All over again

Simt că fierb. Am inimaginabil de mulţi nervi pe mine. De cât de - nu spun cum - pot să fiu. Serios. Pierd nişte ani aiurea - pe care totuşi nu-i regret - ca să scap de ceea ce simt. Să încerc să mă conving pe mine că nu e bine, că nu are rost, că...că...că... "n" motive. După mai bine de trei ani, reuşesc să scap cât de cât. Mă axez pe alte lucruri. Încerc să îmi menţin atenţia, mintea cât mai ocupate posibil. Alerg în disperare de dimineaţă şi până seara doar ca să am o activitate în aşa fel încât seara să cad lată şi să nu mai am timp să mă gândesc la nimic. Să nu mai permit niciunui gând să îmi invadeze mintea. 

După tot efortul depus, îmi canalizez energia spre altceva, spre altcineva. Într-un moment de sinceritate cronică, de panică faţă de fapte şi de incertitudine, spun multe lucruri. Mai dure şi mai puţin dure, dar - se pare - adevărate în întregime. Ce se întâmplă? Tăcere. Niciun răspuns. Doar frânturi. Şi prin "frânturi" înţeleg două-trei cuvinte, maximum o propoziţie. Nici măcar o frază. Nimic. Din nou mi-am călcat pe tot ce aveam şi nu aveam şi am tras de toate funiile pe care le aveam ca să încerc să fac lucrurile să meargă din nou sau măcar doar ca să capăt şi eu o explicaţie, un răspuns, o reacţie. Degeaba. Primesc doar un "Bună" aruncat din lateral şi un râs ce se vrea a fi pe înfundate, dar care, de fapt, a fost prost ascuns. 

Mesajul este clar: nu mai suport toată tensiunea asta, toate gândurile pe care mi le fac. Nu mai suport să nu ştiu ceva sigur. E chiar aşa greu? "Da" sau "Nu". Balanţa înclină spre "nu" se pare, dar aşa sunt eu - sucită. Nu înţeleg subînţelesurile. Nici măcar nu sunt furioasă pe tine. Sunt pe mine. Pentru că nu m-am învăţat minte de prima dată. Pentru că nu mi-a ajuns cât mi-a luat să trec peste tot. Pentru că nu mai suport să îmi fac involuntar planuri, iluzii pentru ca, a doua zi, să le văd aruncate la gunoi. 

Şi încă ceva: asta a fost ultima dată când mă calc pe mine în picioare ca să lupt pentru ceva. 

Încă una

Mai am încă o melodie. Din nou, cu versuri. Nu cred totuşi că e nevoie de un transcript.



Gata! 

Cryin'

Atât am avut de spus. Cu recomandarea de a asculta versurile!

Tired

M-am săturat. Am obosit să tot încerc să aplanez conflicte, să găsesc explicaţii şi, de cele mai multe ori, să încerc de una singură să descifrez motivele comportamentului celuilalt, să îmi dau seama de ce reacţionează aşa şi care sunt graniţele comunicării noastre, unde trebuie să mă opresc cu sinceritatea. Ce-i drept, faptul că spun tot ce simt în momentul respectiv devine, pe zi ce trece, un defect din ce în ce mai mare. 

Am obosit să stau şi să ofer explicaţii pentru lucrurile care mie mi se par foarte logice în condiţiile în care abia am timp să mănânc. Cel puţin, în ultimele două zile, am cărat atât de multe scaune încât mă întreb dacă nu cumva o să ajung mai slabă decât sunt... Sunt pe drumul bun, oricum! 

În schimb, recunosc - îmi place alergătura asta continuă dintr-un loc în altul. Nici nu ajung bine într-un loc că sarcinile şi încep să curgă. Poţi foarte uşor să ajungi la poştă, la bancă, la hotel sau doar în curte. Doamna de la librărie îmi zâmbeşte când mă vede pe stradă şi ştie că, de fiecare dată când merg acolo, e nevoie de bon ştampilat. Domnul de la imprimerie mă salută când trec pe lângă geam şi arunc o privire înăuntru. 

Pe de altă parte, acum, când au aflat că o să plec, oamenilor le pare rău de despărţirea din ce în ce mai apropiată. Şi eu simt că o parte din mine va fi mereu acolo. Dacă aş putea le-aş păstra pe amândouă, dar ar trebui să mă transform în "Superwoman" şi mi-am dat seama că nu funcţionează întotdeauna. 

Îmi place ceea ce fac, dar se pare că niciodată nu poţi să fii pe deplin împăcat cu tine însuţi pentru că mereu apar fel şi fel de probleme... 

Nu are logică ceea ce spun, dar deocamdată e suficient că mă înţeleg eu. Asta ajută.

Şi nu, tot nu ajung acasă. 

Freedom to love

Astăzi m-am trezit cu un gând: "Vreau să scriu pe blog!". Până acum, blogul era un loc al meu şi numai al meu. Puteam să spun acolo tot ce aveam chef, despre oricine şi orice, fără să mă gândesc că postările mele sunt citite de anumiţi oameni. Acum, lucrurile sunt un pic altfel. Simt că o reacţie aici este aşteptată, dar se lasă foarte, foarte întârziată. Tocmai pentru că nu ştiu ce aş putea să mai spun. 

De când am scris ultima oară şi până acum, s-au adunat multe lucruri în mine. Am trecut rapid de la o stare de spirit la alta. Odată eram considerată a fi o persoană extraordinar de calmă. Întrebarea de bază devenise: "Tu nu te enervezi niciodată?". În ultima vreme, mi s-a spus destul de des: "Tu nu te calmezi niciodată?". Poate sunt eu paranoică. Nu m-ar mira...

Poate reacţionez ca un copil, dar, în momente de genul ăsta, tot ce îmi doresc este să merg acasă. Să scap pentru o perioadă de probleme. Să mă calmez. Să dorm 14 ore în fiecare noapte. Să simt că nimic nu mă poate atinge. Să am libertatea să fac tot ce îmi doresc, atunci când îmi doresc fără să cer acordul nimănui. Să stau toată ziua şi să citesc sau să îmi pun o pălărie pe cap şi să mă plimb de nebună pe câmpul plin de maci. Să mă întind în iarbă, sub cireşul ăla amar sau, mai departe, sub nuc şi să dorm acolo. Să mă uit la cer printre frunze şi să visez cu ochii deschişi. Asta e tot ce îmi doresc acum. 

Şi în loc să fac asta cât încă mai pot, eu îmi schimb rapid stilul de viaţă şi iau nişte decizii de o importanţă majoră într-un timp foarte scurt. Tot ce îmi rămâne de făcut este să tratez totul responsabil şi să rămân fermă pe poziţii. Sper să reuşesc. 

Dar până atunci, vreau acasă... 

Indecizie

Un nou loc descoperit. Oameni minunaţi. Frumoşi. Credeai că ai totul la picioare. Lapte şi miere. Nu îţi asculţi intuiţia care, de altfel, are întotdeauna dreptate şi care îţi spune: „Vezi. Nu e chiar aşa. Ştii ce simţi acum şi încerci să negi? Exact aşa se întâmplă!”

Îţi place să visezi. Cu ochii deschişi. Cai verzi pe pereţi. Dai peste tot felul de persoane. Care mai de care mai neaşteptate. Ţi se întâmplă lucruri extraordinare. Ai parte de surprize la care nu te-ai fi gândit. Şi apoi... Linişte. Nimic mai mult. Nimic mai puţin.

Simţi cum îţi fierbe stomacul şi nu poţi să îl opreşti. Vrei să laşi lacrimile să curgă ca să te cureţi, dar ar trebui să le explici, ulterior, şi nu vrei asta. Vrei să ţipi la cineva. Te abţii şi de la asta. Ce mai scrie pe tine? Spitalul nouă. Deşi, am auzit că şi acolo se împute treaba: intri doar dacă eşti îngrozitor de nebun.

Aştept cu interes continuarea. Şi nu, nu e vorba de tine. De data asta, nu. 

Incoerenţă

Încerc să îmi pun viaţa în ordine. Să nu mai fac caz de toate dilemele pe care le găsesc pe net sau nu. Să nu mă mai intereseze. Să nu mai acord nici cea mai mică importanţă întregii situaţii. 

Dar... 14 mai. Ora 19:30. Renunţ la un spectacol de teatru la ArCub ca să merg la un concert "Trei parale", în curtea MNAR. M-am dus cu un gând, deşi ador creaţiile marca Trei parale. După concert, m-am plictisit. Am mers pe lângă oamenii care stăteau la cozile uriaşe. I-am scanat în căutarea de feţe cunoscute pentru combaterea plictiselii. Nimic. 

