"Voluptatea de a fi singur într-o lume care te crede al ei..."

Am scăpat de toate proiectele. Vineri la ora 23:59 totul se sfârşise. Până acum, singurul rezultat concret a însumat şase pietre luate de pe suflet şi trei unghii roase.  

De ieri, găsesc o imensă voluptate în a fi singură. Doar eu cu lucrurile care îmi fac plăcere. M-am pierdut în poezie. Pentru prima dată după foarte mult timp, am regretat că nu aveam acasă volumele preferate şi a trebuit să atac site-urile, corectându-le diacriticele (defect profesional). Dar au mers direct la ţintă. Nu pot să descriu senzaţia de a redescoperi poemele lui Blaga, îngerii lui Nichita, rapsodiile lui Topârceanu, sarcasmul lui Sorescu sau inocenţa Anei Blandiana şi melancoliile lui Minulescu. Iubiţii mei din liceu. Nume şi versuri de care mă leagă nişte amintiri incredibile. Readuc în prim-plan vremurile în care voiam să dau la teatru. Vremurile în care făceam cursuri şi simţeam vibraţia poeziei. Monologurile pe care le pregăteam de drag. Îmi amintesc de Ioana Boiu şi pasiunile ei, de Doruleţ şi de inocenţa cu care iubeşte, de Leanca văduva, „comersantă de băuturi spirtoase” şi „fomeie sărmană” sau de amorul tâmpit al lui Băieşu. Universurile în care mă pierdeam timp de două ore în mod oficial şi enorm de multe alte ore în contexte care mai de care mai ciudate (a se vedea pauzele în care repetam scenele în faţa Primăriei din Brăila). Ambiţia pe care o aveam să îmi exersez memoria, să reţin cât mai multe versuri.

Între timp, memoria mea şi-a mai pierdut din elasticitate pentru că sunt leneşă şi uit lucrurile care îmi fac plăcere. Dar regăsesc aceeaşi voluptate de a mă pierde în operele lui Sebastian, să fiu purtată prin Brăila anilor ’20-’40, să fiu din nou în „oraşul cu salcâmi” şi să mă las purtată de mâini sigure printre Vii în insula Brăilei. Sau să cad din tramvai în Bucureşti, să ajung cu un necunoscut în mijlocul troienelor din Postăvaru şi să descopăr legenda familiei Grodeck. Să mă pierd printre filele jurnalului sau prin articolele publicate la acea vreme. Să recitesc „De două mii de ani”, să resimt condiţia de evreu, dar să şi degust apoi polemica şi înverşunarea cu care se apără în „Cum am devenit huligan”.

Acum vreau să citesc „Insula”. Surprinzător, dar era una dintre lucrările care îmi lipseau ca să îmi întregesc colecţia. Am cumpărat dintr-un anticariat două volume ce poartă numele „Opere complete” şi, într-adevăr, cuprind lucruri despre Sebastian pe care nu le aveam.

Vreau să readuc la viaţă toate aceste universuri astăzi, când mi-am propus să îmi iau liber, să nu fac nimic altceva decât lucruri pentru sufletul meu. Astăzi mă răsfăţ pe mine. Profit de faptul că ninge încontinuu şi mă instalez comod la masa din bucătărie, mă cufund în scaun lângă geam şi - cu melodiile preferate în surdină - mă apuc de lecturi. Mă bucur de libertatea de a fi singură. Şi îmi place.

„Everything you can imagine is real” - Pablo Picasso. O să iau în calcul asta. 

Play it again...

Doamne, atât de dor îmi este. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mi-e dor de foarte multe lucruri. Şi asta de vreo două-trei zile încoace, când a sărit dopul ca la sticla de şampanie şi nu am mai putut să îl pun la loc.

Facebookul mă duce foarte repede în zona asta. Mi-e dor de acasă şi văd atât de multe fotografii din Brăila. Locuri dragi mie. Diferite momente ale zilei.

Îmi amintesc de multe, multe lucruri. Experienţe minunate timp de mai bine de doi ani de zile. Nebunii. Pe atunci chiar făceam ceea ce simţeam şi îmi pare atât de rău că mă las prinsă în vălmăşagul vieţii de zi cu zi şi uit că sunt şi lucruri pe care simt că vreau să le fac şi lucruri pe care le detest. Au venit vremuri foarte aglomerate din punct de vedere al dezvoltării profesionale (ce seacă mi se pare expresia asta!) şi încerc să îmi împart sarcinile astea între sarcini făcute cu drag şi sarcini „pentru-că-trebuie-şi-abia-aştept-să-scap-de-ele”. Îmi amintesc de ideile noastre cu legendarul şi minunatul calendar pentru care am ales poze minunate, pline de semnificaţie pentru toată lumea. A fost una dintre cele mai frumoase surprize realizate de noi...

Mi-e dor de momentele post-spectacol, când stăteam în frig în staţia de maxi-taxi aşteptând la nesfârşit. Sau nu. Acolo s-au întâmplat unele dintre cele mai frumoase momente. Mereu o să fiu foarte, foarte legată prin amintiri de tot perimetrul ăla din faţa teatrului, inclusiv băncuţele şi aleea uşor denivelată pe care îmi e foarte greu să merg cu rolele.

Mi-e dor de tot ceea ce simţeam la fiecare spectacol la care mergeam. Încărcătura. Emoţia pe care mi-o transmitea. Apropo de asta, am de gând să merg să revăd „Micuţa Dorothy” la Teatrul Naţional de Operetă din Bucureşti să îmi mai treacă dorul. Este identică. E la fel cu cea de la Brăila. Sau invers. De la mişcare scenică, melodii sau costume. Doar actorii lipsesc. Mi-e dor de ideea de a revedea un spectacol preferat de cât mai multe ori, de a vâna replici, amuzându-mă copios pe tema asta. Sau pur şi simplu să merg singură în sală, să mă cufund în scaunul roşu şi să mă refugiez cu toată fiinţa în lumea de pe scenă. Să uit de problemele pe care le am. Să mă încarc cu energie. Să mă binedispun. Sau să îmi înţeleg suferinţa prin intermediul acţiunii de pe scenă. Sau să îmi dau seama că suferinţele mele nu sunt justificate, să trag o concluzie şi să plec de-acolo cu o altă stare de spirit.


Agenda mea încă mai păstrează mirosurile... 

Mi-e dor de toate momentele alea. Mi-e dor de mine cea de-atunci. Da, m-am schimbat între timp. Dar mi-e dor de mine cea de-atunci. De mine cea fără de griji. De mine, cea care lupta pentru relaţiile interpersonale, care se „lipea” de oameni şi făcea şi oamenii să se „lipească” de ea. Şi acum ţin foarte mult la relaţiile din jurul meu şi la oamenii care îmi atrag atenţia şi de care mă „lipesc” involuntar. Dar îmi lipseşte ceva. Nu mai lupt atât de aprig ca înainte să le păstrez, să îi fac şi pe ceilalţi să înţeleagă ceea ce simt. Sunt mai blazată. Sau poate doar focalizată pe altele.

Nu îmi doresc decât un moment de respiro în Brăila ca să îmi reamintesc cum trebuie de mine, cea de care mi-e dor. Să pot să mă despart de mine cea de-atunci ca să pot să o construiesc în continuare pe mine, cea de-acum. Sau doar să îmi dau seama cum să fac să le împac pe amândouă.

Mă întreb când o să pot să îmi acord timpul ăsta...


Şi ca încheiere, îmi vine în cap un cântecel:

"Zău, sunt vrednic de-a ta jale,
 Vindecă-mi patima grea..." 

Ce n-aş da să fiu doftoroaie, musiu Franţ...

