi atunci totul revine la normal, aşa cum era cu ani în urmă.

Pentru mine, oraşul înseamnă multe. Este...
...locul unde s-au întâmplat cele mai frumoase lucruri din viaţa mea.
...locul unde am stat cu mamaie.
...locul unde mi-am petrecut anii de liceu.
...locul unde am cunoscut oameni minunaţi.
...locul unde am descoperit teatrul.

Intrând într-o zonă privată, oraşul este înlocuit de propria mea cameră...
...unde am visat.
...unde m-am refugiat să savurez întâlnirea cu primul meu prieten.
...unde am trăit toate experienţele cu o persoană care continuă să îmi marcheze viaţa.
...unde am stat în pat, pe întuneric, plină de vise şi speranţe, plină de emoţie... fericită.
...unde am plâns sau m-am bucurat după fiecare oră de teatru.
...unde am trăit frenetic victoria fiecărui spectacol văzut.
...unde am fost deprimată şi unde am vorbit singură.
...unde am descoperit magia lecturii, devenind astfel sanctuarul unde puteam să călătoresc în lumi interzise.
... CAMERA MEA!

miercuri, septembrie 15

Scrisori către un prieten

Stimată doamnă, 

Mă cheamă Mădălina. Nu mă cunoaşteţi. Sau poate vă mai amintiţi de copila cu ochi albaştri care s-a prezentat timidă, spunând că sunteţi vecini în jocurile de pe Facebook. Nu ştiu. Nu contează, de fapt.  

Nici eu nu vă cunosc prea bine. Mă chinui doar să mă informez atât cât pot. Dar ce găsesc nu sunt decât cuvinte înşirate pe hârtie. Mult prea puţin pentru a descrie un om. Nu e nevoie să găsesc detalii concrete referitoare la viaţa dvs. E suficient să vă privesc ca să mă simt inundată de un ciudat sentiment de linişte pe care nu îl găsesc nicăieri altundeva. Doar dacă vă surprind privirea sunt copleşită de senzaţia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Îmi insuflaţi aceeaşi adiere de pace, de echilibru, pe care numai o mamă o poate revărsa asupra propriului ei copil. Şi mama e aşa uneori. Dar, din păcate, de prea puţine ori faţă de golul din mine ce trebuie umplut.  

Când sunt tristă, când simt că toate îmi sunt potrivnice, când uit că nu trebuie să am aşteptări de la oameni pentru că toţi mă dez(-)amăgesc, e suficient doar să vă privesc ca să simt că nu totul e pierdut, că întotdeauna există o speranţă cât de mică. Sunteţi o sursă de echilibru permanent.  

Şi, cu toate astea, mă afund în tăcere. E chiar frustrant uneori, dar nu pot să vă spun, pur şi simplu, că prezenţa dvs îmi oferă liniştea de care am nevoie. Nu pot să spun că sunteţi singura persoană care m-ar putea asculta şi înţelege. Nu pot să spun că sunteţi singura cu care eu simt că pot să vorbesc. Singura cu care chiar vreau să vorbesc în anumite momente. Nu ştiu cum să încep o discuţie şi cum să vă câştig încrederea.  Şi atunci tac.  

Nu-mi rămâne decât să mă limitez la situaţiile formale în cadrul cărora putem comunica şi să sper într-un viitor dialog, adunate în jurul unei cafele.  

Până atunci vă salut şi vă îmbrăţişez, aşteptând cu dor o viitoare revedere. 

Cu drag, 
M.

duminică, septembrie 12

Acasă

De câteva zile sunt acasă. Acasă-acasă. La ţară, la părinţii mei. Nu am mai reuşit să ajung pe aici de nu-mai-ţin minte. Dar am rămas marcată de multe lucruri în special, şi de unul singur, în general: trecerea timpului...

Am căzut pe gânduri. Îmi aminteam de perioada copilăriei mele, de ceata de copii care se strângea la poarta unuia dintre noi, de amalgamul de vârste... Eu eram cea mai mare: aveam 11-12 ani. Apoi, vârsta era descrescătoare, culminând cu trei ani. Era frumos. Alergam de dimineaţa până seara. Nu stăteam o secundă. Ieşeam cu toţii de prin curţile proprii şi umpleam uliţa cu ţipetele şi râsetele noastre. Pe atunci nu exista cablu tv. Dacă se întâmpla să urmărim un serial de pe postul naţional de televiziune, la ora respectivă se făcea brusc linişte. Toată lumea se muta în faţa televizorului. După film, ne readunam şi începeau dezbaterile sau visările cu ochii deschişi.

