23 septembrie 2011

Ok. Să vă spun cum fu ziua mea de naştere. Pe 23 septembrie, la ora 00.00, am primit primul telefon, plus un cadou foarte, foarte special pe care nu o să îl divulg aici. Durata convorbirii a durat în jur de o oră. După primul minut, mă cuprinsese adevărata „birthday mood” şi nu am mai putut să ies din ea. Nici acum nu pot.

Au urmat multe urări pe mess, pe Facebook sau la telefon. Am primit „La mulţi ani!”-uri de formă, dar şi „La mulţi ani!”-uri din inimă. Pe Facebook, am primit chiar un „lma”. Am rămas perplexă. Îmi venea să îl şterg, dar m-am gândit totuşi că intenţia contează.

M-am culcat pe la vreo trei dimineaţa. M-am trezit la opt. Cu chiu cu vai. Nu reuşeam să îmi ţin ochii deschişi. Efectiv, mă dureau pleoapele. Dar la 11 trebuia să fiu la muncă. M-am îmbrăcat mult prea subţire pentru vremea de afară. Eram cea mai dezbrăcată persoană din Bucureşti. Cum poţi – pe 23 septembrie – să te îmbraci cu o rochie pe care, în mod normal, ai putea să o porţi pe căldurile de peste 35 de grade la umbră? Dar să nu comentăm prea mult.

La muncă, urările au continuat pe Facebook. O prietenă pe care nu o mai văzusem de secole a venit să mă vadă. Altă prietenă mi-a adus cel mai original buchet de flori: o legătură de pătrunjel! Am râs cu lacrimi o jumătate de oră. Am băut şi o bere.

A urmat un concert absolut superb de care am încercat să mă bucur cât mai mult posibil. Apoi a început partea cea mai amuzantă a zilei. Ne-am hotărât noi că e cazul să mergem undeva să sărbătorim cu adevărat. Mie îmi era foame. Ne-am îndreptat spre centrul vechi, conştiente de faptul că e vineri şi că e foarte, foarte aglomerat. Ce melodie credeţi că se auzea dintr-un spice club?? Rod Stewart – „Have you ever seen the rain”!! În jur, tot felul de cluburi şi clubuleţe. Eu, când am spus că ştiu cluburile de pe Lipscani, mă refeream la faptul că ştiu cum arată în lumina zilei. Dar nu de la 11 noaptea în sus. Îngrozitor. Aşa le-aş cataloga. Peste tot, melodii ce bubuie atât de aproape una de alta încât interferează. Nu mai puteam să gândesc din cauza atâtor sunete din jurul meu. Ne-a luat fix 30 de minute să găsim şi noi un loc cât de cât acceptabil. Într-un final, am ajuns „La Mama”, unde am mâncat boiereşte cel mai bun piept de pui, alături de alţi 400 ml de bere. Muzica mi-a plăcut enorm. Jane Birkin şi Serge Gainsbourg – „Je t’aime”? Nu-mi venea să cred.

Am plecat mulţumite şi fericite. Pe stradă, ne-am dezlănţuit. Efectul berii. A fost de ajuns un singur afiş cu Ştefan Bănică Jr. ca să începem să îi cântăm „Povestea” în gura mare la Unirii. Am aşteptat responsabile autobuzele de noapte – mergeam în direcţii diferite. 12.30. Autobuzele pleacă. Eu sunt în N123 cu o prietenă la telefon. Observ cu stupoare că şoferul nu face dreapta pe I.C. Brătianu. Dau vina pe el şi îi înjur pe responsabilii de la RATB că au schimbat traseul. Sunt dusă pe străduţe minuscule şi întunecate pe care nu cred că circulă vreun mijloc de transport public, cu excepţia taxiurilor, în timpul zilei. Întreb pe cineva ce traseu are N123. Răspuns: „Ştefan cel Mare”. WHAT??? Am coborât fix la Ştefan cel Mare pentru că acolo am văzut prima staţie de taxiuri cu taxiuri de-a lungul drumului parcurs. Şi, la ora 1, apuc şi eu să mă urc într-un taxi şi să ajung acasă.

Cât de tare pot să fiu să mă aflu la Unirii, în staţie la 783, să vreau să ajung pe Panait Cerna, la o staţie şi jumătate mai încolo şi să merg spre casă prin Ştefan cel Mare doar pentru că mi-a fost lene să merg pe jos?

Cu toate astea, m-am distrat copios de ziua mea. Mulţumesc celor care îmi citesc blogul că au fost alături de mine! Minunaţilor!