 

(Pre)retrospectivă

Nu mai pot să scriu. Nu mai pot să mă concentrez. Sunt în stand-by. Stau la masa din bucătărie cu cărţile împrăştiate în jurul meu. Mă uit la ele. Mă uit peste cerinţe şi nu pot să leg o literă de alta. Cuvântul nu se formează. Prin mintea mea trec tot felul de imagini. Imagini din trecut. Se acumulează regretele. Regretul că totul se apropie de sfârşit. Regretul că nu am trăit fiecare moment la adevărata lui intensitate. Eram prea supărată pe atunci. Dezamăgită de tot ce (nu) realizasem. Prea cufundată în trecut pentru a aprecia ceea ce aveam. 

Şi acum se întâmplă la fel. Dar e un pic diferit. Abia în vacanţa asta mi-am dat seama de atitudinea greşită. Acum îmi dau seama că pentru mine contează mult mai mult relaţiile dezvoltate cu oamenii din jur, indiferent de rand, decât doza de plăcere pe care mi-o produce informaţia primită. Ştiam şi până acum ce rol important ocupă oamenii în viaţa mea, dar nu credeam că şi oamenii de Aici. M-am înşelat. 

În încercarea de a recupera ceva ce mi-a plăcut într-adevăr din trecut mă reîntorc în timp şi mă trezesc că sunt prin locuri cărora nu mai aparţin demult. Dar nu las asta să îmi intre în cap. Mă trezesc doar când prelegerea se termină cu "cantitatea de informaţie este egală cu logaritm în bază doi din x la puterea a doua" şi cu promisiunea revederii pe 10 ianuarie. Zâmbesc. Mă ridic şi îmi promit că o să aflu odată pentru totdeauna ce reprezintă logaritmul...

Grinch nu a mai furat Crăciunul

Am văzut la televizor că, pe lângă „new year resolutions”, oamenii alcătuiesc şi o listă cu persoanele dragi pe care ar dori să le aibă aproape de sărbători.

Ei bine, la mine e simplu.

Mi-e dor de tine. Tu care făceai toate Crăciunurile să fie înţesate cu miros de ciocolată, cozonac şi portocale. Tu care făceai cea mai bună baclava de Revelion. Tu care debordai mereu de veselie, bunătate şi căldură sufletească, indiferent de câţi bani aveai în portofel sau câte bucate de pus pe masă. Tu care, în 17 ani jumate, ai creat adevărate ritualuri de Crăciun. Ritualuri de care acum îmi este îngrozitor de dor. Numai când îmi amintesc de sărbătorile noastre preferate, de agitaţia şi de pregătirile dinainte încep să plâng şi uit să mă opresc. Pentru că îmi lipseşti enorm.

În rest, am petrecut frumos Crăciunul anul ăsta. Indiferent de cât de „old fashioned” pare, pentru mine este o sărbătoare care se petrece cu familia. Nu am putut să merg acasă pentru că aveam nevoie de buletin, dar se pun la socoteală şi rudele din Bucureşti. Ei bine, am avut parte de un Crăciun pe cinste.

În ceea ce priveşte cadourile primite, aici e altă discuţie. Am avut nevoie de maximum cinci minute pentru a intra complet în spiritul sărbătorii. A început frenezia împărţitului de urări din suflet - nu de pe net, nu primite şi retrimise. Am încercat să transmit o bucăţică din magia de care eu eram înconjurată persoanelor cu adevărat dragi din jurul meu. Am avut o mică ezitare dacă să trimit şi ultimei persoane - „last but not least” - gândindu-mă că nu are rost, că legătura probabil s-a rupt, dar am avut surpriza să constat că răspunsul persoanei în cauză a venit plin de o doză egală de entuziasm şi a făcut parte dintre cele mai speciale cadouri pe care le-am primit vreodată. Îţi mulţumesc. Mereu ai grijă de Crăciunul meu. De asemenea, încă alte două răspunsuri venite exact când mă aşteptam mai puţin şi gata: nimeni nu ar fi putut să mă mai scoată din norişorii în care mă cufundasem.

Singura dorinţă care nu s-a îndeplinit a fost zăpada. Îmi doream o plăpumioară de zăpadă. Ba chiar - ca o paranteză - am visat într-o noapte că ninsese atât de mult, iar eu am ieşit în parc fericită şi nerăbdătoare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă trântesc cu faţa în jos în omătul afânat. A fost o senzaţie de nedescris. Dar m-am trezit şi... piatră şi soare! 