Printre jocurile copilăriei mele s-au numărat:
1. Bucătăria - fiecare copil îşi făcea propria colecţie de vase de bucătărie şi de alimente sau resturi şterpelite de la mama şi astfel îşi crea propriul său univers de om mare. La un moment dat, ştiu că ne-a venit o idee strălucită: am descoperit gătitul la lumânare. Realizam un veritabil aragaz unde ne exersam calităţile de bucătar. Totul în jur era curat şi îngrijit şi, uneori, ne şi permiteam să gustăm din propriile noastre mâncăruri sau să ne facem ceaiuri.
2. Jocurile tipice aerului liber: leapşa, de-a v-aţi ascunselea, călcata, elasticul, săream coarda, ne jucam diverse jocuri cu mingea - volei, tenis, raţele şi vânătorii, îngheţata, pătrăţica, fotbal - bicicleta, făceam diverse întreceri...
3. Karaoke - fără să ştim cum se numeşte, organizam adevărate concerte în mijlocul uliţei. Le pregăteam copilăreşte spunând doar: "Hai să ne jucăm de-a cântatul!" Toate melodiile la modă erau ale noastre: ASIA, Natalia Oreiro... Şi cei de pe margine trebuiau să ghicească.
4. Flori, fete, filme sau băieţi - petreceam ore în şir jucându-ne aşa ceva...

O altă perioadă care ne plăcea la nebunie era vara. Dacă începeau să apară fructele în pomi, multe nici nu apucau să se coacă. Le mâncam crude până ni se făcea rău. Stăteam un pic, şi mâncam iarăşi. Mama mă certa de fiecare dată că nu am poftă de mâncare. Nu ne săturam din pomii noştri şi ne mai duceam şi pe la vecini. Dacă ştiam sigur că nu era nimeni acasă, săream gardul fără nicio jenă şi mâncam liniştiţi.

Adoram să ne jucăm în praf. Dacă ploua, tot noroiul şi toate băltoacele existente erau ale noastre. Dacă era arşiţă, răceam cobză aruncând pe noi găleţi întregi cu apă de fântână. Sărăca mama mă schimba o dată pe săptămână pentru că îmi era pur şi simplu imposibil să stau curată. Iar ea se sătura să tot spele de pe urma mea.

Asta era în trecut. În prezent, realitatea m-a izbit şi mi-a lăsat un gust amar. Am ştiut că am pierdut perioada aia pentru totdeauna. Uliţa e pustie. Indiferent de oră. Copiii de atunci au crescut cu toţii şi o altă generaţie nu mai există. Pomii atârnă de fructe. Altădată nu ai fi văzut aşa ceva. Pentru că nu mi-am revăzut foştii prieteni de mai bine de 4-5 ani, toţi mi se par străini acum. Mi se întâmplă să nu îi recunosc. Nu ne mai leagă nimic, chiar dacă avem amintiri comune. Acum, cu toţii se căsătoresc, deşi nu au decât 20 de ani.

Eu simt că nu o să mă căsătoresc niciodată. Deşi îmi imaginez foarte frumos viaţa de cuplu, nu pot să cred că aşa ceva îmi este rezervat şi mie. Mi se pare imposibil. Plus că, până acum, cel puţin, mi-am demonstrat că mă îndrăgostesc o dată şi bine. Profund. Cu tot sufletul. Nu înţeleg. Am avut copilăria unui băiat. De ce am ajuns atât de sensibilă?

Îmi era groaznic de dor de mama şi de tata. În mediul de aici. De acasă. Nu la Brăila, nu pe rând, nu la telefon. Nu. Toţi trei, împreună, în aceeaşi casă, la aceeaşi masă. Sunt foarte săraci. Îmi pare rău că nu pot să îi ajut cu nimic din punctul ăsta de vedere. Mama are aproape 40 de ani. A fost frumoasă în tinereţea ei. Acum e copleşită de toate problemele şi nu mai acordă importanţă propriei ei îngrijiri, dar tot mai păstrează o urmă a anilor trecuţi, iar ochii ei devin pe zi ce trece tot mai albaştri. Ochi pe care i-am moştenit şi de care sunt foarte mândră. Tata este foarte inteligent. De la el am moştenit pasiunea pentru radio. Dacă nu ascultăm radio o zi, e imposibil să rezistăm. Dar tata are probleme cu alcoolul. De-aia relaţia noastră nu mai este cum era când aveam patru ani şi mă lua pe umeri să mă plimbe prin casă. Dar eu încerc să fim cât mai apropiaţi posibil.

În ciuda faptului că s-au întâmplat suficient de multe lucruri urâte între noi, îmi iubesc părinţii. Sunt incapabilă să spun ceva de rău despre ei şi mă revolt când aud jigniri la adresa lor, indiferent de persoanele care fac asta. Nu le spun niciodată "te iubesc". Nu am fost învăţată să îmi exprim sentimentele. Chiar şi acum îmi este foarte greu să spun familiei "Mulţumesc". Dar între noi există o comunicare tacită. Chiar dacă nu ne-o spunem, ei ştiu foarte bine cât de mult înseamnă ei pentru mine şi cât de mult îi iubesc. La fel şi eu.

Mi-e dor de copilărie. Îmi era dor să mă simt din nou ACASĂ... 

vineri, septembrie 3

Sweet, sweet... memories are sweet!

Leapşa de la ElenaCare sună cam aşa. Scrii în trei fraze ce a însemnat vara asta pentru tine. Apoi mai scrii trei fraze despre vara trecută şi finalizezi apoteotic, cu ce altceva decât o concluzie - comparativă ori ba - după vrute! (quote de la ea!) 

Bun. 

I. Vara asta
1. Mi-am luat rămas-bun de la o persoană foarte dragă mie. Un rămas-bun dureros. Singurul lucru care mi-a rămas: speranţa. Speranţa că ne vom mai întâlni cândva în viaţa asta. 
2. Din nou, mult, mult radio. Cu ore suplimentare. Cu foarte mulţi oameni extraordinari! 
3. Ieşiri nebune până la trei dimineaţa la Motoare, tot cu Elena [>:D<]. Nopţi nedormite. Un număr imens de nopţi nedormite. Discuţii de ordinul orelor la telefon. Plimbări prin oraş de dimineaţă până seara. 

II. Vara trecută 
1. O viaţă nouă. Am terminat doi ani de cursuri de teatru. Mi-am luat rămas-bun de la prietenii din Brăila. De la toate persoanele dragi din Brăila. 
2. Am dat admiterea la trei facultăţi. Dezamăgiri profunde. După o perioadă plină de angoase, am aflat că a rămas un locşor şi pentru mine. 
3. Nebunii în Bucureşti. Şi cu asta am spus tot! 

Şi, pentru că în ultima vreme foarte multe capitole din viaţa mea s-au închis, am ales să închid jocul! 

miercuri, septembrie 1

Scrisoare de dragoste

Destinatar: Necunoscut
Expeditor: Eu

Scumpe Necunoscut,

Nu ştiu cum să încep să îţi spun tot în aşa fel încât să nu pară o poveste născocită de imaginaţia bolnăvicioasă a unei eroine orientale, pasionată şi cu visuri de iubire. Dacă te mai interesează sau nu să o cunoşti pe adevărata Eu, nu mai constituie obiectul interesului meu. Totuşi, simt nevoia să împărtăşesc cu tine o frumoasă poveste de iubire, cu final incert. 

Acum mult timp, s-a întâmplat să aterizez într-un anumit Loc de pe planetă unde te-am întâlnit pe tine. M-am oprit fascinată. Ameţită, am revenit de vreo 3 ori la intervale regulate de o săptămână. Când m-am întrebat de ce, abia atunci am conştientizat că pentru tine, în primul rând. Fusese un adevărat coup de foudre. S-au schimbat anotimpurile. Nu mai erai acolo. Mă reîntorceam periodic, cu metodă, în Locul ăla, dar era gol. Nu era nimeni în jur. Cu atât mai puţin, tu. 

La un moment dat, prin toamnă, te regăsesc. Locul te aduce din nou la mine. Cuprinsă de febră, caut şi caut şi caut şi caut, până când, într-un final, găsesc un fir care a stabilit o anumită legătură între noi. Vorbim câte-n lună şi în stele, discuţii în urma cărora constat că mă îndrăgostesc rău de tine. Totul pare că merge minunat. 

Revin în Locul meu preferat şi te revăd. Iniţial, mă priveşti. Moment în care am învăţat sensul sintagmei "privire sfredelitoare". Apoi, ne strângem mâinile. 

