Stimată doamnă,
Mă cheamă Mădălina. Nu mă cunoaşteţi. Sau poate vă mai amintiţi de copila cu ochi albaştri care s-a prezentat timidă, spunând că sunteţi vecini în jocurile de pe Facebook. Nu ştiu. Nu contează, de fapt.
Nici eu nu vă cunosc prea bine. Mă chinui doar să mă informez atât cât pot. Dar ce găsesc nu sunt decât cuvinte înşirate pe hârtie. Mult prea puţin pentru a descrie un om. Nu e nevoie să găsesc detalii concrete referitoare la viaţa dvs. E suficient să vă privesc ca să mă simt inundată de un ciudat sentiment de linişte pe care nu îl găsesc nicăieri altundeva. Doar dacă vă surprind privirea sunt copleşită de senzaţia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Îmi insuflaţi aceeaşi adiere de pace, de echilibru, pe care numai o mamă o poate revărsa asupra propriului ei copil. Şi mama e aşa uneori. Dar, din păcate, de prea puţine ori faţă de golul din mine ce trebuie umplut.
Când sunt tristă, când simt că toate îmi sunt potrivnice, când uit că nu trebuie să am aşteptări de la oameni pentru că toţi mă dez(-)amăgesc, e suficient doar să vă privesc ca să simt că nu totul e pierdut, că întotdeauna există o speranţă cât de mică. Sunteţi o sursă de echilibru permanent.
Şi, cu toate astea, mă afund în tăcere. E chiar frustrant uneori, dar nu pot să vă spun, pur şi simplu, că prezenţa dvs îmi oferă liniştea de care am nevoie. Nu pot să spun că sunteţi singura persoană care m-ar putea asculta şi înţelege. Nu pot să spun că sunteţi singura cu care eu simt că pot să vorbesc. Singura cu care chiar vreau să vorbesc în anumite momente. Nu ştiu cum să încep o discuţie şi cum să vă câştig încrederea. Şi atunci tac.
Nu-mi rămâne decât să mă limitez la situaţiile formale în cadrul cărora putem comunica şi să sper într-un viitor dialog, adunate în jurul unei cafele.
Până atunci vă salut şi vă îmbrăţişez, aşteptând cu dor o viitoare revedere.
Cu drag,
M.
Mă cheamă Mădălina. Nu mă cunoaşteţi. Sau poate vă mai amintiţi de copila cu ochi albaştri care s-a prezentat timidă, spunând că sunteţi vecini în jocurile de pe Facebook. Nu ştiu. Nu contează, de fapt.
Nici eu nu vă cunosc prea bine. Mă chinui doar să mă informez atât cât pot. Dar ce găsesc nu sunt decât cuvinte înşirate pe hârtie. Mult prea puţin pentru a descrie un om. Nu e nevoie să găsesc detalii concrete referitoare la viaţa dvs. E suficient să vă privesc ca să mă simt inundată de un ciudat sentiment de linişte pe care nu îl găsesc nicăieri altundeva. Doar dacă vă surprind privirea sunt copleşită de senzaţia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Îmi insuflaţi aceeaşi adiere de pace, de echilibru, pe care numai o mamă o poate revărsa asupra propriului ei copil. Şi mama e aşa uneori. Dar, din păcate, de prea puţine ori faţă de golul din mine ce trebuie umplut.
Când sunt tristă, când simt că toate îmi sunt potrivnice, când uit că nu trebuie să am aşteptări de la oameni pentru că toţi mă dez(-)amăgesc, e suficient doar să vă privesc ca să simt că nu totul e pierdut, că întotdeauna există o speranţă cât de mică. Sunteţi o sursă de echilibru permanent.
Şi, cu toate astea, mă afund în tăcere. E chiar frustrant uneori, dar nu pot să vă spun, pur şi simplu, că prezenţa dvs îmi oferă liniştea de care am nevoie. Nu pot să spun că sunteţi singura persoană care m-ar putea asculta şi înţelege. Nu pot să spun că sunteţi singura cu care eu simt că pot să vorbesc. Singura cu care chiar vreau să vorbesc în anumite momente. Nu ştiu cum să încep o discuţie şi cum să vă câştig încrederea. Şi atunci tac.
Nu-mi rămâne decât să mă limitez la situaţiile formale în cadrul cărora putem comunica şi să sper într-un viitor dialog, adunate în jurul unei cafele.
Până atunci vă salut şi vă îmbrăţişez, aşteptând cu dor o viitoare revedere.
Cu drag,
M.
cat de frumos... sper sa citesca, Mada, si sa se recunoasca :-).
RăspundețiȘtergerete pup