Întâmplări prin Bucureşti

Merg cuminte pe Bd. Schitu Măgureanu, pe lângă Cişmigiu, dimineaţa la 6,30 ca să ajung la timp la serviciu. Drumul ăla e un pic plictisitor. E monoton. Dar există remedii: vorbesc cu mama la telefon sau mă arunc în torentul melodiilor preferate din mp3-ul vechi de când lumea. Fac drumul ăla de aproape doi ani. În dimineaţa asta, am chef să vorbesc la telefon. Vreau să am iluzia că nu sunt singură. Pe la mijlocul drumului, mă uit în jur şi, într-adevăr, constat că nu sunt singură. În spatele meu, aproape paralel cu mine, merge un bărbat la vreo 40-45 de ani, iar pe partea celalaltă coboară agale doi bătrâni. 

Mă simt bine. Eram îmbrăcată cu fusta de blugi preferată. Am cizme frumoase aşa că renunţ la rucsac. Îmi aleg o geantă pe măsură. 

În timp ce vorbesc la telefon, constat cu indiferenţă că populaţia străzii a crescut cu încă doi indivizi. O linişte de mormânt stăpâneşte zona. Aveam să constat că e liniştea dinaintea furtunii. Cei doi trec pe lângă mine. Merg cam doi metri în spatele meu.

Şi apoi, într-o fracţiune de secundă, se întâmplă următoarele: 

- constat că o umbră din spatele meu se apropie cu viteză de mine. 

- încerc să mă întorc spre dreapta, dar nu mai apuc pentru că, în aceeaşi secundă fatidică, simt cum geanta mea e trasă cu furie şi înverşunare şi cedează sub presiunea mâinilor unuia dintre cei doi. 

Îmi dau seama că au mai trecut vreo zece secunde în care nu am fost în stare să îmi dau seama ce se întâmplă. Mintea mea s-a blocat. Ştiam că trebuie să fac ceva, dar nu îmi dădeam seama ce. Atunci s-a produs un alt salt logic în care am revăzut tot ce conţinea geanta: agenda, cheile, portofelul, actele, o carte de la bibliotecă...

Panică. Încep să plâng şi nu pot să spun altceva decât "Mi-au furat geanta!". Pe repetate. Aştept un pic de solidaritate din partea oamenilor din jur, dar ei încep să se dezmorţească după ce au asistat la spectacol. Se pare că nu le-a plăcut pentru că nu au aplaudat, ci doar au plecat plictisiţi. 

Nu ştiam ce să fac. Nu am mai trecut niciodată prin asta şi nici nu mă uit la ştiri. Pierd timp preţios, anunţând la serviciu ce s-a întâmplat şi aflând într-un final unde e cea mai apropiată secţie de poliţie. Au trecut 15 minute preţioase. 

...şi de atunci a început nebunia. Trei ore la poliţie. Acte de anulat. Drumuri la ziar. La poştă. La facultate. La centrul de reîncărcare. Din nou la poliţie. Între timp, sunt mereu stresată de faptul că nu pot să îmi amintesc dacă apărea pe undeva prin agendă adresa din Bucureşti. Sunt paranoică în timp ce merg pe stradă. Am nevoie de timp de reacomodare. Nu pot să fac nimic până nu e gata buletinul nou. Nici măcar nu pot să plec acasă de sărbători. Am stagnat cu toate lucrurile pe care voiam să le fac. Nimic nu mai iese cum trebuie.

De aceea, una dintre dorinţele mele de Crăciun este ca o parte din oameni să primească în dar jumătatea de minte ce le lipseşte...

Dor de.

Mi-e dor. Mi-e îngrozitor de dor. Până acum, nu puteam să realizez. Acum îmi dau seama. De tot. Şi nu pot decât să las lacrimile să curgă. Să mă cureţe. Să vorbesc nu mai pot. Am uitat. Nu îmi rămâne decât să mistui durerea singură. În interior. 

