duminică, august 28

Lumină

Sâmbetele mele sunt norocoase. Am parte numai de lucruri splendide. Lucruri la care nu m-aş fi gândit. Suprize cu adevărat plăcute. Deşi încă aştept cu interes momentul când o să am cel mai mare şoc de pe lume. Atunci chiar o să-mi iau toată ziua liberă!

Îmi plac lucrurile astea. Sunt exact lucrurile pe care eu le iubesc. Lucrurile pe care eu le caut de-a lungul vieţii mele. Oamenii îmi critică stăruinţa cu care le caut, dar nici nu sunt în stare să înţeleagă satisfacţia pe care o simt atunci când le găsesc. „Satisfacţie” nu traduce exact ceea ce simt, dar se apropie cel mai mult.

Faptul că existenţa mea produce un dram de dor în vieţile oamenilor cu destinul cărora m-am intersectat, dar la care a trebuit să renunţ mai mult sau mai puţin voluntar şi pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp mă face să mă simt specială. Îmi dă încredere, dar nu mă face o încrezută. Mi se demonstrează astfel că eu nu trăiesc degeaba, că sunt în stare să produc emoţii, ca să nu mai vorbesc de emoţiile care îmi sunt produse MIE.

Sunt în stare să las urme. Nu trec printre oameni ca gâsca prin apă. Mă „lipesc” de ei şi rămân acolo, lipită. Sunt o mică Ana. Sau chiar o Ana care a mai crescut.

M-am rupt de o familie şi am dat de alta – una modernă. Nu pot să spun că nu îmi place, dar e genul de familie în care membrii mănâncă pe unde apucă şi la ce oră apucă, dacă mai apucă. Dincolo, masa se ia în familie. Chiar dacă îi iubeşti sau îi urăşti, stăm cu toţii la aceeaşi masă, dar nu şi de aceeaşi parte a mesei. Dacă ar fi fost o masă rotundă, ar fi fost ideal, deşi mi s-a demonstrat de nenumărate ori că unghiurile dispar pe nesimţite.

Am plecat de la sâmbătă şi am ajuns la masă. Postul ăsta are destul de multe alegorii, dar nu chiar complet indescifrabile. Ideea rămâne aceeaşi: mi-e dor de voi. Un dor nebun. Nu mă mai satur. Nu fac foarte multe lucruri ca să nu vă sufoc, în primul rând, şi – în al doilea rând – tocmai ca revederile să fie mult mai intense. Şi sunt. Mă bucur enorm când vin eu pe acasă sau când treceţi voi să mă vizitaţi în noua mea locuinţă. Definitivă sau provizorie. Îmi înseninaţi ziua, seara, săptămâna, iar sufletul meu se încarcă cu Bine, cu lumină. Vă mulţumesc pentru toate astea şi vă aştept rând pe rând. 

sâmbătă, august 13

E trist

E trist să ţi se spargă toate oalele în cap, deşi nu este de fiecare dată vina ta. Dar e corect la urma urmei: cel mai slab trebuie să plătească.

E trist să nu ai pe cine să suni când ai o problemă sau ţi se întâmplă ceva frumos sau pur şi simplu simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. Culmea: tot vina mea e. Mama să trăiască.

E trist ca toată lumea să te înşele într-un fel sau altul. Chiar să îţi înşele aşteptările la cel mai înalt nivel posibil. E adevărat că prima impresie contează întotdeauna, dar eu cred că am dat exact peste excepţia care confirmă regula.

Cu toate astea, trebuie să ai puterea să treci peste tot ce ţi se întâmplă şi, acolo unde merită osteneala, să îţi faci dreptate. Cum faci asta? Singur. Fără ajutorul nimănui. Şi, ulterior, oamenii din jurul tău încep să se mire că, încet-încet, devii o persoană căreia îi este frică să se implice sau devii o persoană uşor egocentrică. A cui e vina? Cu ce puteri să îmi arunc sufletul în situaţii asemănătoare când ştiu prin ce mi-a fost dat să trec de "n" ori? Cu ce puteri să mai cred că oamenii pot fi alături de tine când ştii că, atunci când ţi-a fost mai greu, ţi-au întors spatele?

E trist pentru că totuşi există oameni care chiar ţin la tine. Pe câţiva apuci să îi vezi şi să îi preţuieşti. Sunt ca un balsam pentru sufletul tău fărâmiţat. E frumos să vezi că un om pe care l-ai ajutat de două ori, deşi nu îl cunoşti decât la nivel protocolar, vine a treia oară la tine, te pupă, te îmbrăţişează şi te întreabă cum mai eşti. E minunat că astfel de oameni încă mai există şi apar atunci când trebuie.

Dar, în acelaşi timp, e trist.