După asta, intrăm într-o perioadă în care tăcerea ta mă surprinde. Neliniştită, mă plimb aiurea prin lume, până când găsesc un alt Loc. Caut bine firul pe care îl găsisem şi prima dată. Spre marea mea satisfacţie, îl găsesc şi te chem. Tremuram toată, dar când ţi-am auzit vocea, totul a dispărut. Eram doar noi... Nu mică mi-a fost mirarea când ai acceptat să petrecem un timp doar noi. Noi doi... faţă în faţă... singuri... Am venit plutind şi am plecat plângând. Tu şi veştile tale! Dar nu regretam nimic din tot ce se întâmplase... Şi simţeam că te iubesc din ce în ce mai mult... 

După care, linişte... 

Sunt momente în care rememorez totul şi mă deprim. Dar într-o seară, s-a întâmplat un lucru neobişnuit: toate amintirile m-au făcut extrem de fericită. Zâmbeam cu gura până la urechi, izbucneam în râs, îmi străluceau ochii, nu mai aveam răbdare, nu mai aveam stare... eram euforică. Eram... îndrăgostită. Simţeam ceva superb în adâncul fiinţei mele. Îmi doream ca starea asta să ţină mereu. Dar n-a ţinut. A fost înlocuită cu o durere acută. 

Vei spune poate că povestea asta ai mai auzit-o undeva... că ai mai citit-o într-o carte sau ai văzut-o într-un film. Şi ce dacă? 

Ai plecat brusc. Eşti bine? Dormi noaptea? Există cineva care să te ţină strâns în braţe? Există cineva cu care să îţi petreci timpul? Există cineva care să te îmbrăţişeze? Care să te sărute? Sper să te întorci într-o zi. Nu te-am mai văzut de foarte mult timp. Poţi să îmi dai un semn? M-am uitat în jur şi am văzut că ai dispărut. Odată ai spus că vrei o tânără ca mine. Eu sunt aici. Simt nevoia să îţi fiu alături şi, pe de altă parte, într-un mod inexplicabil, şi eu am nevoie de tine. 

Cu drag,
Eu

joi, iulie 29

Cu capul în jos

Tocmai am observat că lumea s-a întors la 180 de grade pe verticală. Ştiam că axa îi este puţin înclinată, dar nici chiar atât de mult.

Mai întâi, observ că cerşetorii din Bucureşti şi-au conştientizat brusc condiţia de neştiutori. Când am urcat în 104, am avut surpriza să observ un individ la vreo 30 de ani, pitic şi un pic bronzat, că se plimba dintr-un capăt în altul prin autobuz, invitând călătorii să citească o bucată de carton, ruptă dintr-o cutie, pe care scria dezordonat: "Sunt un muritor de foame şi un prost. Dumnezeu să vă ajute!" Nu cred că era vorba de sensul cuvântului "prost" pe care îl atribuie Rebreanu şi Preda prin romanele lor. Sau poate a fost o pedeapsă dată de superior pentru că nu a adus suma de bani prestabilită spre câştig...

Astăzi, în timp ce traversam un renumit bulevard, de pe partea celaltă se pregăteau să treacă doi biciclişti. Eu mergeam pe partea mea, drept înainte. El intră cu bicicleta pe diagonală, mai-mai să mă lovească. Şi apoi îi spune celuilalt în gura mare: "Vezi?! Ţi-am spus eu că e proastă!"

Straaaaaange people!!

luni, iulie 19

Piesă într-un act

Scena 1 - Tramvai 34

Un bărbat şi o femeie. Bărbatul se aşază lângă mine. Nu am cum să îl studiez. Femeia se aşază în faţa mea. Ochelari de soare - Calvin Klein. Blugi - Gucci Italia. Ceas - Dolce & Gabbana. Bluză şi papuci - din piaţă. Combinaţia letală + burta şi şuncile aferente "ieşinde" de sub tricoul mulat. Sunt tare curioasă ce anume se ascundea în sacoşa purtând inscripţia "Debenhams". Păcat că voi rămâne cu curiozitatea.

Scena 2 - Perimetrul băncilor din faţa liceului "Iulia Hasdeu"

1. Un tip care şterge parbrizele îşi ia rezerva de spumant din ghiveciul de flori suspendat. Îşi face plinul în sticla de apă, după care o pune la loc. Doar nu ştie nimeni ce comoară se ascunde acolo!

2. Un bătrân se întâlneşte cu o bătrână. Îi sărută respectuos mâna, după care se aşază lângă ea să citească ziarele. Se ridică după un timp, se duce la o bancă mai încolo şi salută trei bătrâne, ridicându-şi pălăria. Cavalerismul nu a murit. Încă. Îmi aduce aminte de versurile lui Minulescu: "În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, un bătrân şi o bătrână - două jucării stricate - merg ţinându-se de mână".

3. Un tip - beat mort - vorbeşte cu un coş de gunoi. Contrariat de faptul că respectivul obiect nu îi răspunde, începe să îl ia la bătaie. Sau poate a avut o problemă cu iubita şi, beat de ciudă şi de inimă rea, se răzbună pe bietul coş.

4. Pe o bancă, lângă mine, se aşază o femeie cu copilul care dormea liniştit în cărucior. Pe trotuar, un tip îmi lansează o propunere în gura mare:
- Domnişoara, îmi dai un număr de telefon?
- No way!
- Hai, că îţi fac un băieţel!!
Ce să mai zic?! Super ofertă! Unde mai pui că totul e gratis!

Scena 3 - Piaţa Obor

Eu mă uit la preţul pepenilor. Vânzătorul:
- Domnişoara, vă servim cu un pepenaş?
2,5 lei/kg!!!!
- Nu, mulţumesc.
- Dar un număr de telefon îmi daţi?

De ce? Să îmi livrezi pepenele acasă?

Câte lucruri îţi poate oferi vederii Mihai Bravu!


marți, iunie 15

Furtună

Dintotdeauna mi-au plăcut tunetele şi fulgerele! Îmi plăcea să stau în casă şi să privesc spectacolul de după perdele. Până într-o zi, când o furtună m-a speriat groaznic. De atunci, continui să cred şi să simt o oarecare jenă referitor la teama de stihiile naturii.

Azi însă ce-mi fu dat să aud la ştiri?! În urma tunetelor şi fulgerelor de la Iaşi, sistemul de urgenţă al spitalului a luat-o razna în urma cererilor de ajutor din partea unui număr considerabil de bărbaţi care sufereau de... frică de fulgere!!

Genial! Încep să cred că e o chestie normală! Mai ales că eu deja mă vindec de teama asta. Mă şi văd consolându-mi soţul şi spunându-i: "Nu-ţi face griji! În casă nu păţeşti nimic. Mai ales dacă stăm la bloc!"

sâmbătă, iunie 5

Revoltă - soluţii

Nu pot să învăţ, nu pot să gândesc. Abia dacă pot să tastez. Sunt revoltată, indignată. De ce anume? Nici eu nu ştiu exact. Pur şi simplu. S-au adunat, s-au adunat, s-au adunat, iar acum, pentru că sunt nevoită să îmi utilizez mintea mai mult decât de obicei, mi-am dat seama că e plină cu astfel de "minuni". Nu e nimic personal cu niciunul dintre posibilii cititori.

Printre altele, am dat prin căpşorul meu peste un număr drăguţ de "de ce?"-uri, cum ar fi: de ce nu mai sunt ca înainte? De ce am pierdut lucruri esenţiale, precum puterea mea de concentrare, cheful de învăţat sau memoria de elefant? De ce întotdeauna renunţ la lucrurile pozitive şi mă agăţ cu încăpăţânare de cele care nu aduc nimic bun?

Nu mai vreau să fiu dezamăgită, deşi ştiu că asta face parte din viaţă. Remember? Eu nu aştept nimic... Tocmai cel care nu aşteaptă nimic ia totul şi pleacă.

Sunt persoane în jurul meu cu care îmi place foarte tare să îmi petrec timpul, excluzând categoria prietenilor. Oameni mai vechi sau mai noi. Oameni care mi-au marcat într-un anume fel existenţa, fiecare în modul lui propriu şi personal. Oameni cu care încă interacţionez şi cu care nu vreau să o dau în bară. Dar pentru că mie îmi face plăcere, nu trebuie să le mai cer acelaşi lucru şi lor. E doar o dovadă de egoism.

Mi-e al naibii de dor să vorbesc cu unii dintre ei, să stăm un pic la poveşti; zece minute din viaţa lor - minute pe care oricum le pierd la semafor. O parte dintre ei ar fi dispusă să îmi răspundă la telefon. Sunt convinsă. De ce nu apăs pe butonul verde al telefonului? Pentru că, de fiecare dată, am un flashback al conversaţiilor anterioare. Şi mereu apare o întrebare care persistă, şi persistă, şi persistă: de ce nu ai prieten? - trebuie să ai, pentru că altfel nu îţi trăieşti viaţa! Aiurea! Îmi trăiesc viaţa în stilul meu. Nu mă bazez pe nicio regulă şi mă las în voia sentimentelor - una dintre cele mai mare greşeli pe care le fac de fiecare dată. Nu îmi plac cluburile - singurul loc unde se pare că poţi "agăţa" băieţi. Nu îmi place termenul "a agăţa" şi nu pot să mă condamn că nu îmi plac cei care mă plac. Standarde ridicate. Ghinion. Mereu îmi aduc aminte de o persoană pe care am cunoscut-o recent, dar care îmi este foarte dragă, care spunea la un moment dat că de-a lungul vieţii a avut doar patru iubiţi. Ei au fost să fie. Şi decât să fie o chestie gen: "Nu îmi place de tine, dar hai, că trebuie să am un prieten" mai bine continui ... nu ştiu. Orice altceva. M-am săturat să fiu judecată pentru ceea ce simt.

Pentru mine, viaţa de student are o structură mult mai simplistă, poate, dar pe gustul meu: role - parc -facultate când îţi aduci aminte, sau când chiar îţi place cursul, sau când trebuie să te duci de nevoie că se face prezenţa - lectură când am chef - radio... mult, mult radio... - prieteni - ieşiri nebune pe-afară fără vreo direcţie anume - mers la teatru de câte ori am eu chef, la ce teatru am chef, la ce piesă am chef - nelămuriri - întrebări - nebunii - tâmpenii fără nicio logică - de ce-urile fără de care nu văd rostul vieţii ăsteia - o viaţă fără condiţionări. După bunul meu plac. Asta înseamnă pentru mine viaţă de student.

Îmi pare rău pentru cei care nu sunt de acord cu mine, dar asta este! Nu o să mai dau voie oamenilor să mă judece, pentru simplul motiv că m-am săturat. Iar dacă o fac, să fie sănătoşi. Vor avea onoarea de a vorbi cu un...zid.

luni, mai 31

Teatru

Sunt una dintre persoanele care se duce la teatru în 9 din 10 ocazii. Acolo găsesc relaxarea, evadarea în alte lumi, observarea altor moduri de viaţă. Acolo cunosc oameni extraordinari care au ceva de spus, oameni care îţi marchează existenţa într-un mod mai mult sau mai puţin direct. Oameni pe care îi reţii toată viaţa. Oameni!
Dar asta e părerea mea, foarte subiectivă, de altfel. Voi: 


1. Ce părere aveţi despre calitatea teatrului românesc de azi?
2. Când mergeţi la teatru, după ce criterii alegeţi spectacolul într-un oraş care oferă pe puţin 10 spectacole într-o seară de week-end? 


Şi pentru că tot suntem la acest capitol, n-ar fi rău să daţi curs chemării chestionarului de mai jos. 

http://www.surveymonkey.com/s/HQCG6VK


Mulţumesc!

marți, mai 25

Maxime

Din prea mult timp liber, dar şi dintr-o provocare pe care am primit-o ieri, postez aici maximele latine care mă ating într-un fel sau altul şi pe care vreau cu tot dinadinsul să le reţin.

1. Acta est fabula! - Piesa a fost jucată!
2. Amor vincit omnia - Dragostea învinge totul.
3. Asinus asinorum in sæcula sæculorum - Măgarul măgarilor, în veacul veacurilor.
4. Beati pauperes spiritu - Fericiţi cei săraci cu duhul.
5. Dictum, factum - Zis şi făcut.
6. Dubito ergo cogito, cogito ergo sum - Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist.
7. Dum spiro, spero - Cât timp respir, sper.
8. Ergo bibamus! (Goethe) - Deci, să bem!
9. Errare humanum est sed perseverare diabolicum (Seneca) - A greşi e omenesc, dar a persevera (în greşeli) este diabolic.
10. Mutatis mutandis - Schimbând ce este de schimbat.

vineri, mai 14

Oglinda vremii: "Jurnal (1935-1944)"

