E trist

E trist să ţi se spargă toate oalele în cap, deşi nu este de fiecare dată vina ta. Dar e corect la urma urmei: cel mai slab trebuie să plătească.

E trist să nu ai pe cine să suni când ai o problemă sau ţi se întâmplă ceva frumos sau pur şi simplu simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. Culmea: tot vina mea e. Mama să trăiască.

E trist ca toată lumea să te înşele într-un fel sau altul. Chiar să îţi înşele aşteptările la cel mai înalt nivel posibil. E adevărat că prima impresie contează întotdeauna, dar eu cred că am dat exact peste excepţia care confirmă regula.

Cu toate astea, trebuie să ai puterea să treci peste tot ce ţi se întâmplă şi, acolo unde merită osteneala, să îţi faci dreptate. Cum faci asta? Singur. Fără ajutorul nimănui. Şi, ulterior, oamenii din jurul tău încep să se mire că, încet-încet, devii o persoană căreia îi este frică să se implice sau devii o persoană uşor egocentrică. A cui e vina? Cu ce puteri să îmi arunc sufletul în situaţii asemănătoare când ştiu prin ce mi-a fost dat să trec de "n" ori? Cu ce puteri să mai cred că oamenii pot fi alături de tine când ştii că, atunci când ţi-a fost mai greu, ţi-au întors spatele?

E trist pentru că totuşi există oameni care chiar ţin la tine. Pe câţiva apuci să îi vezi şi să îi preţuieşti. Sunt ca un balsam pentru sufletul tău fărâmiţat. E frumos să vezi că un om pe care l-ai ajutat de două ori, deşi nu îl cunoşti decât la nivel protocolar, vine a treia oară la tine, te pupă, te îmbrăţişează şi te întreabă cum mai eşti. E minunat că astfel de oameni încă mai există şi apar atunci când trebuie.

Dar, în acelaşi timp, e trist.