***

Aştept zăpada. Măcar atât. 

"Şi mie îmi place ploaia. Parcă te spală de toate... Dar cel mai mult îmi place ninsoarea. E atât de albă şi acoperă tot... Acoperă mizeriile lumii. Acoperă nefericirile de tot felul. Acoperă chiar şi amintirile... amintirile de pe anumite trotuare prost croite ale vieţii." 

Mulţumesc pentru amintiri

Zilele trecute s-au întâmplat nişte lucruri foarte frumoase, care m-au făcut să îmi dau seama că nu mai sunt copil. Că am crescut, că m-am maturizat, că am devenit mult mai responsabilă. Oamenii au început să aibă încredere în mine. Suport mult mai uşor lucrurile care nu îmi plac, încercând să înţeleg de ce se întâmplă aşa şi nu cum vreau eu. Încet-încet, încep să înţeleg de ce oamenii se comportă într-un fel şi nu în altul.

Dar toate lucrurile astea se învaţă şi în urma unor experienţe plăcute sau - de cele mai multe ori - mai puţin plăcute. Tot nu mă simt încă în stare să descriu aici, în modul meu ironic, ceea ce s-a întâmplat acum vreo două săptămâni. Dar stresul de atunci este încă prezent şi în continuă ascensiune.

***

Astăzi e 13. E normal. Aveam aşteptări frumoase de la ziua asta. Ştiam ce am făcut şi ce sunt în stare să fac. Sună ciudat - dacă aş evita aluziile, ar fi aproape un şoc pentru cititori - dar este unul dintre cele mai frumoase lucruri din viaţa mea din ultima vreme. Pentru care lucram cu o plăcere nebună. De care nu mă mai săturam. Dar exact atunci, m-am blocat. Pur şi simplu. Iar momentul s-a dus.

Simt fizic toate problemele. Am ameţeli, senzaţii de vomă şi dureri îngrozitoare de cap şi stomac. Cu cât îmi fac mai multe griji, cu atât durerile sunt mai mari.

***

Dar azi, în această mirifică zi de 13, un lucru superb s-a întâmplat. O expresie rostită la începutul zilei. O expresie ce îmi trezeşte amintiri pe care încerc să le reprim pentru că sunt dureros de frumoase. "Pour épater les bourgeois..." Sebastian. Teatru. Oameni dragi. Atmosferă de poveste. Oglinzi. Lumini. Muzică în surdină.

...vremurile de altădată...

Întâmplări la teatru

Continuând seria "bărbaţilor care se dau la mine" - Întâmplări pe o bancă - trebuie să mai pun ceva aici, dovadă, să nu uit. 

Aseară, la teatru. În pauză, ies un pic la aer să mai văd lumea. Mă uit în jur să văd dacă recunosc pe cineva şi degust senzaţia de a mă simţi în siguranţă şi în altă parte în afara casei mele. Deodată, un individ la vreo 40-45 de ani (da, da, exact aşa!) vine lângă mine, îmi zâmbeşte şi îmi spune: 

- Vă place spectacolul? 

Nu înţelegeam dacă ne cunoaştem de undeva. Încercam să fiu uşor ironică. 

- Ţinând cont că sunt cam la a patra vizionare - da, foarte mult!

Figură siderată. 

- Vai, dar de ce îl revedeţi de atât de multe ori? 

Dacă asta e mult, înseamnă că l-aş da pe spate cu alte exemple. Dar mă abţin. 

- Pentru că îmi place Shakespeare şi, în special, montarea asta. 

- Mihai, îmi pare bine! 

- Mădălina, şi mie! 

Nenea vrea să îmi demonstreze mie cât de mare iubitor de teatru este el. 

- Eu merg foarte mult la teatru. Am văzut toate piesele de la toate teatrele din Bucureşti. Tu ce piese ai văzut? 

Nu zău!! Mă uit la el uşor sarcastic. 

- La TNB, "Sonată...", "Visul...", "Lecţia"...