          Evreu. Antisemitism. Cel de-al Doilea Razboi Mondial. Muzică. Teatru. Romane. Femei. Pe scurt: Mihail Sebastian. Mihail Sebastian văzut prin prisma jurnalului său, un adevărat material incendiar.
          Mihail Sebastian, pe numele său adevărat Iosif Hechter, a fost una dintre personalităţile culturale evreieşti ale Bucureştiului interbelic si nu numai. Nu crede în jurnalul lui deoarece nu i se pare normal să scrie doar pentru sine. Există momente în care se gândeşte chiar să îl distrugă, nebănuind că acesta va reprezenta opera sa capitală. Fără să vrea, jurnalul devine pentru el un loc de refugiu din faţa nebuniei istoriei. 
           Punctul de pornire al dramei lui Sebastian în ceea ce priveşte relaţia sa cu Nae Ionescu nu îl reprezinntă însă prefaţa romanului "De două mii de ani", ci faptul că diaristul "îl admiră pe omul de carte, dar nu-l urmează pe omul politic" (Eugen Simion). Mihail Sebastian este, pe rând, încântat, contrariat şi dezamăgit de Nae Ionescu deoarece acesta dă dovadă nesinceritate şi oportunism în discursurile sale politice, şi nu numai. 
            În general, relaţiile lui Sebastian cu personalităţile vremii sunt marcate de labilitatea lor politică. De exemplu, prietenia de 12 ani cu Mircea Eliade ia sfârşit în momentul în care acesta trece de partea legionarilor. Faţă de Camil Petrescu, Sebastian are o perspectivă schimbătoare, în funcţie de starea sa de spirit. Uneori îi acceptă chiar cu amuzament "camilismele", alteori este foarte iritat la auzul lor. Apar însă şi oameni cu care întreţine relaţii cordiale precum Nora Piacentini, Mircea Şeptilici şi Soare Z. Soare, care acceptă să îi pună în scenă "Steaua fără nume" sub pseudonimul Victor Mincu. 
            Pe lângă viaţa socială, Sebastian face adnotări şi despre viaţa lui personală, intimă. Cea mai lungă relaţie a sa, dar şi cea mai controversată, rămâne, fără îndoială, relaţia cu actriţa Leni Caler. Sebastian se dovedeşte a fi de asemenea un mare pasionat de muzică clasică. Deşi se autocaracterizează ca având o memorie muzicală "detestabilă", devine un foarte bun cunoscător al repertoriului marilor compozitori. 
             Jurnalul devine de asemenea şi un jurnal de atelier, făcând diferite însemnări despre un roman, "Accidentul", şi patru piese de teatru: "Jocul de-a vacanţa", "Steaua fără nume", "Ultima oră" şi "Insula", ultima rămănând însă neterminată. De aici reies chinurile scriitorului de a-şi definitiva aceste cărţi. 
              Jurnalul lui Sebastian este un exerciţiu involuntar de sinceritate. Voci, paşi, chemări... un om... o personalitate... un îndemn la lectură!

vineri, mai 7

Lumea lui Caragiale

Astăzi, la Ştirile PRO TV, reporterii încearcă să discute cu nişte muncitori care lucrau la construcţia unei clădiri neaprobate de arhitecţi. 
Reporterul: Suntem de la PRO TV. Putem să vă întrebăm ceva?
Muncitorul (din interior): Nu e nimeni aici!


Asta mi-a amintit de două lucruri: 


1. Domnul: Domnu-i acasă? 
    Feciorul: Da, dar mi-a poruncit să spun, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară!


Aceste vechi lumi, tot prezente sunt... Tipologiile lui Caragiale vor rămâne un prezent etern... 


2. Un banc: 
         Trei hoţi se duc să fure lucruri de valoare dintr-un hotel. Aşteaptă, mai întâi, să adoarmă recepţionerul. După ce acesta rămâne răpus de somn cu capul pe masă, intră un hoţ. Scârţâie uşa. Recepţionerul întreabă:
- Cine-i acolo?
Hoţul: 
- Miaaau!
- Ei... o pisică!
Se culcă la loc. Intră şi al doilea hoţ, iar scârţâie uşa. Recepţionerul din nou întreabă:
- Cine-i acolo? 
Hoţul:
- Miaaau!
- Ei... o pisică!
Peste ceva vreme, intră şi ultimul hoţ. Uşa, din nou: scâââârţ! Recepţionerul:
- Cine-i acolo?
Hoţul:
- Tot o pisică!