Iar

Vreau. Dar nu pot. Nu mai am încredere în mine. Tu faci parte din grupul din exterior. De fiecare dată, înainte să vorbesc, mă gândesc la cum mă văd ceilalţi şi nu pot să nu mă gândesc că asta poate fi şi viziunea ta. Sunt patetică. Ştiu. Poate nici nu e adevărat. Nu ştiu pe ce drum să apuc. Simt că totul s-a transformat într-un imens castel de cărţi. Ca piesele de domino: am lovit una şi acum e prea târziu să mai împiedic tot şirul să cadă. Plâng de neputinţă. Sunt zdrobită. Vreau atât de puţin, dar, de fapt, pare atât de mult. Dacă... Mereu "dacă".

Recitesc începutul.

- Nu există "nu pot". Există "nu vreau".

- Ba da. Există.

Şi dacă totuşi nu există? Dacă există doar laşitate?

Am sufletul tremurând. A fost oribil. Nu vreau decât să ştiu că eşti bine ca să pot să merg mai departe. Dar, din nou: nu pot să fac nimic. Sunt prea laşă.

Persistence of memory

Am obiceiul să mă plimb aiurea. Mult. Cu sau fără direcţie. Cu sau fără RATB. De cele mai multe ori, cu pentru că fără, mi-e lene. Ştiu, sunt comodă. Foarte, chiar. 

În nenumăratele mele itinerarii repetate, am observat că sunt absolut fascinată de un obiect. Aş putea să îl privesc ore în şir. Are un cadran alb, ramă, ace şi cifre negre. 

Niciodată nu am fost în miezul lucrurilor. Cum mi-aş putea permite să prind mijlocul de transport necesar? Aşa că am început să studiez "revelaţia" găsită. Iniţial, din lipsă de ocupaţie. Apoi, dintr-o satisfacţie din ce în ce mai mare. Mă fascinează ideea de a avea o reprezentare concretă, palpabilă a efemerităţii. Să prind exact momentul în care timpul trece vizibil, cu zvâcnituri. Minut cu minut. Secundar nu are, dar e neinteresant. Timpul ar avea o viteză prea nebună...

...Things change. People change. Life changes.