Un îndrăgostit e un om care vrea să fie mai amabil decât poate. Iată de ce toţi îndrăgostiţii sunt ridicoli. (Chamfort)
Să încerci să schimbi caracterul unui bărbat este pur şi simplu o pierdere de timp. (Regina Elisabeta a II-a)
Experienţa este numele pe care fiecare îl dă propriilor greşeli. (Oscar Wilde)
Un prost care nu spune niciun cuvânt nu se deosebeşte cu nimic de un savant care tace. (Molière)
Pentru a găsi persoana potrivită trebuie să te afli la locul potrivit, în momentul potrivit şi să fii pregătit pentru asta.(Jessica Alba)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O'Toole)
Farmecul: un fel de a ţi se răspunde da, deşi nu ai pus nicio întrebare. (Albert Camus)
Să iubeşti pe cineva înseamnă să consimţi să îmbătrâneşti alături de acea persoană. (Albert Camus)
Preţul tinereţii la bătrâneţe creşte. (Proverb turc)
În viaţă ţi se oferă de mai multe ori "a doua şansă" şi trebuie să ştii să profiţi de fiecare dată. (Jude Law)
Adevăratul anotimp al iubirii e atunci când credem că numai noi putem iubi, că nimeni n-ar fi putut vreodată iubi astfel înaintea noastră şi nimeni nu va mai iubi la fel după noi. (Goethe)
Secretul succesului este abilitatea de a trece de la o greşeală la alta fără să îţi pierzi entuziasmul. (Winston Churchill)
Orice tânăr este frumos pentru că fiecare tânăr are în el o comoară a posibilului. (Mariana Marţian)
Nu fi trist că nu ai fost remarcat. Fii trist dacă n-ai făcut ceva remarcabil. (Confucius)
Trebuie să trăieşti, nu doar să exişti! (Susan Sarandon)
Nu există pe lume nimic mai preţios ca prietenia adevărată între un bărbat şi o femeie. (Liviu Rebreanu)
Viaţa toată e un lung şir de neîntrerupte deziluzii, o luptă crâncenă între vis şi realitate. (Liviu Rebreanu)
Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă preţul adevărat vieţii. (Liviu Rebreanu)
All my life I've been waiting For you to bring a fairytale my way Been living in a fantasy without meaning It's not okay, I don't feel safe I don't feel safe...
Left broken empty in despair Want to breathe, can't find air Thought you were sent from up above But you and me never had love So much more I have to say Help me find a way
And I wonder if you know How it really feels To be left outside alone When it's cold out here Well maybe you should know Just how it feels To be left outside alone
I tell ya.. All my life I've been waiting For you to bring a fairytale my way Been living in a fantasy without meaning It's not okay, I don't feel safe I need to... pray
Why do you play me like a game? Always someone else to blame Careless, helpless little man Someday you might understand There's not much more to say But I hope you find a way
Still I wonder if you know How it really feels To be left outside alone When it's cold out here Well maybe you should know Just how it feels To be left outside alone To be left outside alone
I tell ya... All my life I've been waiting For you to bring a fairytale my way Been living in a fantasy without meaning It's not okay, I don't feel safe I need to pray
Aşteptând un 34 care se lăsa aşteptat mai mult decât trebuia, mi-au cazut ochii pe un anunţ, lipit în staţie: "Electrician - execut lucrări de electricitate".
Sunt singura care credea că poate să mă şi coafeze?!
Cine a spus că Bucureştiul îţi oferă foaaaarte multe posibilităţi, mare dreptate a avut!! Cine a spus că trebuie să fii în Japonia anului 2004 ca să experimentezi un tsunami? Şoselele din Bucureşti şi viteza trecută cu mult de limita regulamentară aduc totul la tine acasă.
În seara asta, mă întorc eu frumos de la teatru şi stau cuminte la semafor într-o intersecţie destul de mare, aşteptând culoarea verde. Ţinând cont de lacul imens în care s-a transformat capitala după întârziata (şi ultima, sper) zăpadă din martie, m-am poziţionat decent la 1 metru jumate de asfalt ca să evit un eventual program de spălare automată a blugilor. Şi... am un adevărat şoc: o maşină nu tocmai luxoasă trece cu o viteză infernală prin cea mai mare baltă de pe carosabil şi ridică apa în slăvi transformând-o într-un veritabil tsunami de mai mult de 2 metri, care, surprins de gravitaţie, alege să clacheze exact deasupra mea.
Dragi studenţi, cine a spus că avem nevoie de cazare pentru a ne oferi minunata oportunitate de a ne purifica trupurile din cap până-n picioare, când putem face asta din iarnă în primăvară si din toamnă în iarnă, gratis şi chiar în centrul Bucureştiului?
P.S. Postarea asta trebuia să apară acum câteva zile dar blogspot-ul s-a încăpăţânat să îmi refuze opinia!
În ciuda faptului că mă duc la facultate doar de trei ori pe săptămână, am ratat zilele de luni şi marţi. De ce? Simplu: pentru că nu am avut tocmai cea mai bună stare de spirit. După extrem de mult timp, m-au apucat nostalgiile vremurilor trecute. Am depănat amintiri timp de două zile jumate, singură sau cu prietenii la o cafea, până azi, când mi-am dat seama că nu am mai ieşit cam de multişor pe-afară.
După o căutare insistentă în imaginaţia mea, m-am hotărât să mă îmbrac cu blugii de acum doi ani. Spre marea mea satisfacţie, încă am mai intrat în ei. Şi chiar dacă erau pe punctul de a se rupe într-un loc nu tocmai decent, m-au suportat cu stoicism. Am făcut o "trecere" în revistă a felului în care arăt şi, mulţumită de rezultat, am înfipt căştile mp3-ului în urechi şi am plecat în peregrinări.
Şuvoiul de amintiri din ultima perioadă mă îndrepta spre un drum nu tocmai pe lista obiectivelor mele! Purtată de paşi inconştienţi, am ajuns în locul în care nu trebuia să fiu: un parc mic, îngheţat, cu risc destul de mare, intelectual vorbind. Mă instalez frumos pe o bancă, hotărâtă să analizez unul dintre lucrurile care m-a frământat cel mai mult zilele astea.
Primul post de pe blogul ăsta se numeşte "Teatru - întotdeauna şi pentru totdeauna". Între timp, lucrurile s-au schimbat: oamenii din jurul meu, oraşul în care trăiesc... mă rog. Nu stau să fac o expunere patetică a vieţii mele acum. Am aflat destul de multe lucruri despre teatru. Am încercat să mă trag un pic deoparte să îmi dau seama dacă încă mai vreau să fac asta. O perioadă am ajuns la concluzia că trebuie să mă retrag, să încetez cu încăpăţânări nefondate. Exact în momentul ăla, am găsit un loc pentru practică absolut superb: în teatru! Am spus: ok, rămân "în spate". După ce de-a doua concluzie, o prietenă mi-a sugerat nişte cursuri de teatru pe care şi ea le frecventează. Pentru că erau gratuite, m-am gândit că nu pierd nimic. Mă duc să văd despre ce e vorba. Cu timpul, am ajuns să le iubesc. Momentul oportun ca aceste cursuri să capete un preţ. Prinsă deja în mirajul lor, n-am mai putut sã renunţ.
Acum, ies un pic din rând şi mă întreb: este ceea ce vreau cu adevărat?
NU → de ce nu renunţ? Atunci cum rămâne cu visele mele? Nu de-aia le fixăm? Ca să luptăm pentru ele? Dar de ce nu mai simt ce simţeam înainte? Pentru că am fost dezamăgită. Nu pot să-l păstrez doar ca pe un hobby? Ba da.
DA → în cazul ăsta, ar trebui să lupt al naibii de mult. Şi nu fac asta? Nu ştiu. Mai vreau să fac asta? Mai găsesc suficiente resurse în mine ca să mă dau din nou cu capul de toţi pereţii?
"Nu voi aţi ales teatrul. Teatrul v-a ales pe voi. Şi dacă nu sunteţi buni pentru asta, tot el e cel care vă va da afară."
Nu mă simt confortabil să vorbesc despre asta, aici, în vãzul tuturor. Am să mai spun însă un singur lucru. De curând am văzut "Nine". Pentru mine, marcant. Guido Contini, aproape un alter-ego şi aproximativ aceeaşi întrebare pusă după o pauză de doi ani: "Ce trebuie să fac în viaţă? Ce vreau de la ea? Sunt bun în industria filmului, sau mă las de meserie?"
Dacă m-am jucat cu gândul sau cu fapta, dacă am iubit sau m-am amăgit iubind, dacă m-am bucurat sau m-am întristat a fost doar vina mea!Şi dacă n-am făcut nimic din toate acestea, înseamnă că viaţa s-a scurs pe lângă mine fără să mă bage în seamă. Dar cine-şi lasă anii să treacă fără a-i întoarce şi pe o parte şi pe alta?!
