Nu mai pot să scriu. Nu mai pot să mă concentrez. Sunt în stand-by. Stau la masa din bucătărie cu cărţile împrăştiate în jurul meu. Mă uit la ele. Mă uit peste cerinţe şi nu pot să leg o literă de alta. Cuvântul nu se formează. Prin mintea mea trec tot felul de imagini. Imagini din trecut. Se acumulează regretele. Regretul că totul se apropie de sfârşit. Regretul că nu am trăit fiecare moment la adevărata lui intensitate. Eram prea supărată pe atunci. Dezamăgită de tot ce (nu) realizasem. Prea cufundată în trecut pentru a aprecia ceea ce aveam.
Şi acum se întâmplă la fel. Dar e un pic diferit. Abia în vacanţa asta mi-am dat seama de atitudinea greşită. Acum îmi dau seama că pentru mine contează mult mai mult relaţiile dezvoltate cu oamenii din jur, indiferent de rand, decât doza de plăcere pe care mi-o produce informaţia primită. Ştiam şi până acum ce rol important ocupă oamenii în viaţa mea, dar nu credeam că şi oamenii de Aici. M-am înşelat.
În încercarea de a recupera ceva ce mi-a plăcut într-adevăr din trecut mă reîntorc în timp şi mă trezesc că sunt prin locuri cărora nu mai aparţin demult. Dar nu las asta să îmi intre în cap. Mă trezesc doar când prelegerea se termină cu "cantitatea de informaţie este egală cu logaritm în bază doi din x la puterea a doua" şi cu promisiunea revederii pe 10 ianuarie. Zâmbesc. Mă ridic şi îmi promit că o să aflu odată pentru totdeauna ce reprezintă logaritmul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu