Confuzie

Licenţă. Oboseală cronică, adunată de-a lungul verii. Serviciu. Am senzaţia că toată lumea vrea câte ceva de la mine şi eu nu apuc să fac nimic din ceea ce vreau. Dar vreau ceva oare? O groază de timp pierdut. Expresia "aiurea în tramvai" pare una derizorie, dar dacă modifici un pic şi spui "aiurea în autobuz/troleibuz", capătă sens şi devine incredibil de reală. Nu am mai citit demult. Nu am mai făcut ce îmi place demult. Am crezut că acasă o să fie mai bine. Nu a fost cum mă aşteptam. 

***

La Brăila, am fost la teatru. Vineri. Biletul l-am cumpărat tot vineri. Mă întrebam cât de în spate voi sta. Mă uit pe bilet: rândul trei, locul şase. Nu mă gândesc că vorbim de o sală studio, unde numărătoarea locurilor se face pe sală, nu pe rânduri. Sunt fericită că e vorba de rândul trei. Intru în sală şi mă îndrept spre scări să ajung la rândul trei, cuprinsă de amintiri. Ajung pe culoarul de mijloc şi sunt smulsă din reverie de faptul că, pe rândul unu, atârnă o hârtiuţă pe care scrie "rândul trei". Mă opresc. Nu pot să mai gândesc. Oamenii mă roagă să le fac loc. Sunt chiar lângă locul meu. De veci, aş putea să adaug. Mă aşez pe scaun şi aştept. Ce aştept? Nu ştiu. Să văd ce simt, poate. Trag aer adânc în piept şi îmi spun că aşa a fost să fie. Piesa tot nu începe. Simt ceva ascuţit în mijlocul stomacului şi un tremur aproape perceptibil din exterior. Nu mai pot să stau acolo. E prea încărcat de... multe. M-am mutat cu trei locuri mai la dreapta pentru că era liber şi am avut norocul să rămână liber. Şi aşa că, în momentul în care "Unchiul Peck îl învaţă pe vărul Bob să pescuiască", eu eram undeva, departe, în insula Brăilei, cu o muzică în cap pe care nu trebuia să o mai aud şi cu ochii aţintiţi pe petele de lumină şi întuneric de pe scenă. Deja vedeam cu totul alte lucruri. Eram într-o altă epocă, pe care, oricât m-am chinuit, nu am mai reuşit să o readuc la viaţă.

***

Mă uit pe program şi văd ceva ce nu trebuia să văd. Cine a inventat internetul pe telefon? Observ toate lucrurile astea între o sticlă de 500ml de bere şi o cană cu vin fiert. Cuprinsă de euforie, fac lucruri negândite pe care, evident, nu trebuia să le fac. Pe moment, nu îmi pasă, dar a doua zi, mă simt ca un căcat. Yet again. Încă de atunci vreau să văd biletul ăla în mâna mea.

***

Seminar. Singura disciplină care chiar îmi place. Ascult cu interes până în momentul în care nu mai pot să urmăresc nimic altceva pentru că anumite idei rămân pe repeat în capul meu. Poţi să interacţionezi cu cineva şi atunci accepţi persoana din faţa ta pentru ceea ce ea este cu adevărat. Dar poţi să interacţionezi cu o fantasmă: proiectezi în persoana respectivă toate visele şi dorinţele tale. O vezi aşa cum vrei tu să fie pentru tine, şi nu aşa cum este cu adevărat. Pe scurt: o instrumentalizezi. Indiferent de experienţa acesteia în comunicarea interpersonală, mai devreme sau mai târziu îşi va da seama de ceea ce i s-a întâmplat. Inevitabil, se va răzbuna. Îţi va plăti cu aceeaşi monedă şi ori te va trata ca pe un obiect, ori va părăsi relaţia. Voilà!! Din momentul ăla, am fost pierdută. Deci, despre asta tot era vorba în fiecare conversaţie. Nu îmi amintesc decât de un moment de undeva din martie, anul trecut, când eram un simplu obiect asemenea stâlpilor de electricitate sau ca zidul de care mă lipisem.

***

Nu am mai putut să gândesc. Clar şi limpede. Am acţionat din instinct. Ştiam că voiam un bilet cândva. Nu am mai filtrat nimic. Abia după ce l-am avut în mână, mi-am dat seama că nu trebuia să îl iau. Şi de aici a pornit totul: stres, oboseală, rău. Mă las purtată de val, dar nu întotdeauna în cele mai bune direcţii.

Concluzie: