Grinch nu a mai furat Crăciunul

Am văzut la televizor că, pe lângă „new year resolutions”, oamenii alcătuiesc şi o listă cu persoanele dragi pe care ar dori să le aibă aproape de sărbători.

Ei bine, la mine e simplu.

Mi-e dor de tine. Tu care făceai toate Crăciunurile să fie înţesate cu miros de ciocolată, cozonac şi portocale. Tu care făceai cea mai bună baclava de Revelion. Tu care debordai mereu de veselie, bunătate şi căldură sufletească, indiferent de câţi bani aveai în portofel sau câte bucate de pus pe masă. Tu care, în 17 ani jumate, ai creat adevărate ritualuri de Crăciun. Ritualuri de care acum îmi este îngrozitor de dor. Numai când îmi amintesc de sărbătorile noastre preferate, de agitaţia şi de pregătirile dinainte încep să plâng şi uit să mă opresc. Pentru că îmi lipseşti enorm.

În rest, am petrecut frumos Crăciunul anul ăsta. Indiferent de cât de „old fashioned” pare, pentru mine este o sărbătoare care se petrece cu familia. Nu am putut să merg acasă pentru că aveam nevoie de buletin, dar se pun la socoteală şi rudele din Bucureşti. Ei bine, am avut parte de un Crăciun pe cinste.

În ceea ce priveşte cadourile primite, aici e altă discuţie. Am avut nevoie de maximum cinci minute pentru a intra complet în spiritul sărbătorii. A început frenezia împărţitului de urări din suflet - nu de pe net, nu primite şi retrimise. Am încercat să transmit o bucăţică din magia de care eu eram înconjurată persoanelor cu adevărat dragi din jurul meu. Am avut o mică ezitare dacă să trimit şi ultimei persoane - „last but not least” - gândindu-mă că nu are rost, că legătura probabil s-a rupt, dar am avut surpriza să constat că răspunsul persoanei în cauză a venit plin de o doză egală de entuziasm şi a făcut parte dintre cele mai speciale cadouri pe care le-am primit vreodată. Îţi mulţumesc. Mereu ai grijă de Crăciunul meu. De asemenea, încă alte două răspunsuri venite exact când mă aşteptam mai puţin şi gata: nimeni nu ar fi putut să mă mai scoată din norişorii în care mă cufundasem.

Singura dorinţă care nu s-a îndeplinit a fost zăpada. Îmi doream o plăpumioară de zăpadă. Ba chiar - ca o paranteză - am visat într-o noapte că ninsese atât de mult, iar eu am ieşit în parc fericită şi nerăbdătoare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă trântesc cu faţa în jos în omătul afânat. A fost o senzaţie de nedescris. Dar m-am trezit şi... piatră şi soare! 

Întâmplări prin Bucureşti

Merg cuminte pe Bd. Schitu Măgureanu, pe lângă Cişmigiu, dimineaţa la 6,30 ca să ajung la timp la serviciu. Drumul ăla e un pic plictisitor. E monoton. Dar există remedii: vorbesc cu mama la telefon sau mă arunc în torentul melodiilor preferate din mp3-ul vechi de când lumea. Fac drumul ăla de aproape doi ani. În dimineaţa asta, am chef să vorbesc la telefon. Vreau să am iluzia că nu sunt singură. Pe la mijlocul drumului, mă uit în jur şi, într-adevăr, constat că nu sunt singură. În spatele meu, aproape paralel cu mine, merge un bărbat la vreo 40-45 de ani, iar pe partea celalaltă coboară agale doi bătrâni. 

Mă simt bine. Eram îmbrăcată cu fusta de blugi preferată. Am cizme frumoase aşa că renunţ la rucsac. Îmi aleg o geantă pe măsură. 

În timp ce vorbesc la telefon, constat cu indiferenţă că populaţia străzii a crescut cu încă doi indivizi. O linişte de mormânt stăpâneşte zona. Aveam să constat că e liniştea dinaintea furtunii. Cei doi trec pe lângă mine. Merg cam doi metri în spatele meu.

Şi apoi, într-o fracţiune de secundă, se întâmplă următoarele: 

- constat că o umbră din spatele meu se apropie cu viteză de mine. 

- încerc să mă întorc spre dreapta, dar nu mai apuc pentru că, în aceeaşi secundă fatidică, simt cum geanta mea e trasă cu furie şi înverşunare şi cedează sub presiunea mâinilor unuia dintre cei doi. 

Îmi dau seama că au mai trecut vreo zece secunde în care nu am fost în stare să îmi dau seama ce se întâmplă. Mintea mea s-a blocat. Ştiam că trebuie să fac ceva, dar nu îmi dădeam seama ce. Atunci s-a produs un alt salt logic în care am revăzut tot ce conţinea geanta: agenda, cheile, portofelul, actele, o carte de la bibliotecă...

Panică. Încep să plâng şi nu pot să spun altceva decât "Mi-au furat geanta!". Pe repetate. Aştept un pic de solidaritate din partea oamenilor din jur, dar ei încep să se dezmorţească după ce au asistat la spectacol. Se pare că nu le-a plăcut pentru că nu au aplaudat, ci doar au plecat plictisiţi. 

Nu ştiam ce să fac. Nu am mai trecut niciodată prin asta şi nici nu mă uit la ştiri. Pierd timp preţios, anunţând la serviciu ce s-a întâmplat şi aflând într-un final unde e cea mai apropiată secţie de poliţie. Au trecut 15 minute preţioase. 

...şi de atunci a început nebunia. Trei ore la poliţie. Acte de anulat. Drumuri la ziar. La poştă. La facultate. La centrul de reîncărcare. Din nou la poliţie. Între timp, sunt mereu stresată de faptul că nu pot să îmi amintesc dacă apărea pe undeva prin agendă adresa din Bucureşti. Sunt paranoică în timp ce merg pe stradă. Am nevoie de timp de reacomodare. Nu pot să fac nimic până nu e gata buletinul nou. Nici măcar nu pot să plec acasă de sărbători. Am stagnat cu toate lucrurile pe care voiam să le fac. Nimic nu mai iese cum trebuie.

De aceea, una dintre dorinţele mele de Crăciun este ca o parte din oameni să primească în dar jumătatea de minte ce le lipseşte...

Dor de.

Mi-e dor. Mi-e îngrozitor de dor. Până acum, nu puteam să realizez. Acum îmi dau seama. De tot. Şi nu pot decât să las lacrimile să curgă. Să mă cureţe. Să vorbesc nu mai pot. Am uitat. Nu îmi rămâne decât să mistui durerea singură. În interior. 

***

Aştept zăpada. Măcar atât. 

"Şi mie îmi place ploaia. Parcă te spală de toate... Dar cel mai mult îmi place ninsoarea. E atât de albă şi acoperă tot... Acoperă mizeriile lumii. Acoperă nefericirile de tot felul. Acoperă chiar şi amintirile... amintirile de pe anumite trotuare prost croite ale vieţii." 

Mulţumesc pentru amintiri

Zilele trecute s-au întâmplat nişte lucruri foarte frumoase, care m-au făcut să îmi dau seama că nu mai sunt copil. Că am crescut, că m-am maturizat, că am devenit mult mai responsabilă. Oamenii au început să aibă încredere în mine. Suport mult mai uşor lucrurile care nu îmi plac, încercând să înţeleg de ce se întâmplă aşa şi nu cum vreau eu. Încet-încet, încep să înţeleg de ce oamenii se comportă într-un fel şi nu în altul.

Dar toate lucrurile astea se învaţă şi în urma unor experienţe plăcute sau - de cele mai multe ori - mai puţin plăcute. Tot nu mă simt încă în stare să descriu aici, în modul meu ironic, ceea ce s-a întâmplat acum vreo două săptămâni. Dar stresul de atunci este încă prezent şi în continuă ascensiune.

***

Astăzi e 13. E normal. Aveam aşteptări frumoase de la ziua asta. Ştiam ce am făcut şi ce sunt în stare să fac. Sună ciudat - dacă aş evita aluziile, ar fi aproape un şoc pentru cititori - dar este unul dintre cele mai frumoase lucruri din viaţa mea din ultima vreme. Pentru care lucram cu o plăcere nebună. De care nu mă mai săturam. Dar exact atunci, m-am blocat. Pur şi simplu. Iar momentul s-a dus.

Simt fizic toate problemele. Am ameţeli, senzaţii de vomă şi dureri îngrozitoare de cap şi stomac. Cu cât îmi fac mai multe griji, cu atât durerile sunt mai mari.

***

Dar azi, în această mirifică zi de 13, un lucru superb s-a întâmplat. O expresie rostită la începutul zilei. O expresie ce îmi trezeşte amintiri pe care încerc să le reprim pentru că sunt dureros de frumoase. "Pour épater les bourgeois..." Sebastian. Teatru. Oameni dragi. Atmosferă de poveste. Oglinzi. Lumini. Muzică în surdină.

...vremurile de altădată...

Întâmplări la teatru

Continuând seria "bărbaţilor care se dau la mine" - Întâmplări pe o bancă - trebuie să mai pun ceva aici, dovadă, să nu uit. 

Aseară, la teatru. În pauză, ies un pic la aer să mai văd lumea. Mă uit în jur să văd dacă recunosc pe cineva şi degust senzaţia de a mă simţi în siguranţă şi în altă parte în afara casei mele. Deodată, un individ la vreo 40-45 de ani (da, da, exact aşa!) vine lângă mine, îmi zâmbeşte şi îmi spune: 

- Vă place spectacolul? 

Nu înţelegeam dacă ne cunoaştem de undeva. Încercam să fiu uşor ironică. 

- Ţinând cont că sunt cam la a patra vizionare - da, foarte mult!

Figură siderată. 

- Vai, dar de ce îl revedeţi de atât de multe ori? 

Dacă asta e mult, înseamnă că l-aş da pe spate cu alte exemple. Dar mă abţin. 

- Pentru că îmi place Shakespeare şi, în special, montarea asta. 

- Mihai, îmi pare bine! 

- Mădălina, şi mie! 

Nenea vrea să îmi demonstreze mie cât de mare iubitor de teatru este el. 

- Eu merg foarte mult la teatru. Am văzut toate piesele de la toate teatrele din Bucureşti. Tu ce piese ai văzut? 

Nu zău!! Mă uit la el uşor sarcastic. 

- La TNB, "Sonată...", "Visul...", "Lecţia"...

- "Lecţia" nu e la Naţional. 

- Cum să nu?! La Sala Atelier. 