A fost lacrimă şi dor, vis şi speranţă, ploaie şi soare, lumini şi umbre! Amestec de nebunie clădită pe încrederea că, într-o zi, izvorul la apele căruia ne-am ostoit setea de iubire feciorelnică va străpunge zidurile tăcerii şi ne va reuni pentru totdeauna într-un cântec de toamnă plin de înţelepciune...
Ultimele replici anunţau sfârşitul spectacolului; în faţa măreţului public ne închinam respectuos, luând cu noi savoarea împlinirii de-a fi admiraţi şi aplaudaţi. Buchete de flori şi de zâmbete, priviri curtenitoare şi aplauze îndelungi strângea fiecare dintre noi şi le depozita cel mai adesea într-un colţ al inimii ca hrană pentru mai târziu. Aceasta era adevărata şi imediata răsplată a muncii noastre. Şi asta nu era puţin.
Era un fel de poezie a vieţii străbătută de fire aparent neînţelese la care nu au acces multe persoane. Simţeam că intru într-un carusel vrăjit din care aveam să nu mai ies mulţi ani de atunci încolo! Nebănuit carusel, magie curată!
Mă întrebam: oare de ce repeta acelaşi lucru de fiecare dată: "Să nu pleci! Nu vei pleca, nu?!" Nu, nu aveam de gând să plec nicăieri.
Dacă vântul va mătura în drumul său mizeria lumii lăsând cărări lustruite de aburul pământului cald, atunci pomii vor râde în floare încurcându-mi mersul grăbit prin ninsoarea înmiresmată.
Hai să dăm dovadă de maturitate, fără a scăpa din mâini iubirea noastră, pe care am clădit-o în timp cu multă migală!
- Aici sunteţi la etajul 10! spuse portarul.
- N-avem ce căuta aici. Trebuie să coborâm. Mă gândesc totuşi să vedem ce se "ascunde" la etajele celelalte! :>
- Deal!! Să mergem!
Cele două prietene au coborât trecând din cameră în cameră. La un etaj, o doamnă binevoitoare le ia la întrebări:
- Nu aveţi voie să fiţi aici. E interzis!
- Ne pare rău. Ne-am rătăcit. Plecăm imediat!
După doi paşi, Ea îi spune Prietenei:
- Mai bine profitam de ocazie şi o rugam pe tipă să ne arate restul.
- La naiba! De ce nu ne-a venit asta atunci pe loc?!!
Coboară... şi coboară... şi coboară... de parcă ar fi fost la etajul 100.
- Shh... vine cineva!!
Se uitau în toate direcţiile, incitate de aventură. Niciuna din ele nu avea de gând să renunţe. Nu credeau să mai aibă vreo şansă să intre în clădire vreodată. Au găsit ieşirea şi au dat de un labirint.
- Nu am luat-o bine! Ştiu că era o intrare pe-aici...
Când şi-au dat seama că s-au rătăcit în labirint, au observat că sunt urmărite pe bune. S-au despărţit. Ea era în pericol. Trei indivizi ameninţători se uitau la Ea cu poftă.
- Găseşte-o mai repede, sau o să fiu omorâtă în curând!!!
- Aha!!!!! Aici e!!! Vino repede!!!
Ea alerga din toate puterile, şi se opri la doi paşi de intrare. Prietena deschise uşa şi un glonte o trânti la pământ. Cei trei, îngroziţi, au luat-o la fugă. El a ieşit pe uşa altminteri salvatoare, şocat de ceea ce făcuse!!
- Eşti nebun???? Ai tras în ea!!!!!
A sunat la Salvare. Avea nevoie de un sprijin. Simţea că o părăsesc picioarele! L-a prins de mână şi l-a îmbrăţişat cu forţă. A sărutat-o pe nas. Nu era singură. Erau un sprijin unul pentru celălalt. Au stat aşa până la venirea medicilor...
... două săptămâni mai târziu, Prietena era bine. Şchiopăta, dar era în viaţă.
- Nu pot să cred că a tras în mine!!
- Ştii că nu a făcut-o intenţionat! Şi-a cerut scuze în mod oficial. Mai mult de atât nu mai avea ce face! Oricum a rămas torturat de idee!
- Haide, măi! Mă simt bine! Trebuie să vorbesc cu El! Relaţia dintre voi cum merge?