- "Lecţia" nu e la Naţional. 

- Cum să nu?! La Sala Atelier. 

- Aa.. pe-asta nu am văzut-o. 

Şi cum rămâne, puiule, cu "atotcuprinderea" spectacolelor din Bucureşti? 

Urmează el: 

- Merg foarte rar la film. În ultimii zece ani, cred că am văzut vreo cinci filme. 

- Eu recunosc: nu prea mă uit la filme. 

- Păi, poate te invit într-o zi... Mergem să vedem un film...

Aaaa... Asta era! Ăsta era punctul terminus? Nu, mulţumesc. 

- Mmmm... Poate. Deşi nu cred. 

- De ce nu? 

Mă gândeam foarte serios la toate lucrurile pe care le am de făcut. 

- Deşi poate nu par, sunt o persoană foarte, foarte ocupată. 

- Şi nu poţi să îmi acorzi zece minute din timpul tău? Să îmi laşi un număr de telefon? 

- Nope. 

- Să înţeleg că totul nu e decât întâmplător. 

- E-exact. 

- Atunci mi-a părut bine. 

- Şi mie. 

- Sper că nu ţi s-a părut nimic deplasat. 

- Stai liniştit. Sunt obişnuită. 

Mda. Ce să zic. De la 65-70 de ani să scazi brusc la 40-45 e un avantaj. Zic. 

Dureros

E dureros. A dispărut definitiv şi irevocabil o parte importantă din dovada amintirilor mele. Lucruri încărcate de semnificaţii, pe care nu le mai pot cumpăra cu toţi banii din lume.

Sunt pasionată de obiecte de papetărie şi birotică, dar niciodată nu am ţinut mai mult la agenda mea maro, cu coperţi cartonate şi spirală. Era un cadou de la bunica mea, un cadou pe care nu îl mai primesc a doua oară. Era umplută cu amintiri. Nu era un jurnal propriu-zis, ci o agendă zilnică bine proporţionată. Avea datele tuturor spectacolelor de teatru pe care le-am văzut în ultimii doi ani jumate, Brăila şi Bucureşti. Avea toată istoria de la ultimul loc de muncă, o istorie pe care o iubesc. Contacte şi informaţii de la teatru. Dar şi schiţe pentru discursul pe care l-am ţinut la sfârşitul celor doi ani de cursuri de teatru. Teme de gândire de la persoane dragi mie. Întreaga piesă "Orient Expres", transcrisă de mine. Gânduri despre bunica. Un cadou foarte special pe care l-am primit când am împlinit 18 ani. Un centralizator de convorbiri din ultimii trei ani. Nimic nu mai e acum.

A fost una dintre cele mai puternice şi dureroase lovituri emoţionale pe care le-am primit în ultima vreme.

Îi urăsc. Îi urăsc cum nu am urât niciodată pe cineva de când trăiesc.

De ce vin atât de des

Nu ştiu de câte ori. Să fie zece. Să fie mai multe. Să fie mai puţine. Dar să caut totuşi, să nu spun prostii. Aşa. De nouă ori, cu ultima înregistrare. Nu mi-am bătut recordul. Cel mai mult a fost de 17 ori, dar din cu totul alte motive care nu fac obiectul introspecţiei de astăzi. Aşa. Revenind. Cele nouă dăţi au fost, de fapt, continuarea altor zece. S-ar putea să pară că vorbesc un pic ininteligibil, dar nici nu o să vă vină să credeţi cât de multă logică pot avea cuvintele mele.

De ce vin? De ce veneam? Pentru că era singurul loc unde nimeni nu putea să mă împiedice să merg. Pentru că era locul în care trăiam unele dintre cele mai frumoase momente. Ce pot să vă spun  cu siguranţă despre mine este că, în ultimii trei ani şi jumătate, m-am obişnuit prost. Foarte prost. Am învăţat să trăiesc din emoţiile alea puternice şi din priviri pătrunzătoare care rezonau în străfundul stomacului meu.