- Aa.. pe-asta nu am văzut-o. 

Şi cum rămâne, puiule, cu "atotcuprinderea" spectacolelor din Bucureşti? 

Urmează el: 

- Merg foarte rar la film. În ultimii zece ani, cred că am văzut vreo cinci filme. 

- Eu recunosc: nu prea mă uit la filme. 

- Păi, poate te invit într-o zi... Mergem să vedem un film...

Aaaa... Asta era! Ăsta era punctul terminus? Nu, mulţumesc. 

- Mmmm... Poate. Deşi nu cred. 

- De ce nu? 

Mă gândeam foarte serios la toate lucrurile pe care le am de făcut. 

- Deşi poate nu par, sunt o persoană foarte, foarte ocupată. 

- Şi nu poţi să îmi acorzi zece minute din timpul tău? Să îmi laşi un număr de telefon? 

- Nope. 

- Să înţeleg că totul nu e decât întâmplător. 

- E-exact. 

- Atunci mi-a părut bine. 

- Şi mie. 

- Sper că nu ţi s-a părut nimic deplasat. 

- Stai liniştit. Sunt obişnuită. 

Mda. Ce să zic. De la 65-70 de ani să scazi brusc la 40-45 e un avantaj. Zic. 

Dureros

E dureros. A dispărut definitiv şi irevocabil o parte importantă din dovada amintirilor mele. Lucruri încărcate de semnificaţii, pe care nu le mai pot cumpăra cu toţi banii din lume.

Sunt pasionată de obiecte de papetărie şi birotică, dar niciodată nu am ţinut mai mult la agenda mea maro, cu coperţi cartonate şi spirală. Era un cadou de la bunica mea, un cadou pe care nu îl mai primesc a doua oară. Era umplută cu amintiri. Nu era un jurnal propriu-zis, ci o agendă zilnică bine proporţionată. Avea datele tuturor spectacolelor de teatru pe care le-am văzut în ultimii doi ani jumate, Brăila şi Bucureşti. Avea toată istoria de la ultimul loc de muncă, o istorie pe care o iubesc. Contacte şi informaţii de la teatru. Dar şi schiţe pentru discursul pe care l-am ţinut la sfârşitul celor doi ani de cursuri de teatru. Teme de gândire de la persoane dragi mie. Întreaga piesă "Orient Expres", transcrisă de mine. Gânduri despre bunica. Un cadou foarte special pe care l-am primit când am împlinit 18 ani. Un centralizator de convorbiri din ultimii trei ani. Nimic nu mai e acum.

A fost una dintre cele mai puternice şi dureroase lovituri emoţionale pe care le-am primit în ultima vreme.

Îi urăsc. Îi urăsc cum nu am urât niciodată pe cineva de când trăiesc.

De ce vin atât de des

Nu ştiu de câte ori. Să fie zece. Să fie mai multe. Să fie mai puţine. Dar să caut totuşi, să nu spun prostii. Aşa. De nouă ori, cu ultima înregistrare. Nu mi-am bătut recordul. Cel mai mult a fost de 17 ori, dar din cu totul alte motive care nu fac obiectul introspecţiei de astăzi. Aşa. Revenind. Cele nouă dăţi au fost, de fapt, continuarea altor zece. S-ar putea să pară că vorbesc un pic ininteligibil, dar nici nu o să vă vină să credeţi cât de multă logică pot avea cuvintele mele.

De ce vin? De ce veneam? Pentru că era singurul loc unde nimeni nu putea să mă împiedice să merg. Pentru că era locul în care trăiam unele dintre cele mai frumoase momente. Ce pot să vă spun  cu siguranţă despre mine este că, în ultimii trei ani şi jumătate, m-am obişnuit prost. Foarte prost. Am învăţat să trăiesc din emoţiile alea puternice şi din priviri pătrunzătoare care rezonau în străfundul stomacului meu.

Îmi plăcea. Anunţul iniţial. Izbucnirea emoţională, luarea în braţe a tuturor oamenilor din jurul meu şi înroşirea liniei telefonice. Apoi linişte. Cu o seară înainte - planuri, iluzii. Nimic ieşit din comun. Doar o "pre-pregătire" pentru evenimentul ce avea loc în mai puţin de 24 de ore. A doua zi, trezit cu un zâmbet până la urechi. Punerea în aplicare a pregătirilor din seara precedentă. Atenţie la cele mai mici detalii: o scamă de pe bluză, un fir dus de la dres, un fir de păr ce nu stă cum trebuie, îngrijirea încălţărilor... Totul trebuie să fie impecabil. Merg pe stradă ca Gene Kelly în "Singing in the rain". Sunt euforică la telefon şi îi povestesc mamei numai despre ce urmează în seara asta. De altfel, este singura fiinţă de pe planetă care chiar înţelege ceea ce simt. Ajung. Sunt înconjurată de oameni care aşteaptă răbdători. Numai inima mea bate cu putere şi mă legăn de pe un picior pe altul. Îmi dau seama că încept să obosesc şi nu vreau să pierd niciun moment. Aşa că mă liniştesc, trag adânc aer în piept şi atunci - inevitabil - mă cuprinde nostalgia. Mă apucă un dor îngrozitor. Un dor ce doare. Fizic. Intru să mă încălzesc. Mă fac comodă. Niciodată nu e prea bine în faţă, dar dorinţa nu mi-a fost ascultată întotdeauna. Era singurul lucru care nu ţinea de mine. Sunt învăluită în întuneric, iar acţiunea începe. Sunt multe momente care îmi plac. Momente pe care le iubesc pur şi simplu. Momentele alea în care privirile ni se intersectează. Nici nu ştii cât de mult contează pentru mine. Nu pentru că îmi alimentează iluzia pentru că, din punctul meu de vedere, nu e nicio iluzie. Am înţeles foarte bine situaţia, m-am oprit demult din reproşuri, dar nu pot să opresc şi ceea ce simt. Sunt momentele în care pur şi simplu nu pot să îmi desprind ochii. Bine, pot să cad şi în extrema cealaltă: să nu fiu în stare să îmi mut privirea de pe obiectul din faţa mea. Şi apoi urmează sfârşitul. În funcţie de final, pot să merg pe stradă în cerc şi să cânt "The hills are alive with the sound of music" sau "I'll do my crying in the rain". În funcţie de întâmplări. În funcţie de dispoziţia mea. În funcţie de cât de mult s-a dilatat sau s-a contractat timpul.

Acum, şocul meu a fost de zece ori mai mare. De ce? Simplu. Pentru că era singurul loc unde nu eram considerată decât un alt om printre oameni. Era singurul loc de conexiune. De alinare. Singurul. Şi pentru că acest loc a rămas şi SINGURUL, căpătasem exerciţiul de a te vedea pe Tine dincolo de toate artificiile ce ar fi putut împiedica percepţia. Acum mă frământ. Mă consum. De multe ori, încerc să nu mă mai gândesc şi mă închid în mine. Mă concentrez pe licenţă. Ironic sau nu - rolul privirii. Dar contează. Este o schimbare uriaşă. Nu pot să cred că, încet-încet, nimic din ce exista înainte nu mai există. Şi chiar dacă există - extraordinar de rar - există doar în momentul conversaţiei. Imediat ce ea s-a sfârşit, s-a sfârşit totul, fără ca măcar să conteze cine a iniţiat-o. Şi cu toate astea, chiar nu regret nimic din tot ce a fost. Singurul meu regret este că aş fi putut să fac mai mult şi, de fiecare dată, mi-e frică de faptul că e prea târziu. Poate că mă amăgesc uneori că nu totul e pierdut când am nevoie de un mic refugiu sau de o doză cât de mică de nebunie. Dar sunt surprinzător de înfiptă cu picioarele pe pământ.

Concluzie nu am. Nu sunt în stare acum.

Mai aproape... dar nu

Da, am fost. Şi tu - nu.

Eu am fost acolo. Încărcată de lucruri pe care probabil că nu aveam dreptul să le simt. Uşor paranoică pe drum. Cu fiecare pas, câştigam o speranţă în plus. Pe care nu aveam dreptul să le construiesc. Mă enervam că nu venea autobuzul sau că stăteam prea mult în trafic. Mă uitam insistent la ceas. Când mergeam pe jos, puţin îmi lipsea să nu alerg, să nu zbor.

Voiam să fiu cât mai aproape. Mintea mea oscila între amintirile care ieşeau la suprafaţă cu violenţă aproape şi fantasmele pe care le proiecta imaginaţia mea, gândindu-mă la ce urmează. Am ajuns prea devreme, dar nu ca odinioară. Aşteptarea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Fluturaşii din stomacul meu – ăia despre care eu tot vorbesc şi pe care nu pot să îi regăsesc atunci când este vorba de altcineva – deveneau cu fiecare secundă vibraţii puternice. Tremur incontrolabil. Ceva ce nu mai simţisem de o veşnicie.

Înainte, am avut inspiraţia – să o numesc – să merg la sursă să verific dacă tot ce am simţit de dimineaţă şi până acum va avea o bază. Am avut surpriza să constat că m-am înşelat amarnic. Am mai spus că urăsc faptul că s-a inventat internetul pe mobil?

Am crezut că o să râd cu lacrimi. Nu chiar. Încă puţin şi chiar plângeam la un moment dat. E bine că nu pot să plâng în public. Erau nişte ochi care vedeau de sus. Nu ar fi fost... normal. Erau nişte puncte importante acolo care acum m-au durut. Da, nu te văd pe Tine, ca persoană şi identitate. Dar pentru mine era doza care mă ajuta atunci când mă apuca dorul ăla insuportabil. Ţi s-a întâmplat să îţi fie atât de dor încât să te doară fizic? Să simţi că stomacul tău este tras în jos, cât mai jos... parcă încercând să se desprindă de la locul lui? Să se facă ghem? Să se strângă atât de dureros încât să ai senzaţia că e înfăşurat în sârmă ghimpată? De-aia veneam atât de des. Nu pentru că aveam o plăcere sadică de a mă cufunda din ce în ce mai mult într-un strat gros de rahat, ci pentru că dorul meu era mai dureros decât durerea provocată de indiferenţă.