- Foarte bine! Ieşim în seara asta. Vii cu noi?
În seara aia au ieşit mai mulţi. La un moment dat, Ea a ieşit să vorbească la telefon. Trebuia să plece! Se îndreptau unul spre celălalt, zâmbind complice şi... ALARMĂ!!!
Într-o dimineaţă, m-am trezit goală. Goală pur şi simplu. Goală prin interior. Nu mai simţeam nimic. Mă simţeam o fiinţă vidă, la care nici ecoul nu mai ajunge. O persoană incapabilă de a mai avea emoţii. Căzută în rutina de care fugea cu disperare. Aceeaşi oameni, aceleaşi lucruri, nimic ieşit din comun, nimic nou.
...Ceea ce eu nu conştientizam era faptul că nimic nu e la fel de la o secundă la alta, că oamenii din jurul meu sunt în fiecare secundă noi, alţii, care abia aşteaptă să fie descoperiţi. Eram mult prea fixată pe obiectivele mele ca să mai văd şi ce se întâmpla în jurul meu!
După ce mi-am exprimat nemulţumirile, seara, ieşind de la metrou, natura mi-a sărit în ajutor: emoţia primilor fulgi de zăpadă care se topesc pe nasul tău, roşu de frig... Bateria a murit. Autobuzul nu se vedea. Nici tramvaiul. La ora aia traficul era redus. Pentru câteva clipe, m-am simţit înconjurată de natură în mijlocul oraşului aproape pustiu şi deconectată de la tehnologie.
Am ajuns în casă. Căldura însă a ştirbit din ascuţimea simţurilor mele. Stăteam lipită cu nasul de geam, ca în copilărie. Gerul venea la fereastră, se uita la luminile care risipeau un aer de căldură în cameră şi, în jurul rotundului aburit de nasul meu, crea flori de gheaţă. Cele mai frumoase flori ale iernii.
Atunci am realizat. Ce îmi lipsea era un pic de magie. Ca în poeziile lui Alecsandri. Sau în basmele din copilărie. Câţi dintre noi nu ne-am dorit să citim gândurile oamenilor ca Neghiniţă, sau să stăm sub apă cât dorim ca Mica Sirenă, sau să fim sărutate de un prinţ care se îndrăgosteşte pe loc de noi când deschidem ochii ca Frumoasa Adormită?
Eu m-am hotărât să readuc magia în viaţa mea. Voi?
El - un copil singur la părinţi de 12 ani. Ea - o fată singură la părinţi de 12 ani, uşor şchioapă. Ea se mută la şcoala lui. Învăţătoarea îi aşază în aceeaşi bancă, iar între ei se creează o relaţie cu totul şi cu totul specială, care durează aproape un an de zile. Este prima fată pe care el o ţine de mână. Se regăsesc când amândoi au 37 de ani.
<<"Când începe fiinţa umană să găsească justificări, nu se mai termină cu ele", zicea ea. "Şi nu aveam chef să trăiesc într-o asemenea lume.">>
"Hajime, din poze nu-ţi poţi da seama de nimic, ele sunt doar umbre. Pe Shimamoto cea adevărată n-o să o vezi în fotografii. Ea e cu totul alta."
"Fotografia aceea mă apăsa pe suflet pentru că m-a făcut să-mi dau seama cât de mult timp pierdusem. Un timp preţios, care nu mai putea fi recuperat oricât de mult aş fi luptat eu să-l aduc înapoi. Un timp care a existat doar atunci şi doar în acel loc."
"- Încerc să umplu timpul care a trecut. Nu ne-am întâlnit de mai bine de douăzeci de ani şi vreau să refac măcar puţin din spaţiul acela liber. [...] - Ciudat! Tu vrei să umpli spaţiul acela şi eu vreau să-l las liber."
"Imposibil să-ţi fi făcut aşa ceva. Nu m-aş fi săturat de tine pentru că între noi era o legătură cu totul şi cu totul specială. Nu sunt capabil să-ţi explic în cuvinte, dar crede-mă că era aşa cum îţi spun: specială şi foarte preţioasă. Sunt convins că ştiai şi tu lucrul acesta."
"Hajime, tristul adevăr este că există lucruri care nu mai pot merge înapoi. Odată ce pornesc înainte, oricâte eforturi ai face, ele nu se mai pot întoarce în punctul în care s-au aflat cândva. Dacă un lucru porneşte strâmb, chiar dacă numai un pic, aşa va merge până la capăt."
