Eu te iubesc, să ştii. Chiar dacă ai probleme. Chiar dacă ai nervi. Chiar dacă trebuie să ies afară la miezul nopţii. Chiar dacă sunt nervoasă. Chiar dacă nu mă simt bine. Chiar dacă.
Indiferent de tot ce s-ar întâmpla cu mine, cu tine sau între noi, eu tot te iubesc. Şi asta nu o să se schimbe nici azi, nici mâine şi – sper eu – nici peste 20 de ani.
Ideea e simplă: nimeni nu e singur pe planeta asta. Implicit, nici tu. Trebuie să ţii minte că mereu voi fi aici pentru mine, aşa cum şi eu ştiu că mereu vei fi acolo pentru mine. Din când în când, drumurile ni se mai intersectează pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp. Şi atunci ies scântei, în sensul bun al cuvântului. Astea sunt momentele pe care se merită să le memorăm. Nopţi pierdute în Bucureşti. Nopţi pierdute la tine acasă. Nopţi pierdute la telefon. Nopţi pierdute în faţa laptopurilor. Ieşiri împreună în acelaşi loc sau în spaţii diferite. Tot la telefon. Aminteşte-ţi mereu de nebuniile noastre. Trebuie să te facă să te simţi mai bine.
Vezi? Indiferent de distanţă, mereu există ceva care face legătura între noi. Şi mai presus de reţelele de telecomunicaţii, există ceva care ne uneşte sufletele. Un ceva pe care eu îl simt, pe zi ce trece, tot mai puternic.
Timpul o să treacă. Întotdeauna trece. Mai repede sau mai lent. Depinde cum îl faci tu să treacă. Ridică-ţi privirea şi uită-te cu atenţie în jur. Sigur este cineva care te aşteaptă. Cineva care merită. Poate nu e un om, e un lucru, un fenomen, un spectacol, un adult... orice. Ceva în care să te refugiezi, să iei o pauză. Eu sunt aici pentru orice ai avea să îmi spui. Sunt aici dacă vrei să râzi, să plângi sau să ţipi. Chiar dacă nu prea spun mare lucru, e mai bine decât să vorbeşti de unul singur! Ţine minte şi...
...nu uita: te iubesc!
Multumesc!
RăspundețiȘtergereStii foarte bine ca de la tine am invatat atatea si atatea! Nu am cuvinte sa exprim ceea ce simt fata de tot ceea ce mi-ai impartasit, mi-ai aratat, sau am descoperit impreuna!
Cred ca in adancul sufletului stiu toate astea, doar ca in unele momente intreaga mea fiinta intra intr-o stare de refuz total fata de tot ceea ce este in jurul meu. Trec clipele astea, ti-am zis ca am inceput sa ma obisnuiesc cu ele. Mi-a venit acum un gand ca "trebuie sa le primim asa cum vin - poate ca pe acele anotimpuri"!;)
Cred ca iarasi am intrat intr-o perioada in care am cam uitat sa caut minunea din fiecare zi, din orice lucru marunt, din lucrurile care ma fac fericita, din persoanele deosebite din viata mea etc. Sper sa reusesc sa le regasesc treptat! Am o mica speranta acum ca tot incepe stagiunea!
Acum mi-ar prinde bine o incursiune prin cam...toate...chestiile pe care le-am facut pana acum! M-ar inveseli cu siguranta!
Dar...de Bucuresti o sa-mi fie dor vesnic!
Inca o data, multumesc, multumesc, multumesc!
Si eu te iubesc! >:D<
ce frumos simti... :-).
RăspundețiȘtergere