Nimic din ceea ce voiam eu nu s-a întâmplat. Ba chiar s-a întâmplat ceva ce nu credeam că o să se întâmple cel puţin vreo trei ani de acum înainte. Dar e posibil să se fi întâmplat doar în capul meu, ca de fiecare dată. Sau poate nu. Incertitudine. Şi, mai presus de asta, lupta ce se dă în mine pentru a alege între cei doi. Apoi, veşnica dilemă: dacă am ales prost? Nu mai daţi lupte pe teritoriul corpului meu! 

Încerc să potolesc totul. Să nu mă mai gândesc. Dar cu cât nu vreau să mă mai gândesc, cu atât mă gândesc mai mult. Încerc să îmi ţin mintea ocupată, fără a face eforturi. Aşa că citesc. Mult. Mult Stephen King. Mă oripilez. Mă sperii. Azi-noapte, abia am reuşit să ies din lumea hotelului Overlook ca să pot să închid ochii în întuneric. Când nu mă sperii, nu dorm şi nu citesc, îmi fac griji asupra faptului că nu sună telefonul. Ceea ce mă nelinişteşte şi mai tare. 

Vreau să se termine toate astea. 

Nevermind

"Hai să nu discutăm despre asta!" 

Este o frază pe care o folosesc foarte des în ultima vreme de ceva timp încoace, mai ales când mi se propune să vorbesc despre mine. Sunt mai multe moduri în care pot să primesc această propunere: 

1. "Şi tu ce mai faci?" - asta vine după ce tu ţi-ai vărsat toate of-urile, dar dacă ţi s-ar propune, ai lua-o de la capăt. În mod cert nu ai chef să încep să îţi povestesc eu de ale mele. 

2. "Ce faci în weekend? Mergi?" - cu o privire acuzatoare de parcă destinaţia mea de weekend ar fi cea mai mare crimă posibilă. Atentez la propria-mi viaţă, după cum afirmă unii. 

3. "S-a întâmplat ceva nou?" - spusă cu un oftat la început şi cu gândul "Poate spune din nou fraza aia să nu fiu nevoit/ă să îi ascult toate frustrările iar şi iar". 

4. "Şi tu...? Tot nu renunţi?" - no comment. 

5. "O, Doamne, iar???" - spusă cu ochii peste cap şi cu o lehamite din ce în ce mai accentuată. Atât de accentuată, încât am senzaţia că o să te ridici de la masă în secunda doi. 

Din toate aceste motive şi multe altele, de fiecare dată, răspund cu fraza de la început. De ce? Pentru că problemele mele sunt aceleaşi. Pentru că v-aţi plictisit să mă ascultaţi şi pentru că oricum nu sunteţi în stare să mă însoţiţi nici până la capătul străzii. Pentru că replica preferată este "Dar mie de ce nu îmi spui? Eu sunt aici. Poţi să ai încredere în mine" şi când am încredere în tine, îmi faci teorie şi dai bir cu fugiţii în secunda doi. Pentru că singura persoană care nu mi-a întors spatele am fost eu. My best friend. 

Dar... să nu discutăm despre asta.  

Torente

Scrisoare...

Thérèse Corsen, fostă Erhardt: "Nu, n-am socotit că ar fi bine să vin în ţara dumneavoastră - scria ea - şi această hotărâre a pornit, mărturisesc, dintr-un profund egoism. Alături de dumneavoastră, ştiu că n-ar mai fi existat nimeni altul. Dacă ar fi trebuit să vă aud din nou glasul, toate celelalte glasuri de pe lume n-ar mai fi avut pentru mine nicio rezonanţă. Dacă ar fi trebuit - fie chiar şi pentru câteva ceasuri - să mă aflu în prezenţa dumneavoastră, oricine ar fi băgat de seamă că sufletul meu şi-a descoperit, în sfârşit, orizontul. Iertaţi-mă, n-am vrut să risc să sufăr, revăzându-vă, ca apoi să vă pierd din nou."

Răspuns...

Jan Yvarsen: "Există fericiri pe care n-ai dreptul să le neglijezi în mod nechibzuit. Viaţa dumitale e foarte frumoasă, Thérèse, nu poţi, nu trebuie să cauţi altceva. Ai fost întotdeauna romantică, fetiţo. Dar acum trebuie să trăieşti doar în prezent." 

După un timp, faţă în faţă...

Thérèse Corsen: "Trebuie să vă mărturisesc că, atunci când v-aţi crezut obligat să mă respingeţi, am rămas fidelă nebuneşte visului meu de fată. (...) Există situaţii pe care ai vrea să le respingi, dar parcă poţi?"

Jan Yvarsen: "Thérèse, Thérèse, e cu putinţă? Mă sperii! Uită-te la mine! De atâţia ani... Fruntea mea poartă stigmatul unei vârste atât de depărtată de a dumitale... Ţine seama de ceea ce ne separă... (...) Pentru dragoste, inima mi-e moartă."

Scrisoare din Suedia...

Jan Yvarsen: "Ai venit când nu mai aşteptam pe nimeni şi nimic, când nu mă mai simţeam legat decât de munca mea. Ai venit aidoma unui sol al prospeţimii şi tinereţii. Dar, Thérèse, azi-dimineaţă m-am privit în oglindă. Alături de chipul meu mi l-am imaginat pe al tău. Fruntea mea, Thérèse, poartă ridurile vremii, ale eforturilor, ale durerilor. M-am gândit la vârsta ta şi la a mea... Te-ai gândit cam cum va fi viaţa noastră dacă îţi accept dragostea? Thérèse... Thérèse... sunt cuprins de încântare, dar şi de spaimă... Voi mai fi în stare să mă aplec către tine, să-ţi ofer tot ceea ce are dreptul să primească o femeie atât de tânără? Deşi mi-e greu să-ţi mărturisesc, mi-e frică de tinereţea ta, mi-e frică să nu sufăr din nou... Ghicesc în ochii tăi frumoşi mirarea pe care trebuie s-o işte teama asta zăludă. Ne despart atâţia ani... Şi totuşi... Nu vreau să fiu mai romantic decât sunt, dar port în mine, şi tu ştii asta, un entuziasm care nu s-a manifestat niciodată pe măsura lui. Ştiu, simt că, alături de tine, voi fi fericit, deşi vei fi pentru mine un izvor de nelinişte. Iartă-mă..."

Răscolitor. 

Precum zăpada în deşert

Am fost să îmi cumpăr o carte. Sincer, nu credeam că o găsesc. Am ajuns la vânzătorii de cărţi din piaţă şi mă uitam la titluri, autori, în speranţa că îmi voi aminti mai mult de două cuvinte dintr-un titlu, cufundat complet în uitare. 

M-am oprit la un stand. Nu am dat atenţie nimănui. Eram absorbită de titluri. O voce mă întreabă: 

- Căutaţi ceva anume? 

Am ridicat privirea. Un bătrân înalt, dar uşor adus de spate, cu ochelari legaţi cu lănţişor, mă privea pe deasupra lor. Barba îi atârna, uşor neîngrijită. Avea pe cap o pălărie ponosită, dar purtată cu demnitate. Purta o haină impermeabilă, lungă până mai jos de genunchi. De sub haină, răzbăteau pantalonii vechi, de un maro închis. Ţinuta era completată de o pereche de ghete, îndelung purtate, aproape scofâlcite. Cu toate astea, îşi purta vestimentaţia cu aerul sigur al unui om îngrijit. 

- Nu aş şti să vă spun exact. Tot ce îmi amintesc este că autorul se numeşte Alexander Giese, iar titlul conţine cuvintele "zăpadă" şi "precum". 

O vastă memorie a titlurilor. 

- Ştiu despre ce vorbiţi. Este legată de viaţa lui Omar Khayyam. 

- Serios? 

- Da. 

A căutat îndelung, cu răbdare, titlu cu titlu. S-a întors brusc. 

- "Precum zăpada în deşert". 

- Exact. 

Mi-a spus să revin că o va aduce. Un preţ estimativ la el însemna 20 de lei. În condiţiile în care, la un anticariat online costa 7 lei. 

M-am aflat în imposibilitatea de a-l refuza. Eram fascinată. În mod normal, ar fi putut fi numit cu uşurinţă "şarlatan". Dar, pentru mine, omuleţul ăsta însemna imaginea perfectă a unui anticar, descins din epoci demult apuse. Un adevărat Sulitzer...

...şi pentru că tot am ajuns aici, nu pot să nu adaug şi o replică, ce vine în urma evocării unui nume plin de amintiri:

 "Zadarnic s-a schimbat faţa pământului. Aceste lumi tot prezente sunt. Aceste patimi - tot tulburătoare".