Am desenat un arbore fără rădăcini. Mi s-a spus că nu vreau să ştiu ce e în inconştientul meu. Păi, nu vreau pentru că e foarte dureros ce e acolo. Acolo depozitez toate durerile pentru că, altfel, aş deveni o depresivă. În ciuda tonului din postul ăsta, sunt o persoană foarte plină de viaţă, dar astea sunt momentele în care mă doare. Se pare că a fost tăiată şi ultima formă de conexiune posibilă. Mai sunt şi altele, dar Tu le faci imposibile. Şi - sincer? Chiar începe să mi se pară normal. Am înţeles că nu poţi obliga pe cineva să construiască o relaţie interpersonală atât timp cât nu îşi doreşte. Dar asta nu mă obligă pe mine să reprim tot ceea ce simt.  


Îmi aminteşte, în schimb, de un citat din "Bucuria vieţii" de Irving Stone:

"De nimic nu poţi fi sigur pentru toată viaţa, Vincent, spuse Mendes. Tot ce poţi face este să ai curajul şi puterea să încerci ceea ce crezi că e bine. Se poate întâmpla să iasă prost, dar măcar ai conştiinţa că ai încercat să realizezi ceva, şi ăsta e lucrul cel mai de seamă". 

Confuzie

Licenţă. Oboseală cronică, adunată de-a lungul verii. Serviciu. Am senzaţia că toată lumea vrea câte ceva de la mine şi eu nu apuc să fac nimic din ceea ce vreau. Dar vreau ceva oare? O groază de timp pierdut. Expresia "aiurea în tramvai" pare una derizorie, dar dacă modifici un pic şi spui "aiurea în autobuz/troleibuz", capătă sens şi devine incredibil de reală. Nu am mai citit demult. Nu am mai făcut ce îmi place demult. Am crezut că acasă o să fie mai bine. Nu a fost cum mă aşteptam. 

***

La Brăila, am fost la teatru. Vineri. Biletul l-am cumpărat tot vineri. Mă întrebam cât de în spate voi sta. Mă uit pe bilet: rândul trei, locul şase. Nu mă gândesc că vorbim de o sală studio, unde numărătoarea locurilor se face pe sală, nu pe rânduri. Sunt fericită că e vorba de rândul trei. Intru în sală şi mă îndrept spre scări să ajung la rândul trei, cuprinsă de amintiri. Ajung pe culoarul de mijloc şi sunt smulsă din reverie de faptul că, pe rândul unu, atârnă o hârtiuţă pe care scrie "rândul trei". Mă opresc. Nu pot să mai gândesc. Oamenii mă roagă să le fac loc. Sunt chiar lângă locul meu. De veci, aş putea să adaug. Mă aşez pe scaun şi aştept. Ce aştept? Nu ştiu. Să văd ce simt, poate. Trag aer adânc în piept şi îmi spun că aşa a fost să fie. Piesa tot nu începe. Simt ceva ascuţit în mijlocul stomacului şi un tremur aproape perceptibil din exterior. Nu mai pot să stau acolo. E prea încărcat de... multe. M-am mutat cu trei locuri mai la dreapta pentru că era liber şi am avut norocul să rămână liber. Şi aşa că, în momentul în care "Unchiul Peck îl învaţă pe vărul Bob să pescuiască", eu eram undeva, departe, în insula Brăilei, cu o muzică în cap pe care nu trebuia să o mai aud şi cu ochii aţintiţi pe petele de lumină şi întuneric de pe scenă. Deja vedeam cu totul alte lucruri. Eram într-o altă epocă, pe care, oricât m-am chinuit, nu am mai reuşit să o readuc la viaţă.

***

Mă uit pe program şi văd ceva ce nu trebuia să văd. Cine a inventat internetul pe telefon? Observ toate lucrurile astea între o sticlă de 500ml de bere şi o cană cu vin fiert. Cuprinsă de euforie, fac lucruri negândite pe care, evident, nu trebuia să le fac. Pe moment, nu îmi pasă, dar a doua zi, mă simt ca un căcat. Yet again. Încă de atunci vreau să văd biletul ăla în mâna mea.

***

Seminar. Singura disciplină care chiar îmi place. Ascult cu interes până în momentul în care nu mai pot să urmăresc nimic altceva pentru că anumite idei rămân pe repeat în capul meu. Poţi să interacţionezi cu cineva şi atunci accepţi persoana din faţa ta pentru ceea ce ea este cu adevărat. Dar poţi să interacţionezi cu o fantasmă: proiectezi în persoana respectivă toate visele şi dorinţele tale. O vezi aşa cum vrei tu să fie pentru tine, şi nu aşa cum este cu adevărat. Pe scurt: o instrumentalizezi. Indiferent de experienţa acesteia în comunicarea interpersonală, mai devreme sau mai târziu îşi va da seama de ceea ce i s-a întâmplat. Inevitabil, se va răzbuna. Îţi va plăti cu aceeaşi monedă şi ori te va trata ca pe un obiect, ori va părăsi relaţia. Voilà!! Din momentul ăla, am fost pierdută. Deci, despre asta tot era vorba în fiecare conversaţie. Nu îmi amintesc decât de un moment de undeva din martie, anul trecut, când eram un simplu obiect asemenea stâlpilor de electricitate sau ca zidul de care mă lipisem.

***

Nu am mai putut să gândesc. Clar şi limpede. Am acţionat din instinct. Ştiam că voiam un bilet cândva. Nu am mai filtrat nimic. Abia după ce l-am avut în mână, mi-am dat seama că nu trebuia să îl iau. Şi de aici a pornit totul: stres, oboseală, rău. Mă las purtată de val, dar nu întotdeauna în cele mai bune direcţii.

Concluzie:

18 octombrie 2011

Duminică, 18 octombrie 1936

29 de ani de viaţă. Îi primesc nici bucuros, nici trist - cu conştiinţa că mai am unele lucruri de făcut, pentru care sunt obligat să trăiesc. Încolo, nimic. Dar am făcut serioase eforturi pentru a primi ziua asta cu oarecare solemnitate, ca pe o zi fastă. Am atâta nevoie să îmi creez mici superstiţii prevestitoare de bine. (...) Încep un an nou de viaţă - dar îmi este oare dat să mai încep cu adevărat ceva?

Luni, 18 octombrie 1937

Şi împlinesc astăzi 30 de ani.

Miercuri, 18 octombrie 1939

32 de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta, palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită. Încerc să nu mă gândesc la viaţa mea - nici la cea care a trecut, nici la cea care vine. E un sentiment de inutilitate care mă disperează şi pe care vreau să-l ocolesc, să-l uit. 

...Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să îmi mai caut drumul, care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant zări care încă nu se văd. Disperarea e un entuziasm, pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni, îmi rămâne un lung sfârşit de zi pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc. 

                          ...66 de ani nu se pot suprima cu o plecare... (1907-1945)

A o suta postare de pe blogul ăsta

Vi se întâmplă să plângeţi ore în şir în continuu fără ca măcar să ştiţi de ce? Ei bine, astăzi este una din zilele alea.

Urăsc să rămân brusc singură. Atunci, toate gândurile pe care am încercat să le reprim anterior, vin peste mine. Mă înăbuşă. Nu îmi dau voie să respir şi mă înec în hohote de plâns.

Deodată îmi amintesc de tot, de toţi şi de toate. Îmi amintesc că nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea. Îmi amintesc că nu sunt specială în nimic. Îmi amintesc că foarte puţin lucruri din tot ce mi-am dorit de-a lungul vieţii s-au împlinit. Îmi amintesc că mi-e dor de acasă, mi-e dor de mama.

Am senzaţia că toţi oamenii pe care îi cunosc şi care îmi marchează existenţa îmi scapă printre degete. Amintirea lor devine din ce în ce mai alunecoasă. Mi-e dor de tine. Da, din nou. Îngrozitor de tare. Încă mai vreau jumătatea aia de oră, dar e din ce în ce mai îndepărtată şi mai puţin vizibilă.

Încerc să mă concentrez pe lecturi şi nu reuşesc. Cărţi pe care odată le devoram. Acum nici nu îmi mai dau seama unde e punctul. Văd cuvintele, dar nu le prind sensul. Ridic ochii din carte şi, brusc, încep să plâng.

Mi-e dor. Doare. Vreau acasă. Vreau să mă regăsesc. Vreau să îmi fie bine. 

Dor de zăpadă

Sleigh bells ring, are you listening,
In the lane, snow is glistening
A beautiful sight,
We're happy tonight.
Walking in a winter wonderland.

Gone away is the bluebird,
Here to stay is a new bird
He sings a love song,
As we go along,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
Then pretend that he is Parson Brown

He'll say: Are you married?
We'll say: No man,
But you can do the job
When you're in town.

Later on, we'll conspire,
As we dream by the fire
To face unafraid,
The plans that we've made,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
And pretend that he's a circus clown
We'll have lots of fun with mister snowman,
Until the other kids knock him down.

When it snows, ain't it thrilling,
Though your nose gets a chilling
We'll frolic and play, the Eskimo way,
Walking in a winter wonderland.

Vreau

Sunt tristă. Nimic nu îmi convine. Am nevoie de oameni cu care să vorbesc încontinuu. Cum închid ochii, îmi revin în minte imaginile de aseară. Atât de aproape. Atât de prost ce pot să stau la capitolul "Socializare". Varză. Cred că am mai ratat o posibilitate în seara asta, dar nu aş putea să trec prin două eşecuri unul după altul. 

Nu mai suport să fiu singură şi dezechilibrată. Fac lucruri nebuneşti şi nu e bine. Am făcut deja o mulţime. E timpul să mă opresc până nu ajung la greşeala capitală. Am nevoie de tine. Ajută-mă să mă regăsesc. Să fiu din nou eu însămi în orice moment. Să zâmbesc cu toată inima. 

Mi-am descoperit doza de narcotic zilnic, dar aseară s-a terminat. Următoarea doză s-ar putea să o primesc pe undeva prin noiembrie. Şi eu ce fac până atunci? Să vedem... Ar trebui să merg la facultate, la serviciu şi la alte spectacole. 

De azi-dimineaţă, mă gândesc încontinuu la un lucru: vreau să ningă. În mod normal, frigul crunt nu e tocmai pe placul meu, dar de astăzi, am un dorinţă aproape nebună de a fi din nou un copil cu căciuliţă, mănuşi şi fular. Să alerg prin nămeţii de zăpadă de pe drum sau de prin parcuri. Să ne batem cu zăpadă. Să fac un om de zăpadă. Să mă dau cu sania. Să fac îngeraşi în zăpadă. Să patinez în aer liber şi să înceapă să ningă. Să mi se aşeze fulgii pe nas, pe gene. Să îmi intre zăpadă în cizme şi să se topească acolo şi apoi să simt cum mă scutur de frig. Nu mai vreau să fie doar o iarnă în care stau în casă, la căldură, cu nasul lipit de geam, admirând fulgii de nea, sau să înjur în fiecare dimineaţă când merg la muncă frigul care mă face să mă îmbrac atât de gros încât mă mişc în reluare. Vreau o iarnă ca în poveşti. Cu poveşti spuse la lumina galbenă a veiozei - şemineu nu avem - în timp ce viforul suflă cu putere afară. Vreau să adorm ca un copilaş, să mă ţii în braţe şi să mă mângâi pe păr. 

