Neputinţă

absenţă.frustrare

răni.adânci.dureroase.dezamăgiri

gol.în.suflet

nevoie.acută

dor.melancolie.lacrimi

regret.presupoziţii

lipsa.persistenţei.în.timp

încredere.curaj

ani.de.suferinţă.cruţaţi

Adrian Păunescu - Îmi pasă

Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte.
Uite că un surogat 
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine 
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

Întâmplări pe o bancă

De curând, am fost acasă. Din nou. A fost puţin. Prea puţin pentru cât aş fi avut eu chef să stau. Am folosit timpul pentru a sta cu părinţii, dar şi pentru a mă bucura din nou de libertate, de o cameră a mea, de posibilitatea de a te culca la orice oră fără să te simţi obosit sau constrâns de ceva anume, linişte, analiză, dar şi întâlniri. Întâlniri cu persoane dragi, pe care nu le mai văzusem de suficient timp cât să devin nostalgică.

Înaintea uneia dintre aceste întâlniri, m-am reîntors în unul din locurile care îmi fac o deosebită plăcere, unde poţi să te abandonezi amintirilor fără teamă, fără regrete. Unde poţi să contempli trecutul sau să ieşi din melancolie, să îţi dai două palme şi să te simţi din nou încrezătoare în forţele proprii.

M-am instalat pe o bancă, pe o vreme nu tocmai caldă. M-am cufundat în gândurile mele. La un moment dat, am observat un căţel mic şi negru, care părea cam speriat de mine. Ne-am împrietenit repede. Păcat că nu aveam nimic să îi dau de mâncare.

După ce căţelul s-a plictisit de mine, a venit un moş cu bicicleta.

- E cam frig să staţi pe bancă acum, domnişoară!

- O, dar credeţi-mă că ştiu!

- Nu mai vine, nu?

- Ba da. Întârzie doar.

După preliminarii, a început nenea să îmi povestească cum caută el o fată tânără, care să îl ajute când el nu o mai putea să îşi facă piaţa sau să facă curat. Mi-a spus peste câte tipuri de femei a dat. Le-a cerut doar să nu mintă şi să nu fure. Ele, evident, au furat, au minţit, au jurat că nu e adevărat şi apoi au recunoscut. A menţionat că el nu vrea o babă, ci o fată tânără, între 20-30 de ani. Mi-a spus şi ce le oferă fetelor în urma efortului lor: după ce el moare, casa rămâne a lor. De menţionat că are în casă mulţi, foarte mulţi euro şi o colecţie întreagă de ceasuri ruseşti. Evident, toate fetele pe care el le agaţă vin la el doar ca să îl fure, după care pleacă. Nu, el nu vrea să se culce cu ele, că nu mai poate. Vrea doar să aibă un sprijin la bătrâneţe.

Sincer, m-a impresionat povestea lui. Am încercat să îi sugerez că poate nu caută unde trebuie. I-am povestit de fundaţia în care tocmai m-am înscris şi care se ocupă exact de chestia asta, mai mult sau mai puţin. Să încerce să se adreseze unor persoane autorizate în astfel de probleme, nu să le caute pur şi simplu pe stradă.

Impactul lui asupra mea a ţinut până în momentul în care a început o adevărată muncă de convingere, având ca rezultat o vizită de-a mea la el acasă exact atunci. La început, am refuzat politicos. I-am reamintit că nu pot să plec pentru că aştept pe cineva.

- Dar hai acum, până vine.

- Nu pot pentru că nu mai întârzie mult.

- Şi ţine mult întâlnirea voastră?

- Destul.

- Atunci, mergi după.

- Nu pot nici atunci pentru că intru la teatru.

- După spectacol. De fapt, nu, pentru că, dacă vă întâlniţi, după spectacol o să mergeţi şi voi undeva.

- ...

- După ce termini de tot.

- Se face prea târziu.

- Dacă vii la mine, îţi dau bani!

- ... (WTF???)

Şi începe să se caute prin buzunare. Scoate 50 de lei.

- Uite, ia-i pe-ăştia, dar hai să îmi vezi bordeiul. E foarte curat. Pot să îţi dau şi euro, dar nu am la mine.

- Păstraţi-vă banii. Nu merg. V-am spus deja.

- Dar, gândeşte-te. Dacă mergi acum la mine, de fiecare dată când vii în Brăila o să ai o uşă deschisă, unde poţi să vii la orice oră din zi şi din noapte.

- Mulţumesc pentru intenţie, dar am şi eu o familie, părinţi în Brăila. Deci, am unde să mă duc.

- Deci, nu vii, nu?

- Nu.

- Bine, domnişoară. Mi-a părut bine că te-am cunoscut.

Şi a plecat. Pur şi simplu. Păi, dacă aşa încearcă să le "agaţe" pe toate, nu e de mirare că nimeni nu vrea, iar cele care vor, vor doar ca să profite puţin.

Back to our sheeps?

De ceva vreme, mă simt bine. Nu din punct de vedere fiziologic - pentru că tuşesc teribil, în încercarea de a scăpa de plămâni, probabil - ci psihic, sufleteşte. În ultima vreme, am fost prinsă în mijlocul unei agitaţii continue. Nu am avut când să mă afund în gânduri, în vise, în planuri. Am fost obligată să trăiesc în prezent. 

Nu vreau să cad iar. Nu vreau să îmi creez mai multe obligaţii faţă de cei dragi decât am deja. Nu vreau să dezamăgesc iar pe toată lumea. Din acest motiv, lupt. Cu toate puterile. Încerc, mă chinui să rămân deasupra liniei de plutire. 