Îmi plăcea. Anunţul iniţial. Izbucnirea emoţională, luarea în braţe a tuturor oamenilor din jurul meu şi înroşirea liniei telefonice. Apoi linişte. Cu o seară înainte - planuri, iluzii. Nimic ieşit din comun. Doar o "pre-pregătire" pentru evenimentul ce avea loc în mai puţin de 24 de ore. A doua zi, trezit cu un zâmbet până la urechi. Punerea în aplicare a pregătirilor din seara precedentă. Atenţie la cele mai mici detalii: o scamă de pe bluză, un fir dus de la dres, un fir de păr ce nu stă cum trebuie, îngrijirea încălţărilor... Totul trebuie să fie impecabil. Merg pe stradă ca Gene Kelly în "Singing in the rain". Sunt euforică la telefon şi îi povestesc mamei numai despre ce urmează în seara asta. De altfel, este singura fiinţă de pe planetă care chiar înţelege ceea ce simt. Ajung. Sunt înconjurată de oameni care aşteaptă răbdători. Numai inima mea bate cu putere şi mă legăn de pe un picior pe altul. Îmi dau seama că încept să obosesc şi nu vreau să pierd niciun moment. Aşa că mă liniştesc, trag adânc aer în piept şi atunci - inevitabil - mă cuprinde nostalgia. Mă apucă un dor îngrozitor. Un dor ce doare. Fizic. Intru să mă încălzesc. Mă fac comodă. Niciodată nu e prea bine în faţă, dar dorinţa nu mi-a fost ascultată întotdeauna. Era singurul lucru care nu ţinea de mine. Sunt învăluită în întuneric, iar acţiunea începe. Sunt multe momente care îmi plac. Momente pe care le iubesc pur şi simplu. Momentele alea în care privirile ni se intersectează. Nici nu ştii cât de mult contează pentru mine. Nu pentru că îmi alimentează iluzia pentru că, din punctul meu de vedere, nu e nicio iluzie. Am înţeles foarte bine situaţia, m-am oprit demult din reproşuri, dar nu pot să opresc şi ceea ce simt. Sunt momentele în care pur şi simplu nu pot să îmi desprind ochii. Bine, pot să cad şi în extrema cealaltă: să nu fiu în stare să îmi mut privirea de pe obiectul din faţa mea. Şi apoi urmează sfârşitul. În funcţie de final, pot să merg pe stradă în cerc şi să cânt "The hills are alive with the sound of music" sau "I'll do my crying in the rain". În funcţie de întâmplări. În funcţie de dispoziţia mea. În funcţie de cât de mult s-a dilatat sau s-a contractat timpul.

Acum, şocul meu a fost de zece ori mai mare. De ce? Simplu. Pentru că era singurul loc unde nu eram considerată decât un alt om printre oameni. Era singurul loc de conexiune. De alinare. Singurul. Şi pentru că acest loc a rămas şi SINGURUL, căpătasem exerciţiul de a te vedea pe Tine dincolo de toate artificiile ce ar fi putut împiedica percepţia. Acum mă frământ. Mă consum. De multe ori, încerc să nu mă mai gândesc şi mă închid în mine. Mă concentrez pe licenţă. Ironic sau nu - rolul privirii. Dar contează. Este o schimbare uriaşă. Nu pot să cred că, încet-încet, nimic din ce exista înainte nu mai există. Şi chiar dacă există - extraordinar de rar - există doar în momentul conversaţiei. Imediat ce ea s-a sfârşit, s-a sfârşit totul, fără ca măcar să conteze cine a iniţiat-o. Şi cu toate astea, chiar nu regret nimic din tot ce a fost. Singurul meu regret este că aş fi putut să fac mai mult şi, de fiecare dată, mi-e frică de faptul că e prea târziu. Poate că mă amăgesc uneori că nu totul e pierdut când am nevoie de un mic refugiu sau de o doză cât de mică de nebunie. Dar sunt surprinzător de înfiptă cu picioarele pe pământ.

Concluzie nu am. Nu sunt în stare acum.