E atât de dureros de imposibil uneori. 

23 septembrie 2011

Ok. Să vă spun cum fu ziua mea de naştere. Pe 23 septembrie, la ora 00.00, am primit primul telefon, plus un cadou foarte, foarte special pe care nu o să îl divulg aici. Durata convorbirii a durat în jur de o oră. După primul minut, mă cuprinsese adevărata „birthday mood” şi nu am mai putut să ies din ea. Nici acum nu pot.

Au urmat multe urări pe mess, pe Facebook sau la telefon. Am primit „La mulţi ani!”-uri de formă, dar şi „La mulţi ani!”-uri din inimă. Pe Facebook, am primit chiar un „lma”. Am rămas perplexă. Îmi venea să îl şterg, dar m-am gândit totuşi că intenţia contează.

M-am culcat pe la vreo trei dimineaţa. M-am trezit la opt. Cu chiu cu vai. Nu reuşeam să îmi ţin ochii deschişi. Efectiv, mă dureau pleoapele. Dar la 11 trebuia să fiu la muncă. M-am îmbrăcat mult prea subţire pentru vremea de afară. Eram cea mai dezbrăcată persoană din Bucureşti. Cum poţi – pe 23 septembrie – să te îmbraci cu o rochie pe care, în mod normal, ai putea să o porţi pe căldurile de peste 35 de grade la umbră? Dar să nu comentăm prea mult.

La muncă, urările au continuat pe Facebook. O prietenă pe care nu o mai văzusem de secole a venit să mă vadă. Altă prietenă mi-a adus cel mai original buchet de flori: o legătură de pătrunjel! Am râs cu lacrimi o jumătate de oră. Am băut şi o bere.

A urmat un concert absolut superb de care am încercat să mă bucur cât mai mult posibil. Apoi a început partea cea mai amuzantă a zilei. Ne-am hotărât noi că e cazul să mergem undeva să sărbătorim cu adevărat. Mie îmi era foame. Ne-am îndreptat spre centrul vechi, conştiente de faptul că e vineri şi că e foarte, foarte aglomerat. Ce melodie credeţi că se auzea dintr-un spice club?? Rod Stewart – „Have you ever seen the rain”!! În jur, tot felul de cluburi şi clubuleţe. Eu, când am spus că ştiu cluburile de pe Lipscani, mă refeream la faptul că ştiu cum arată în lumina zilei. Dar nu de la 11 noaptea în sus. Îngrozitor. Aşa le-aş cataloga. Peste tot, melodii ce bubuie atât de aproape una de alta încât interferează. Nu mai puteam să gândesc din cauza atâtor sunete din jurul meu. Ne-a luat fix 30 de minute să găsim şi noi un loc cât de cât acceptabil. Într-un final, am ajuns „La Mama”, unde am mâncat boiereşte cel mai bun piept de pui, alături de alţi 400 ml de bere. Muzica mi-a plăcut enorm. Jane Birkin şi Serge Gainsbourg – „Je t’aime”? Nu-mi venea să cred.

Am plecat mulţumite şi fericite. Pe stradă, ne-am dezlănţuit. Efectul berii. A fost de ajuns un singur afiş cu Ştefan Bănică Jr. ca să începem să îi cântăm „Povestea” în gura mare la Unirii. Am aşteptat responsabile autobuzele de noapte – mergeam în direcţii diferite. 12.30. Autobuzele pleacă. Eu sunt în N123 cu o prietenă la telefon. Observ cu stupoare că şoferul nu face dreapta pe I.C. Brătianu. Dau vina pe el şi îi înjur pe responsabilii de la RATB că au schimbat traseul. Sunt dusă pe străduţe minuscule şi întunecate pe care nu cred că circulă vreun mijloc de transport public, cu excepţia taxiurilor, în timpul zilei. Întreb pe cineva ce traseu are N123. Răspuns: „Ştefan cel Mare”. WHAT??? Am coborât fix la Ştefan cel Mare pentru că acolo am văzut prima staţie de taxiuri cu taxiuri de-a lungul drumului parcurs. Şi, la ora 1, apuc şi eu să mă urc într-un taxi şi să ajung acasă.

Cât de tare pot să fiu să mă aflu la Unirii, în staţie la 783, să vreau să ajung pe Panait Cerna, la o staţie şi jumătate mai încolo şi să merg spre casă prin Ştefan cel Mare doar pentru că mi-a fost lene să merg pe jos?

Cu toate astea, m-am distrat copios de ziua mea. Mulţumesc celor care îmi citesc blogul că au fost alături de mine! Minunaţilor! 

De ce-uri

De ce există aparenţe?

De ce oamenii se schimbă?

De ce nu există echilibru?

De ce e atât de greu să păstrezi o constantă în comportamentul tău faţă de ceilalţi?

De ce nu poate fi adevărat?

De ce există atât de multe bariere?

De ce e atât de greu?

De ce nu există colaborare?

De ce pare imposibil să ajungi la un consens?

De ce iau întotdeauna totul mult prea în serios?

De ce nu pot să trec peste?

De ce mă doare?

De ce nu reuşesc şi eu să privesc lucrurile superficial?

De ce nu am tăria necesară să nu mă mai gândesc?

De ce nu pot să mă rup de tot şi de toate?

De ce nu pot să trec peste amintiri?

Criză

Să evaluăm situaţia. Este ora 2 noaptea sau 2 dimineaţa. În funcţie de cum vreţi să priviţi lucrurile. În aproximativ 8 ore, am examen de MĂRIRE de notă. Să ne înţelegem. Nu am apucat să învăţ. Nu am avut timp fizic sau, dacă am fost liberă – ceea ce cu greu se întâmplă – nu am fost în stare să gândesc. Am vrut să o iau pe rând, ca omul normal. Am citit textele de seminar în timp, dar măcar pe-alea le-am citit cu atenţie şi pot să îmi amintesc ideea principală din ele. Dar ghici ce? Profa nu are nevoie de ideea mea principală, ci de informaţii concrete, la obiect, detalii... Asta dacă încă mai vreau nota aia mai mare de 6.

În sesiunea din vară, nu am învăţat pentru examenul ăsta pentru că avusesem şocul vieţii mele. Nu e cazul să dezbat aici şi acum lucrul ăsta. Mai spun doar, ca o ironie, că a doua zi, subiectul meu a fost despre Japonia. Am mers la nimereală. Am luat şase. Mi-am promis să învăţ pentru măriri pentru că încă mai vreau să îmi păstrez locul la buget. Mi-am dezamăgit odată familia. Nu mai am de gând să o fac şi a doua oară. Sper să nu mai fie cazul.

Ce s-a întâmplat? E foarte simplu. Serviciul nu mi-a permis să fac faţă întregilor solicitări. Am trăit două săptămâni fără mâncare pentru că nu apucam să fac cumpărături şi nici nu avea energia necesară să îmi gătesc ceva. Plângeam de foame pe la 3 noaptea şi mă uitam cu ciudă la frigiderul care rămânea gol în continuare. Când în sfârşit am reuşit să îmi gătesc şi eu o mâncare omenească, decentă, cu gust şi am mâncat – după mult timp – pe săturate, mi s-a făcut rău pentru că stomacul meu nu mai era obişnuit să mănânce. Mă urc în fiecare zi în mai multe momente ale zilei pe cântar să văd cât am mai slăbit. Nu că aş fi obsedată de siluetă, ci pentru că vreau să previn să slăbesc enorm. Încerc să îmi menţin greutatea constantă chiar dacă mănânc pe unde apuc, ce apuc şi dacă apuc.

Acum sunt moartă de oboseală. Am reuşit să parcurg abia prima jumătate a cursurilor despre islam. Mai am a doua jumătate plus Turcia, China, Japonia şi Africa. Şi deja nu îmi mai amintesc mare lucru din ce am citit. Nu ştiu ce să fac. Să dorm un pic – o oră, două – şi să mă trezesc – sper eu – cu mintea mai limpede? Nu cred pentru că există nişte riscuri: să nu mă trezesc la timp să termin de învăţat şi, eventual, să nu mă trezesc la timp nici pentru examen şi să mă enervez şi mai tare. Sau să mă trezesc mai obosită decât m-am culcat şi să nu mai fiu în stare de absolut nimic. Să nu dorm deloc şi să încerc să îmi adun toată logica pe care o posed la această oră mică din noapte? Dar şi aici sunt nişte riscuri: să fiu moartă de oboseală pe la 7 şi ori să adorm şi să nu mă trezesc în timp util, ceea ce ar fi de-a dreptul tragic, ori să nu fiu în stare să îmi adun gândurile în timpul examenului şi să văd în faţa ochilor numai perne pufoase şi cearşafuri albe.

Se pare că e foarte simplu de ajuns la o concluzie: şi dacă dorm, şi dacă nu dorm, este exact acelaşi lucru. Peste cele opt ore, o să fiu la fel de obosită, o să ştiu exact aceleaşi lucruri, indiferent de varianta aplicată şi – oricum aş da-o – urmează tot o zi lungă de muncă după examenul de dimineaţă.

A, şi mai e ceva: marţi sau miercuri mai am un examen. Ceea ce înseamnă că o să fiu la fel de zombie pentru că la muncă tot merg şi tot nu o să am timp să învăţ. Ce e mai tragic e că nici cafeaua nu îşi mai face efectul. Mai am şi o durere musculară pentru că nu am dormit bine azi-noapte şi o durere de genunchi pentru că l-am izbit de ceva incredibil de tare. Minunat.

Soluţii? 

Trei moduri despre cum să NU vorbeşti despre rezervări

1. - Bună seara! 

    - Bună seara! 

    - Am şi eu o rezervare pe numele "...". 

Caut pe listă. 

    - Serios? Nu vă găsesc. Unde aţi făcut-o? 

    - La telefon? 

    - Şi cu cine aţi vorbit? 

    - Cu nimeni. Am lăsat mesaj în căsuţa vocală de pe numărul de Vodafone!

    - Nu serios!!!

A se înţelege "Să mori tu!"

2. - Bună seara!