Pe de altă parte, nu vreau să renunţ la oamenii cărora le pasă într-adevăr de mine. Dar s-ar putea să fiu nevoită să o fac pentru că o persoană sus-pusă încearcă să mă calce în picioare. 

După toate astea, pare foarte ciudat că nu sunt într-o stare de depresie. Cum spuneam, chiar mă simt bine. Se pare că echilibrul după care alergam atât se rezuma doar la a avea o activitate care să mă menţină ocupată 24/7. 

Şi totuşi... o să încerc să mai includ câteva vechi obiceiuri în activităţile mele fizice şi mentale. 

Bad habits die hard! 

Iar

Vreau. Dar nu pot. Nu mai am încredere în mine. Tu faci parte din grupul din exterior. De fiecare dată, înainte să vorbesc, mă gândesc la cum mă văd ceilalţi şi nu pot să nu mă gândesc că asta poate fi şi viziunea ta. Sunt patetică. Ştiu. Poate nici nu e adevărat. Nu ştiu pe ce drum să apuc. Simt că totul s-a transformat într-un imens castel de cărţi. Ca piesele de domino: am lovit una şi acum e prea târziu să mai împiedic tot şirul să cadă. Plâng de neputinţă. Sunt zdrobită. Vreau atât de puţin, dar, de fapt, pare atât de mult. Dacă... Mereu "dacă".

Recitesc începutul.

- Nu există "nu pot". Există "nu vreau".

- Ba da. Există.

Şi dacă totuşi nu există? Dacă există doar laşitate?

Am sufletul tremurând. A fost oribil. Nu vreau decât să ştiu că eşti bine ca să pot să merg mai departe. Dar, din nou: nu pot să fac nimic. Sunt prea laşă.

Persistence of memory

Am obiceiul să mă plimb aiurea. Mult. Cu sau fără direcţie. Cu sau fără RATB. De cele mai multe ori, cu pentru că fără, mi-e lene. Ştiu, sunt comodă. Foarte, chiar. 

În nenumăratele mele itinerarii repetate, am observat că sunt absolut fascinată de un obiect. Aş putea să îl privesc ore în şir. Are un cadran alb, ramă, ace şi cifre negre. 

Niciodată nu am fost în miezul lucrurilor. Cum mi-aş putea permite să prind mijlocul de transport necesar? Aşa că am început să studiez "revelaţia" găsită. Iniţial, din lipsă de ocupaţie. Apoi, dintr-o satisfacţie din ce în ce mai mare. Mă fascinează ideea de a avea o reprezentare concretă, palpabilă a efemerităţii. Să prind exact momentul în care timpul trece vizibil, cu zvâcnituri. Minut cu minut. Secundar nu are, dar e neinteresant. Timpul ar avea o viteză prea nebună...

...Things change. People change. Life changes.  

My New Year's Resolution

Se termină anul. Mi-ar plăcea să las în 2010 toate durerile, amărăciunile, regretele... 

Nu. Nu vreau să uit. Vreau să învăţ să le accept. Să pot să trăiesc cu ele. În prezent. Să-i fiu pe plac sufletului meu. Să-i mistuiesc dorurile fără să rup câte o fărâmă din el. 

Nu cred în existenţa situaţiilor neschimbătoare. Dacă vrei cu adevărat, poţi orice. De aceea caut o alternativă, un pilon, o adaptare...

...o barcă pneumatică. Să nu ajung o epavă pe fundul oceanului. Modelul meu: supravieţuitorul care ajunge la mal ars de soare, deshidratat aproape complet, dar în viaţă, dornic de noi aventuri. Cum a ajuns la mal? Singur. 

Subscriu, deşi sunt încă în larg. 

Dying changes everything

Sunt goală. Pustiu.

Mi-e dor. Un dor nebun. De ce atât de repede? Erai singura persoană căreia îi păsa.

Sunt singură.

"Nu plâng. Nu trebuie să plâng. Cum ajung sus, în cameră, atunci o să plâng. Nimic nu face mai bine decât un plâns bun şi o baie fierbinte".

Cu toate astea, am rămas goală. Am plâns prea mult poate. Două ore. Nici voce nu mai am.

Epidemie individuală

Mai întâi a fost o zgârietură. Apoi, o rană. Din ce în ce mai mare. Din ce în ce mai multe. La un moment dat, totul s-a transformat într-o plagă imensă. Cancer de piele. Corpul nu mai era suficient. Leziunile au început să expandeze tridimensional. A luat fiinţă o enormă formaţiune extrem de dureroasă. Nu suporta nici cea mai fină atingere. Sensibilă. Incomodă. Dacă merg pe jos, cu role, bicicleta, maşina sau supersonicul. Mulţi trebuie să facă un ocol. Dacă cineva intră cu bocancii, urlu din toate puterile, iar omul se îndepărtează un timp. Apoi îi arăt golul imens pe care îl provoacă boala, adăugând şi explicaţiile aferente. Cu toate astea, câţi înţeleg?

Lăsaţi-mi sufletul în pace!

Cântă, Sam, cântă!

Şi mie îmi place ploaia. Parcă te spală de toate... Dar cel mai mult îmi place ninsoarea. E atât de albă şi acoperă tot... Acoperă mizeriile lumii. Acoperă nefericirile de tot felul. Acoperă chiar şi amintirile... amintirile de pe anumite trotuare prost croite ale vieţii. 

Louis Armstrong - As time goes by