Mai aproape... dar nu

Da, am fost. Şi tu - nu.

Eu am fost acolo. Încărcată de lucruri pe care probabil că nu aveam dreptul să le simt. Uşor paranoică pe drum. Cu fiecare pas, câştigam o speranţă în plus. Pe care nu aveam dreptul să le construiesc. Mă enervam că nu venea autobuzul sau că stăteam prea mult în trafic. Mă uitam insistent la ceas. Când mergeam pe jos, puţin îmi lipsea să nu alerg, să nu zbor.

Voiam să fiu cât mai aproape. Mintea mea oscila între amintirile care ieşeau la suprafaţă cu violenţă aproape şi fantasmele pe care le proiecta imaginaţia mea, gândindu-mă la ce urmează. Am ajuns prea devreme, dar nu ca odinioară. Aşteptarea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Fluturaşii din stomacul meu – ăia despre care eu tot vorbesc şi pe care nu pot să îi regăsesc atunci când este vorba de altcineva – deveneau cu fiecare secundă vibraţii puternice. Tremur incontrolabil. Ceva ce nu mai simţisem de o veşnicie.

Înainte, am avut inspiraţia – să o numesc – să merg la sursă să verific dacă tot ce am simţit de dimineaţă şi până acum va avea o bază. Am avut surpriza să constat că m-am înşelat amarnic. Am mai spus că urăsc faptul că s-a inventat internetul pe mobil?

Am crezut că o să râd cu lacrimi. Nu chiar. Încă puţin şi chiar plângeam la un moment dat. E bine că nu pot să plâng în public. Erau nişte ochi care vedeau de sus. Nu ar fi fost... normal. Erau nişte puncte importante acolo care acum m-au durut. Da, nu te văd pe Tine, ca persoană şi identitate. Dar pentru mine era doza care mă ajuta atunci când mă apuca dorul ăla insuportabil. Ţi s-a întâmplat să îţi fie atât de dor încât să te doară fizic? Să simţi că stomacul tău este tras în jos, cât mai jos... parcă încercând să se desprindă de la locul lui? Să se facă ghem? Să se strângă atât de dureros încât să ai senzaţia că e înfăşurat în sârmă ghimpată? De-aia veneam atât de des. Nu pentru că aveam o plăcere sadică de a mă cufunda din ce în ce mai mult într-un strat gros de rahat, ci pentru că dorul meu era mai dureros decât durerea provocată de indiferenţă.

Am desenat un arbore fără rădăcini. Mi s-a spus că nu vreau să ştiu ce e în inconştientul meu. Păi, nu vreau pentru că e foarte dureros ce e acolo. Acolo depozitez toate durerile pentru că, altfel, aş deveni o depresivă. În ciuda tonului din postul ăsta, sunt o persoană foarte plină de viaţă, dar astea sunt momentele în care mă doare. Se pare că a fost tăiată şi ultima formă de conexiune posibilă. Mai sunt şi altele, dar Tu le faci imposibile. Şi - sincer? Chiar începe să mi se pară normal. Am înţeles că nu poţi obliga pe cineva să construiască o relaţie interpersonală atât timp cât nu îşi doreşte. Dar asta nu mă obligă pe mine să reprim tot ceea ce simt.  


Îmi aminteşte, în schimb, de un citat din "Bucuria vieţii" de Irving Stone:

"De nimic nu poţi fi sigur pentru toată viaţa, Vincent, spuse Mendes. Tot ce poţi face este să ai curajul şi puterea să încerci ceea ce crezi că e bine. Se poate întâmpla să iasă prost, dar măcar ai conştiinţa că ai încercat să realizezi ceva, şi ăsta e lucrul cel mai de seamă".