    - Bună seara! 

    - Am o rezervare pe numele "...". 

Din nou - caut pe listă. 

    - Nu sunteţi pe listă. Aţi făcut rezervarea pe mail sau la telefon? 

    - Pe Facebook. Am dat "attending"

    - ... 

No shit!!

3. - Bună seara! 

    - Bună seara! E cu intrare? 

    - Da. 

    - Şi e nevoie de rezervaţie? 

Încerc să îmi stăpânesc hohotele de râs care dau să iasă din mine. 

    - Nu aveţi neapărat nevoie de REZERVARE. Mai sunt locuri. :) 

Data viitoare, dacă îmi arătaţi actele doveditoare că aveţi o rezervaţie în munţi, promit solemn să nu vă mai cer bani pe bilet la intrare.

                     Update: În seara asta, după ce am fost întrebată de "rezervaţie", au trecut două minute, după care am avut surpriza să aud din gura aceleiaşi persoane: "A, pardon... Rezervare!" :) 

Lumină

Sâmbetele mele sunt norocoase. Am parte numai de lucruri splendide. Lucruri la care nu m-aş fi gândit. Suprize cu adevărat plăcute. Deşi încă aştept cu interes momentul când o să am cel mai mare şoc de pe lume. Atunci chiar o să-mi iau toată ziua liberă!

Îmi plac lucrurile astea. Sunt exact lucrurile pe care eu le iubesc. Lucrurile pe care eu le caut de-a lungul vieţii mele. Oamenii îmi critică stăruinţa cu care le caut, dar nici nu sunt în stare să înţeleagă satisfacţia pe care o simt atunci când le găsesc. „Satisfacţie” nu traduce exact ceea ce simt, dar se apropie cel mai mult.

Faptul că existenţa mea produce un dram de dor în vieţile oamenilor cu destinul cărora m-am intersectat, dar la care a trebuit să renunţ mai mult sau mai puţin voluntar şi pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp mă face să mă simt specială. Îmi dă încredere, dar nu mă face o încrezută. Mi se demonstrează astfel că eu nu trăiesc degeaba, că sunt în stare să produc emoţii, ca să nu mai vorbesc de emoţiile care îmi sunt produse MIE.

Sunt în stare să las urme. Nu trec printre oameni ca gâsca prin apă. Mă „lipesc” de ei şi rămân acolo, lipită. Sunt o mică Ana. Sau chiar o Ana care a mai crescut.

M-am rupt de o familie şi am dat de alta – una modernă. Nu pot să spun că nu îmi place, dar e genul de familie în care membrii mănâncă pe unde apucă şi la ce oră apucă, dacă mai apucă. Dincolo, masa se ia în familie. Chiar dacă îi iubeşti sau îi urăşti, stăm cu toţii la aceeaşi masă, dar nu şi de aceeaşi parte a mesei. Dacă ar fi fost o masă rotundă, ar fi fost ideal, deşi mi s-a demonstrat de nenumărate ori că unghiurile dispar pe nesimţite.

Am plecat de la sâmbătă şi am ajuns la masă. Postul ăsta are destul de multe alegorii, dar nu chiar complet indescifrabile. Ideea rămâne aceeaşi: mi-e dor de voi. Un dor nebun. Nu mă mai satur. Nu fac foarte multe lucruri ca să nu vă sufoc, în primul rând, şi – în al doilea rând – tocmai ca revederile să fie mult mai intense. Şi sunt. Mă bucur enorm când vin eu pe acasă sau când treceţi voi să mă vizitaţi în noua mea locuinţă. Definitivă sau provizorie. Îmi înseninaţi ziua, seara, săptămâna, iar sufletul meu se încarcă cu Bine, cu lumină. Vă mulţumesc pentru toate astea şi vă aştept rând pe rând. 

E trist

E trist să ţi se spargă toate oalele în cap, deşi nu este de fiecare dată vina ta. Dar e corect la urma urmei: cel mai slab trebuie să plătească.

E trist să nu ai pe cine să suni când ai o problemă sau ţi se întâmplă ceva frumos sau pur şi simplu simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. Culmea: tot vina mea e. Mama să trăiască.

E trist ca toată lumea să te înşele într-un fel sau altul. Chiar să îţi înşele aşteptările la cel mai înalt nivel posibil. E adevărat că prima impresie contează întotdeauna, dar eu cred că am dat exact peste excepţia care confirmă regula.

Cu toate astea, trebuie să ai puterea să treci peste tot ce ţi se întâmplă şi, acolo unde merită osteneala, să îţi faci dreptate. Cum faci asta? Singur. Fără ajutorul nimănui. Şi, ulterior, oamenii din jurul tău încep să se mire că, încet-încet, devii o persoană căreia îi este frică să se implice sau devii o persoană uşor egocentrică. A cui e vina? Cu ce puteri să îmi arunc sufletul în situaţii asemănătoare când ştiu prin ce mi-a fost dat să trec de "n" ori? Cu ce puteri să mai cred că oamenii pot fi alături de tine când ştii că, atunci când ţi-a fost mai greu, ţi-au întors spatele?

E trist pentru că totuşi există oameni care chiar ţin la tine. Pe câţiva apuci să îi vezi şi să îi preţuieşti. Sunt ca un balsam pentru sufletul tău fărâmiţat. E frumos să vezi că un om pe care l-ai ajutat de două ori, deşi nu îl cunoşti decât la nivel protocolar, vine a treia oară la tine, te pupă, te îmbrăţişează şi te întreabă cum mai eşti. E minunat că astfel de oameni încă mai există şi apar atunci când trebuie.

Dar, în acelaşi timp, e trist.

Pentru Tine

Pentru mult timp, am visat. Am visat că într-o zi lucrurile se vor schimba şi o să te întorci la mine. E impropriu spus pentru că nu a fost niciodată ceva mai mult şi mai departe de creierul şi imaginaţia mea. Am visat că, la un moment dat, îmi va suna telefonul şi o să îţi văd numele pe display. Să îţi spun că nu pot să ies pentru că trebuie să fac curat sau că mi-e mult prea lene să mă deplasez şi că eşti binevenit la mine. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Nu mă aşteptam niciodată să se întâmple ceva, dar e trist că nici măcar nu mai ţinem legătura. Şi, deşi tot tu eşti cel care aduce subiectul în discuţie, tot tu mă ignori când îţi spun că vreau să te mai văd o dată. O singură dată. Atât. Îmi va fi de ajuns. Dar vreau să avem întâlnirea asta prima şi ultima dată. Da, ai dreptate, nu am trecut peste, dar, între timp, m-am mai „vindecat”. Am ajuns în stadiul ăla în care pot să te înfrunt. Asta cred şi vreau să mi-o demonstrez mie însămi. Ar fi amuzant. O întâlnire pe o bancă, la un suc/bere/cafea, pizza, în staţia de autobuz. O oră, jumătate de oră sau măcar cinci minute. Nu ştiu dacă mai citeşti ce scriu eu pe-aici, nu ştiu dacă cuvintele mele ţi se par patetice. O să îmi iau multe „castane” pentru toate astea, dar mi le asum. Nu îmi pasă. Şi, mai presus de orice, mi-e dor de tine. A trecut mult timp şi poate chiar va fi ultima dată când te văd. Te costă chiar atât de mult o oră din viaţa ta? Hai să aberăm faţă în faţă. Poate aşa reuşesc să mă conving de nişte lucruri pe care, până acum, doar le-am bănuit. M-ar ajuta enorm să depăşesc etapa asta. Nu vreau să mai fie cazul să creez tot felul de întâlniri "întâmplătoare". Mie nu mi-e greu să fac asta, dar, în primul rând, nu mai am timpul pe care îl aveam odată, iar, în al doilea rând, îmi place să cred că am depăşit şi etapa asta. Da, recunosc, 90% din întâlnirile noastre de până acum au fost deloc întâmplătoare, dar recunoaşte că măcar am făcut-o graţios. Dar ce îţi pasă ţie?! Oricum vorbesc/scriu degeaba. M-am schimbat foarte mult. Chiar tu ai spus-o. Şi se vede. Nu mai sunt persoana plictisitoare, incapabilă să întreţină o discuţie şi care se pierdea foarte uşor cu firea astfel încât devenea total de acord cu absolut tot ceea ce spuneai. Am crescut, deşi pariez că tot nu ştii câţi ani am. Cele două săptămâni despre care vorbeam odată la telefon, prin iunie, au trecut demult. Un alt telefon de la tine nu a mai venit. De data asta, măcar nu a mai fost ziua mea. E trist să îi spui unei persoane care te iubeşte sau măcar te-a iubit o bună parte din viaţa ei scurtă că o suni de ziua ei. Telefonul tău i-ar fi făcut ziua specială. În schimb, ce s-a întâmplat? Am plâns toată ziua, singură în casă pentru că nu exista nimeni alături de mine fizic nici măcar de ziua mea. Drăguţă aniversare. Dar gata, că încep să spun mai mult decât trebuie şi totuşi scriu pe un blog public. Ideea este aceeaşi - "Dă un semn". Totuşi, aş putea să pariez pe propria mea viaţă că n-o s-o faci. Te rog: hai să uităm tot şi să ne întâlnim o singură dată! 

What a life!!

Nici nu mai ţin minte de când sunt singură. Mătuşă-mea susţine că de pe 16 iulie. Înclin să o cred. Dar timpul a căpătat o cu totul altă valenţă. Lucrurile se desfăşoară într-un ritm infernal. Sunt obosită trei zile la rând din patru pentru că pe a patra o dorm, dar e frumos. Sunt o persoană pe propriile picioare, cu responsabilităţi şi îmi iubesc motanul enorm de mult în continuare. 

- Să nu devii o persoană tristă.
- N-o să devin.
- Nu-ţi da dragostea unui câine!
- Păi, tu n-ai mai vrut-o. 

Aseară am făcut mâncare. După ceva vreme. Nu mai aveam provizii. Frigiderul meu cuprindea doar o cutie de margarină cu care am rămas de când am fost la conferinţa pe sănătate de la World Trade Center, două cutii de pate pe care le mai păstrez pentru motan în cazul în care nu apuc să îi cumpăr mâncărică, un ştiulete de porumb fiert, o bucată de brânză în drum spre pietrificare, roşii, morcov, ardei gras, usturoi, un pachet de unt şi un singur ou. M-am apucat să gătesc. Ciorbă de legume şi ardei umpluţi. Nu singură de data asta, dar persoana a ales să rămână anonimă. Printre altele, bere, vin, un pic de fum şi discuţii interminabile cu aceeaşi melodie în playlist timp de mai bine de o oră. Nu, nu mi s-a ars mâncarea. Mi s-a spus chiar că a ieşit foarte bună. Şi ea chiar este pretenţioasă. În 12 ore, am reuşit performanţa de a bea 1250 ml de bere. Ea - două căni de vin şi una de bere. Faină noapte. Am adormit la trei jumate dimineaţa în condiţiile în care la opt trebuia să fim în picioare. 

*** 

Astăzi am vorbit cu Hans. Nu ştiu aproape nimic despre el. Doar că e din Germania, dintr-un orăşel al cărui nume chiar nu l-am înţeles şi că vrea să se întâlnească cu lupii din România. La propriu. Şi nu, nu e nebun. E unul dintre puţinii oameni cu simţul umorului înnăscut pe care i-am cunoscut. Ori am început eu să fiu din ce în ce mai sarcastică şi asta are efect de amuzament asupra oamenilor. 

Uşile se închid. Eu îmi iau scaunul şi mă postez în exterior, în faţa lor. E prima dată când fac asta. Excepţie. Iau paharul cu apă cu gheaţă şi lămâie şi iau tacticos câte o înghiţitură. Exact în momentul ăla, observ că el mă priveşte zâmbind. Eu încerc să îmi stăpânesc râsul. Situaţia e chiar hilară. Îmi mut privirea, dar, după trei secunde, îl privesc din nou. El continuă să zâmbească din ce în ce mai amuzat şi ridică paharul în cinstea mea. Fac acelaşi gest. Şi atunci pufnim amândoi în râs. După un timp, achită nota. Traversează cei zece metri distanţă şi vine la mine. 

- Hello. :) 

- Hello. :) 

- What's exactly your job? 

- Oh. I'm a PR assistant, but tonight it's just an exception. I don't do this at all. 

Îi explic regula. După un timp, el: 

- Do you study? 

- Yes. 

Pauză. Eu:

- Public relations. 

O maşină opreşte la intrare. Nu văd decât lumina farurilor reflectată pe caldarâm. Inima îmi bate cu putere. Nu înţeleg de ce. Dar nu. Nu e. 

Continuăm discuţia. Dunăre. Munţii Pădurea Neagră. Lupi. Landrover. Cum poţi să legi o maşină de un pom şi să o faci să meargă, deşi motorul e mort? Se poate. Nici pomul, nici maşina, în situaţia dată, nu se mişcă în mod natural, dar cu puţină ambiţie, logică şi fizică o urneşti din loc. Dacă ai norocul să nu se mişte pomul mai întâi. 

Am petrecut o frumoasă jumătate de oră împreună. Ne întâlnim şi mâine. Promit să caut în Bucureşti un loc unde se cântă jazz sau funk live. Concertul e abia joi, dar el joi pleacă. Pe mâine! 

No more

În ultima vreme, am avut tendinţa de a-mi reciti postările din diferite motive. Înainte, gândeam cam la fel, dar scriam mult mai poetic. Aşa că...

...în urma unor serii de întâmplări care mai de care mai şocante, mai surprinzătoare, mai iritante, mai uluitoare şi mai "siderante", am ajuns la o concluzie foarte simplă pe care am să o pun într-un limbaj neprelucrat: 

     m-am săturat să daţi cu picioarele în mine ca într-o piatră de pe drum şi să mergeţi mai departe sau să vă întoarceţi de unde aţi plecat, fără să luaţi în calcul că sunt totuşi un om care simte şi care doar ce a fost rănit. 

nu vă pasă. 

Nu-mi place

Nu mi-e bine. De ce nu pot să trec peste tot ce s-a întâmplat aseară? Nu e prima dată. Poate se mai întâmplă astfel de lucruri. Poate nu sunt singura care trece prin asta. Poate mă plâng prea mult. Dar am fobie de certuri. La propriu. Când ţipă cineva la mine, îmi vine să plâng instantaneu. Din copilărie mi se trage. 

Oare e un test să mă vindec de asta? Să devin mai puternică? Sunt prea orgolioasă? Sunt prea slabă? Prea sensibilă? No idea. 

Dau tot ce am mai bun. Încerc. Dar sunt obosită. Programul e groaznic. Mai am şi o viaţă şi o familie. Pe lângă cea de la Bucureşti, mai am şi doi părinţi acasă, la Brăila. Pe care abia apuc să îi văd. Singura comunicare pe care o am cu ei e telefonul şi întrebarea de bază rămâne "Când mai vii acasă?". Sufăr de sindromul "homesick". Vreau la Brăila. Vreau la mine acasă, să fiu înconjurată de proprii mei părinţi. Vreau - din nou - o pauză, să nu mai am nicio grijă, să nu mă mai intereseze pentru câteva zile consecutiv dacă o să rămân şi anul viitor la buget, când o să învăţ pentru măriri, unde o să mă duc din septembrie-octombrie, cât timp o să stau singură, despre ce îmi fac licenţa şi alte lucruri de genul ăsta. Vreau să nu mă mai intereseze de nimic. Câteva zile. Atât. Dar zilele alea par din ce în ce mai îndepărtate. 

De ce vreau să mă întorc? Poate pentru că asta e adevărata viaţă şi nu am puterea sau pur şi simplu nu vreau să mă confrunt încă cu ea? Poate pentru că am fost destul de protejată de toate vicisitudinile astea? 

Cred că despre asta vorbea mereu mătuşa. Ea m-a avertizat de la început că alegerea nu e bună, dar eu m-am încăpăţânat. Alegerea a fost a mea şi acum trebuie să suport consecinţele. Ori renunţ şi asta înseamnă să apar în faţa tuturor cu coada între picioare, ori continui cu ce am început şi îmi respect angajamentele pe care mi le-am luat, impunându-mi propriul punct de vedere şi propriile condiţii de rezistenţă. Sună mai bine a doua variantă. 

Vreau să văd dacă am puterea să o fac. Vreau să îmi demonstrez mie însămi că sunt puternică şi pot să fac faţă oricărei situaţii. Trebuie.

Hm.

Cum e posibil să te plictiseşti în casă, dar să îţi fie mult prea lene ca să ieşi undeva şi, cu toate astea, să simţi că nu mai suporţi să stai într-un loc? 

Exact aşa sunt eu acum. Ca un leu în cuşcă. Mă învârt în cerc şi nu ştiu ce să fac. M-am dezobişnuit să fiu acasă la ora şase seara în condiţiile în care, de trei săptămâni, ajung acasă în fiecare seară la ora zece şi un sfert. Când sunt odihnită, alerg cu telefonul la ureche. La propriu. Când picioarele protestează rău de tot, iau un taxi. Dar, indiferent de situaţie, ora e aceeaşi. 

Şi acum stau în casă, încerc să îmi fac conspecte, dar simt că ceva nu se leagă. Am ceva în mine. Vreau să fac ceva, dar nu sunt sigură încă. 

Şi, cu toate astea, dacă m-aş duce singură la mare în weekend? Aş fi liberă să îmi aleg absolut totul: de la costumul de baie până la staţiune, cazare şi berea de pe plajă. Complet singură. Weekendul viitor. 

Sugestii?? 

Trei ani

1 iulie 2008 - 1 iulie 2011. Trei ani. Nu pot să comentez asta. Pot doar să simt. Să plâng. Să îmi fie dor de tine. Îngrozitor. Să mă întrebi dacă am mâncat sau dacă mi-e foame. Să vii în cameră şi doar să mă întrebi ce fac şi să ne întindem la poveşti. Să vin de-afară şi să îţi povestesc ce mi s-a întâmplat. Să stau cu capul pe picioarele tale şi să mă mângâi pe păr. Să îmi zâmbeşti şi să fii mândră de mine. Să fii alături de mine când îmi merge rău. Să crezi în visele mele şi să rămâi singura persoană care nu mă condamnă pentru ceea ce fac.

Doar atât:

Almost the end

Nu ştiu ce se întâmplă de nu pot să mă opresc din plâns. Nici măcar nu ştiu de ce o fac. Adică ştiu, dar e greu de explicat. S-au adunat multe despărţiri. Foarte multe. Şi îmi este din ce în ce mai greu să le suport pe toate. Când sunt înconjurată de oameni, totul pare să fie ok, suportabil. Azi, în schimb, este prima zi în care sunt singură acasă după foarte mult timp şi m-au copleşit toate deodată. 

Toată lumea pleacă din ţară şi nimeni nu mai dă niciun semn. 

Pe de altă parte, la serviciu, sfârşitul, care părea foarte îndepărtat odată, acum a devenit inevitabil. Se apropie cu fiecare clipă ce trece. Înainte eram entuziasmată. Acum... e trist. Nu dau mai multe detalii acum. O să revin mâine cu impresii. 

Pentru toată perioada asta stupidă, îmi cer scuze în mod oficial persoanelor în faţa cărora m-am comportat din-nou-nu-spun-cum. Nu bag mâna în foc pentru tot ce am spus şi/sau am făcut. Îmi pare rău dacă am fost agresivă, arţăgoasă, stresantă, plictisitoare şi aşa mai departe. E doar o perioadă tristă. Au fost multe sfârşituri triste, unul mai irevocabil ca altul, se pare. Dar weekendul ăsta în sfârşit voi fi complet singură şi sper să mă adun şi să privesc cu mai multă speranţă spre viitor. 

Mă opresc să nu vă deprim şi pe voi. Nu uitaţi că vă iubesc, dragilor! 

All over again

Simt că fierb. Am inimaginabil de mulţi nervi pe mine. De cât de - nu spun cum - pot să fiu. Serios. Pierd nişte ani aiurea - pe care totuşi nu-i regret - ca să scap de ceea ce simt. Să încerc să mă conving pe mine că nu e bine, că nu are rost, că...că...că... "n" motive. După mai bine de trei ani, reuşesc să scap cât de cât. Mă axez pe alte lucruri. Încerc să îmi menţin atenţia, mintea cât mai ocupate posibil. Alerg în disperare de dimineaţă şi până seara doar ca să am o activitate în aşa fel încât seara să cad lată şi să nu mai am timp să mă gândesc la nimic. Să nu mai permit niciunui gând să îmi invadeze mintea. 

După tot efortul depus, îmi canalizez energia spre altceva, spre altcineva. Într-un moment de sinceritate cronică, de panică faţă de fapte şi de incertitudine, spun multe lucruri. Mai dure şi mai puţin dure, dar - se pare - adevărate în întregime. Ce se întâmplă? Tăcere. Niciun răspuns. Doar frânturi. Şi prin "frânturi" înţeleg două-trei cuvinte, maximum o propoziţie. Nici măcar o frază. Nimic. Din nou mi-am călcat pe tot ce aveam şi nu aveam şi am tras de toate funiile pe care le aveam ca să încerc să fac lucrurile să meargă din nou sau măcar doar ca să capăt şi eu o explicaţie, un răspuns, o reacţie. Degeaba. Primesc doar un "Bună" aruncat din lateral şi un râs ce se vrea a fi pe înfundate, dar care, de fapt, a fost prost ascuns. 

Mesajul este clar: nu mai suport toată tensiunea asta, toate gândurile pe care mi le fac. Nu mai suport să nu ştiu ceva sigur. E chiar aşa greu? "Da" sau "Nu". Balanţa înclină spre "nu" se pare, dar aşa sunt eu - sucită. Nu înţeleg subînţelesurile. Nici măcar nu sunt furioasă pe tine. Sunt pe mine. Pentru că nu m-am învăţat minte de prima dată. Pentru că nu mi-a ajuns cât mi-a luat să trec peste tot. Pentru că nu mai suport să îmi fac involuntar planuri, iluzii pentru ca, a doua zi, să le văd aruncate la gunoi. 

Şi încă ceva: asta a fost ultima dată când mă calc pe mine în picioare ca să lupt pentru ceva. 

Încă una

Mai am încă o melodie. Din nou, cu versuri. Nu cred totuşi că e nevoie de un transcript.



Gata! 

Cryin'

Atât am avut de spus. Cu recomandarea de a asculta versurile!

Tired

M-am săturat. Am obosit să tot încerc să aplanez conflicte, să găsesc explicaţii şi, de cele mai multe ori, să încerc de una singură să descifrez motivele comportamentului celuilalt, să îmi dau seama de ce reacţionează aşa şi care sunt graniţele comunicării noastre, unde trebuie să mă opresc cu sinceritatea. Ce-i drept, faptul că spun tot ce simt în momentul respectiv devine, pe zi ce trece, un defect din ce în ce mai mare. 

Am obosit să stau şi să ofer explicaţii pentru lucrurile care mie mi se par foarte logice în condiţiile în care abia am timp să mănânc. Cel puţin, în ultimele două zile, am cărat atât de multe scaune încât mă întreb dacă nu cumva o să ajung mai slabă decât sunt... Sunt pe drumul bun, oricum! 

În schimb, recunosc - îmi place alergătura asta continuă dintr-un loc în altul. Nici nu ajung bine într-un loc că sarcinile şi încep să curgă. Poţi foarte uşor să ajungi la poştă, la bancă, la hotel sau doar în curte. Doamna de la librărie îmi zâmbeşte când mă vede pe stradă şi ştie că, de fiecare dată când merg acolo, e nevoie de bon ştampilat. Domnul de la imprimerie mă salută când trec pe lângă geam şi arunc o privire înăuntru. 

Pe de altă parte, acum, când au aflat că o să plec, oamenilor le pare rău de despărţirea din ce în ce mai apropiată. Şi eu simt că o parte din mine va fi mereu acolo. Dacă aş putea le-aş păstra pe amândouă, dar ar trebui să mă transform în "Superwoman" şi mi-am dat seama că nu funcţionează întotdeauna. 

Îmi place ceea ce fac, dar se pare că niciodată nu poţi să fii pe deplin împăcat cu tine însuţi pentru că mereu apar fel şi fel de probleme... 

Nu are logică ceea ce spun, dar deocamdată e suficient că mă înţeleg eu. Asta ajută.

Şi nu, tot nu ajung acasă. 

Freedom to love

Astăzi m-am trezit cu un gând: "Vreau să scriu pe blog!". Până acum, blogul era un loc al meu şi numai al meu. Puteam să spun acolo tot ce aveam chef, despre oricine şi orice, fără să mă gândesc că postările mele sunt citite de anumiţi oameni. Acum, lucrurile sunt un pic altfel. Simt că o reacţie aici este aşteptată, dar se lasă foarte, foarte întârziată. Tocmai pentru că nu ştiu ce aş putea să mai spun. 

De când am scris ultima oară şi până acum, s-au adunat multe lucruri în mine. Am trecut rapid de la o stare de spirit la alta. Odată eram considerată a fi o persoană extraordinar de calmă. Întrebarea de bază devenise: "Tu nu te enervezi niciodată?". În ultima vreme, mi s-a spus destul de des: "Tu nu te calmezi niciodată?". Poate sunt eu paranoică. Nu m-ar mira...

Poate reacţionez ca un copil, dar, în momente de genul ăsta, tot ce îmi doresc este să merg acasă. Să scap pentru o perioadă de probleme. Să mă calmez. Să dorm 14 ore în fiecare noapte. Să simt că nimic nu mă poate atinge. Să am libertatea să fac tot ce îmi doresc, atunci când îmi doresc fără să cer acordul nimănui. Să stau toată ziua şi să citesc sau să îmi pun o pălărie pe cap şi să mă plimb de nebună pe câmpul plin de maci. Să mă întind în iarbă, sub cireşul ăla amar sau, mai departe, sub nuc şi să dorm acolo. Să mă uit la cer printre frunze şi să visez cu ochii deschişi. Asta e tot ce îmi doresc acum. 

Şi în loc să fac asta cât încă mai pot, eu îmi schimb rapid stilul de viaţă şi iau nişte decizii de o importanţă majoră într-un timp foarte scurt. Tot ce îmi rămâne de făcut este să tratez totul responsabil şi să rămân fermă pe poziţii. Sper să reuşesc. 

Dar până atunci, vreau acasă... 

Indecizie

Un nou loc descoperit. Oameni minunaţi. Frumoşi. Credeai că ai totul la picioare. Lapte şi miere. Nu îţi asculţi intuiţia care, de altfel, are întotdeauna dreptate şi care îţi spune: „Vezi. Nu e chiar aşa. Ştii ce simţi acum şi încerci să negi? Exact aşa se întâmplă!”

Îţi place să visezi. Cu ochii deschişi. Cai verzi pe pereţi. Dai peste tot felul de persoane. Care mai de care mai neaşteptate. Ţi se întâmplă lucruri extraordinare. Ai parte de surprize la care nu te-ai fi gândit. Şi apoi... Linişte. Nimic mai mult. Nimic mai puţin.

Simţi cum îţi fierbe stomacul şi nu poţi să îl opreşti. Vrei să laşi lacrimile să curgă ca să te cureţi, dar ar trebui să le explici, ulterior, şi nu vrei asta. Vrei să ţipi la cineva. Te abţii şi de la asta. Ce mai scrie pe tine? Spitalul nouă. Deşi, am auzit că şi acolo se împute treaba: intri doar dacă eşti îngrozitor de nebun.

Aştept cu interes continuarea. Şi nu, nu e vorba de tine. De data asta, nu. 

Incoerenţă

Încerc să îmi pun viaţa în ordine. Să nu mai fac caz de toate dilemele pe care le găsesc pe net sau nu. Să nu mă mai intereseze. Să nu mai acord nici cea mai mică importanţă întregii situaţii. 

Dar... 14 mai. Ora 19:30. Renunţ la un spectacol de teatru la ArCub ca să merg la un concert "Trei parale", în curtea MNAR. M-am dus cu un gând, deşi ador creaţiile marca Trei parale. După concert, m-am plictisit. Am mers pe lângă oamenii care stăteau la cozile uriaşe. I-am scanat în căutarea de feţe cunoscute pentru combaterea plictiselii. Nimic. 

Nimic din ceea ce voiam eu nu s-a întâmplat. Ba chiar s-a întâmplat ceva ce nu credeam că o să se întâmple cel puţin vreo trei ani de acum înainte. Dar e posibil să se fi întâmplat doar în capul meu, ca de fiecare dată. Sau poate nu. Incertitudine. Şi, mai presus de asta, lupta ce se dă în mine pentru a alege între cei doi. Apoi, veşnica dilemă: dacă am ales prost? Nu mai daţi lupte pe teritoriul corpului meu! 

Încerc să potolesc totul. Să nu mă mai gândesc. Dar cu cât nu vreau să mă mai gândesc, cu atât mă gândesc mai mult. Încerc să îmi ţin mintea ocupată, fără a face eforturi. Aşa că citesc. Mult. Mult Stephen King. Mă oripilez. Mă sperii. Azi-noapte, abia am reuşit să ies din lumea hotelului Overlook ca să pot să închid ochii în întuneric. Când nu mă sperii, nu dorm şi nu citesc, îmi fac griji asupra faptului că nu sună telefonul. Ceea ce mă nelinişteşte şi mai tare. 

Vreau să se termine toate astea. 

Nevermind

"Hai să nu discutăm despre asta!" 

Este o frază pe care o folosesc foarte des în ultima vreme de ceva timp încoace, mai ales când mi se propune să vorbesc despre mine. Sunt mai multe moduri în care pot să primesc această propunere: 

1. "Şi tu ce mai faci?" - asta vine după ce tu ţi-ai vărsat toate of-urile, dar dacă ţi s-ar propune, ai lua-o de la capăt. În mod cert nu ai chef să încep să îţi povestesc eu de ale mele. 

2. "Ce faci în weekend? Mergi?" - cu o privire acuzatoare de parcă destinaţia mea de weekend ar fi cea mai mare crimă posibilă. Atentez la propria-mi viaţă, după cum afirmă unii. 

3. "S-a întâmplat ceva nou?" - spusă cu un oftat la început şi cu gândul "Poate spune din nou fraza aia să nu fiu nevoit/ă să îi ascult toate frustrările iar şi iar". 

4. "Şi tu...? Tot nu renunţi?" - no comment. 

5. "O, Doamne, iar???" - spusă cu ochii peste cap şi cu o lehamite din ce în ce mai accentuată. Atât de accentuată, încât am senzaţia că o să te ridici de la masă în secunda doi. 

Din toate aceste motive şi multe altele, de fiecare dată, răspund cu fraza de la început. De ce? Pentru că problemele mele sunt aceleaşi. Pentru că v-aţi plictisit să mă ascultaţi şi pentru că oricum nu sunteţi în stare să mă însoţiţi nici până la capătul străzii. Pentru că replica preferată este "Dar mie de ce nu îmi spui? Eu sunt aici. Poţi să ai încredere în mine" şi când am încredere în tine, îmi faci teorie şi dai bir cu fugiţii în secunda doi. Pentru că singura persoană care nu mi-a întors spatele am fost eu. My best friend. 

Dar... să nu discutăm despre asta.  

Torente

Scrisoare...

Thérèse Corsen, fostă Erhardt: "Nu, n-am socotit că ar fi bine să vin în ţara dumneavoastră - scria ea - şi această hotărâre a pornit, mărturisesc, dintr-un profund egoism. Alături de dumneavoastră, ştiu că n-ar mai fi existat nimeni altul. Dacă ar fi trebuit să vă aud din nou glasul, toate celelalte glasuri de pe lume n-ar mai fi avut pentru mine nicio rezonanţă. Dacă ar fi trebuit - fie chiar şi pentru câteva ceasuri - să mă aflu în prezenţa dumneavoastră, oricine ar fi băgat de seamă că sufletul meu şi-a descoperit, în sfârşit, orizontul. Iertaţi-mă, n-am vrut să risc să sufăr, revăzându-vă, ca apoi să vă pierd din nou."

Răspuns...

Jan Yvarsen: "Există fericiri pe care n-ai dreptul să le neglijezi în mod nechibzuit. Viaţa dumitale e foarte frumoasă, Thérèse, nu poţi, nu trebuie să cauţi altceva. Ai fost întotdeauna romantică, fetiţo. Dar acum trebuie să trăieşti doar în prezent." 

După un timp, faţă în faţă...

Thérèse Corsen: "Trebuie să vă mărturisesc că, atunci când v-aţi crezut obligat să mă respingeţi, am rămas fidelă nebuneşte visului meu de fată. (...) Există situaţii pe care ai vrea să le respingi, dar parcă poţi?"

Jan Yvarsen: "Thérèse, Thérèse, e cu putinţă? Mă sperii! Uită-te la mine! De atâţia ani... Fruntea mea poartă stigmatul unei vârste atât de depărtată de a dumitale... Ţine seama de ceea ce ne separă... (...) Pentru dragoste, inima mi-e moartă."

Scrisoare din Suedia...

Jan Yvarsen: "Ai venit când nu mai aşteptam pe nimeni şi nimic, când nu mă mai simţeam legat decât de munca mea. Ai venit aidoma unui sol al prospeţimii şi tinereţii. Dar, Thérèse, azi-dimineaţă m-am privit în oglindă. Alături de chipul meu mi l-am imaginat pe al tău. Fruntea mea, Thérèse, poartă ridurile vremii, ale eforturilor, ale durerilor. M-am gândit la vârsta ta şi la a mea... Te-ai gândit cam cum va fi viaţa noastră dacă îţi accept dragostea? Thérèse... Thérèse... sunt cuprins de încântare, dar şi de spaimă... Voi mai fi în stare să mă aplec către tine, să-ţi ofer tot ceea ce are dreptul să primească o femeie atât de tânără? Deşi mi-e greu să-ţi mărturisesc, mi-e frică de tinereţea ta, mi-e frică să nu sufăr din nou... Ghicesc în ochii tăi frumoşi mirarea pe care trebuie s-o işte teama asta zăludă. Ne despart atâţia ani... Şi totuşi... Nu vreau să fiu mai romantic decât sunt, dar port în mine, şi tu ştii asta, un entuziasm care nu s-a manifestat niciodată pe măsura lui. Ştiu, simt că, alături de tine, voi fi fericit, deşi vei fi pentru mine un izvor de nelinişte. Iartă-mă..."

Răscolitor. 

Precum zăpada în deşert

Am fost să îmi cumpăr o carte. Sincer, nu credeam că o găsesc. Am ajuns la vânzătorii de cărţi din piaţă şi mă uitam la titluri, autori, în speranţa că îmi voi aminti mai mult de două cuvinte dintr-un titlu, cufundat complet în uitare. 

M-am oprit la un stand. Nu am dat atenţie nimănui. Eram absorbită de titluri. O voce mă întreabă: 

- Căutaţi ceva anume? 

Am ridicat privirea. Un bătrân înalt, dar uşor adus de spate, cu ochelari legaţi cu lănţişor, mă privea pe deasupra lor. Barba îi atârna, uşor neîngrijită. Avea pe cap o pălărie ponosită, dar purtată cu demnitate. Purta o haină impermeabilă, lungă până mai jos de genunchi. De sub haină, răzbăteau pantalonii vechi, de un maro închis. Ţinuta era completată de o pereche de ghete, îndelung purtate, aproape scofâlcite. Cu toate astea, îşi purta vestimentaţia cu aerul sigur al unui om îngrijit. 

- Nu aş şti să vă spun exact. Tot ce îmi amintesc este că autorul se numeşte Alexander Giese, iar titlul conţine cuvintele "zăpadă" şi "precum". 

O vastă memorie a titlurilor. 

- Ştiu despre ce vorbiţi. Este legată de viaţa lui Omar Khayyam. 

- Serios? 

- Da. 

A căutat îndelung, cu răbdare, titlu cu titlu. S-a întors brusc. 

- "Precum zăpada în deşert". 

- Exact. 

Mi-a spus să revin că o va aduce. Un preţ estimativ la el însemna 20 de lei. În condiţiile în care, la un anticariat online costa 7 lei. 

M-am aflat în imposibilitatea de a-l refuza. Eram fascinată. În mod normal, ar fi putut fi numit cu uşurinţă "şarlatan". Dar, pentru mine, omuleţul ăsta însemna imaginea perfectă a unui anticar, descins din epoci demult apuse. Un adevărat Sulitzer...

...şi pentru că tot am ajuns aici, nu pot să nu adaug şi o replică, ce vine în urma evocării unui nume plin de amintiri:

 "Zadarnic s-a schimbat faţa pământului. Aceste lumi tot prezente sunt. Aceste patimi - tot tulburătoare". 

Neputinţă

absenţă.frustrare

răni.adânci.dureroase.dezamăgiri

gol.în.suflet

nevoie.acută

dor.melancolie.lacrimi

regret.presupoziţii

lipsa.persistenţei.în.timp

încredere.curaj

ani.de.suferinţă.cruţaţi

Adrian Păunescu - Îmi pasă

Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte.
Uite că un surogat 
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine 
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

Întâmplări pe o bancă

De curând, am fost acasă. Din nou. A fost puţin. Prea puţin pentru cât aş fi avut eu chef să stau. Am folosit timpul pentru a sta cu părinţii, dar şi pentru a mă bucura din nou de libertate, de o cameră a mea, de posibilitatea de a te culca la orice oră fără să te simţi obosit sau constrâns de ceva anume, linişte, analiză, dar şi întâlniri. Întâlniri cu persoane dragi, pe care nu le mai văzusem de suficient timp cât să devin nostalgică.

Înaintea uneia dintre aceste întâlniri, m-am reîntors în unul din locurile care îmi fac o deosebită plăcere, unde poţi să te abandonezi amintirilor fără teamă, fără regrete. Unde poţi să contempli trecutul sau să ieşi din melancolie, să îţi dai două palme şi să te simţi din nou încrezătoare în forţele proprii.

M-am instalat pe o bancă, pe o vreme nu tocmai caldă. M-am cufundat în gândurile mele. La un moment dat, am observat un căţel mic şi negru, care părea cam speriat de mine. Ne-am împrietenit repede. Păcat că nu aveam nimic să îi dau de mâncare.

După ce căţelul s-a plictisit de mine, a venit un moş cu bicicleta.

- E cam frig să staţi pe bancă acum, domnişoară!

- O, dar credeţi-mă că ştiu!

- Nu mai vine, nu?

- Ba da. Întârzie doar.

După preliminarii, a început nenea să îmi povestească cum caută el o fată tânără, care să îl ajute când el nu o mai putea să îşi facă piaţa sau să facă curat. Mi-a spus peste câte tipuri de femei a dat. Le-a cerut doar să nu mintă şi să nu fure. Ele, evident, au furat, au minţit, au jurat că nu e adevărat şi apoi au recunoscut. A menţionat că el nu vrea o babă, ci o fată tânără, între 20-30 de ani. Mi-a spus şi ce le oferă fetelor în urma efortului lor: după ce el moare, casa rămâne a lor. De menţionat că are în casă mulţi, foarte mulţi euro şi o colecţie întreagă de ceasuri ruseşti. Evident, toate fetele pe care el le agaţă vin la el doar ca să îl fure, după care pleacă. Nu, el nu vrea să se culce cu ele, că nu mai poate. Vrea doar să aibă un sprijin la bătrâneţe.

Sincer, m-a impresionat povestea lui. Am încercat să îi sugerez că poate nu caută unde trebuie. I-am povestit de fundaţia în care tocmai m-am înscris şi care se ocupă exact de chestia asta, mai mult sau mai puţin. Să încerce să se adreseze unor persoane autorizate în astfel de probleme, nu să le caute pur şi simplu pe stradă.

Impactul lui asupra mea a ţinut până în momentul în care a început o adevărată muncă de convingere, având ca rezultat o vizită de-a mea la el acasă exact atunci. La început, am refuzat politicos. I-am reamintit că nu pot să plec pentru că aştept pe cineva.

- Dar hai acum, până vine.

- Nu pot pentru că nu mai întârzie mult.

- Şi ţine mult întâlnirea voastră?

- Destul.

- Atunci, mergi după.

- Nu pot nici atunci pentru că intru la teatru.

- După spectacol. De fapt, nu, pentru că, dacă vă întâlniţi, după spectacol o să mergeţi şi voi undeva.

- ...

- După ce termini de tot.

- Se face prea târziu.

- Dacă vii la mine, îţi dau bani!

- ... (WTF???)

Şi începe să se caute prin buzunare. Scoate 50 de lei.

- Uite, ia-i pe-ăştia, dar hai să îmi vezi bordeiul. E foarte curat. Pot să îţi dau şi euro, dar nu am la mine.

- Păstraţi-vă banii. Nu merg. V-am spus deja.

- Dar, gândeşte-te. Dacă mergi acum la mine, de fiecare dată când vii în Brăila o să ai o uşă deschisă, unde poţi să vii la orice oră din zi şi din noapte.

- Mulţumesc pentru intenţie, dar am şi eu o familie, părinţi în Brăila. Deci, am unde să mă duc.

- Deci, nu vii, nu?

- Nu.

- Bine, domnişoară. Mi-a părut bine că te-am cunoscut.

Şi a plecat. Pur şi simplu. Păi, dacă aşa încearcă să le "agaţe" pe toate, nu e de mirare că nimeni nu vrea, iar cele care vor, vor doar ca să profite puţin.