Grinch nu a mai furat Crăciunul

Am văzut la televizor că, pe lângă „new year resolutions”, oamenii alcătuiesc şi o listă cu persoanele dragi pe care ar dori să le aibă aproape de sărbători.

Ei bine, la mine e simplu.

Mi-e dor de tine. Tu care făceai toate Crăciunurile să fie înţesate cu miros de ciocolată, cozonac şi portocale. Tu care făceai cea mai bună baclava de Revelion. Tu care debordai mereu de veselie, bunătate şi căldură sufletească, indiferent de câţi bani aveai în portofel sau câte bucate de pus pe masă. Tu care, în 17 ani jumate, ai creat adevărate ritualuri de Crăciun. Ritualuri de care acum îmi este îngrozitor de dor. Numai când îmi amintesc de sărbătorile noastre preferate, de agitaţia şi de pregătirile dinainte încep să plâng şi uit să mă opresc. Pentru că îmi lipseşti enorm.

În rest, am petrecut frumos Crăciunul anul ăsta. Indiferent de cât de „old fashioned” pare, pentru mine este o sărbătoare care se petrece cu familia. Nu am putut să merg acasă pentru că aveam nevoie de buletin, dar se pun la socoteală şi rudele din Bucureşti. Ei bine, am avut parte de un Crăciun pe cinste.

În ceea ce priveşte cadourile primite, aici e altă discuţie. Am avut nevoie de maximum cinci minute pentru a intra complet în spiritul sărbătorii. A început frenezia împărţitului de urări din suflet - nu de pe net, nu primite şi retrimise. Am încercat să transmit o bucăţică din magia de care eu eram înconjurată persoanelor cu adevărat dragi din jurul meu. Am avut o mică ezitare dacă să trimit şi ultimei persoane - „last but not least” - gândindu-mă că nu are rost, că legătura probabil s-a rupt, dar am avut surpriza să constat că răspunsul persoanei în cauză a venit plin de o doză egală de entuziasm şi a făcut parte dintre cele mai speciale cadouri pe care le-am primit vreodată. Îţi mulţumesc. Mereu ai grijă de Crăciunul meu. De asemenea, încă alte două răspunsuri venite exact când mă aşteptam mai puţin şi gata: nimeni nu ar fi putut să mă mai scoată din norişorii în care mă cufundasem.

Singura dorinţă care nu s-a îndeplinit a fost zăpada. Îmi doream o plăpumioară de zăpadă. Ba chiar - ca o paranteză - am visat într-o noapte că ninsese atât de mult, iar eu am ieşit în parc fericită şi nerăbdătoare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă trântesc cu faţa în jos în omătul afânat. A fost o senzaţie de nedescris. Dar m-am trezit şi... piatră şi soare! 

Întâmplări prin Bucureşti

Merg cuminte pe Bd. Schitu Măgureanu, pe lângă Cişmigiu, dimineaţa la 6,30 ca să ajung la timp la serviciu. Drumul ăla e un pic plictisitor. E monoton. Dar există remedii: vorbesc cu mama la telefon sau mă arunc în torentul melodiilor preferate din mp3-ul vechi de când lumea. Fac drumul ăla de aproape doi ani. În dimineaţa asta, am chef să vorbesc la telefon. Vreau să am iluzia că nu sunt singură. Pe la mijlocul drumului, mă uit în jur şi, într-adevăr, constat că nu sunt singură. În spatele meu, aproape paralel cu mine, merge un bărbat la vreo 40-45 de ani, iar pe partea celalaltă coboară agale doi bătrâni. 

Mă simt bine. Eram îmbrăcată cu fusta de blugi preferată. Am cizme frumoase aşa că renunţ la rucsac. Îmi aleg o geantă pe măsură. 

În timp ce vorbesc la telefon, constat cu indiferenţă că populaţia străzii a crescut cu încă doi indivizi. O linişte de mormânt stăpâneşte zona. Aveam să constat că e liniştea dinaintea furtunii. Cei doi trec pe lângă mine. Merg cam doi metri în spatele meu.

Şi apoi, într-o fracţiune de secundă, se întâmplă următoarele: 

- constat că o umbră din spatele meu se apropie cu viteză de mine. 

- încerc să mă întorc spre dreapta, dar nu mai apuc pentru că, în aceeaşi secundă fatidică, simt cum geanta mea e trasă cu furie şi înverşunare şi cedează sub presiunea mâinilor unuia dintre cei doi. 

Îmi dau seama că au mai trecut vreo zece secunde în care nu am fost în stare să îmi dau seama ce se întâmplă. Mintea mea s-a blocat. Ştiam că trebuie să fac ceva, dar nu îmi dădeam seama ce. Atunci s-a produs un alt salt logic în care am revăzut tot ce conţinea geanta: agenda, cheile, portofelul, actele, o carte de la bibliotecă...

Panică. Încep să plâng şi nu pot să spun altceva decât "Mi-au furat geanta!". Pe repetate. Aştept un pic de solidaritate din partea oamenilor din jur, dar ei încep să se dezmorţească după ce au asistat la spectacol. Se pare că nu le-a plăcut pentru că nu au aplaudat, ci doar au plecat plictisiţi. 

Nu ştiam ce să fac. Nu am mai trecut niciodată prin asta şi nici nu mă uit la ştiri. Pierd timp preţios, anunţând la serviciu ce s-a întâmplat şi aflând într-un final unde e cea mai apropiată secţie de poliţie. Au trecut 15 minute preţioase. 

...şi de atunci a început nebunia. Trei ore la poliţie. Acte de anulat. Drumuri la ziar. La poştă. La facultate. La centrul de reîncărcare. Din nou la poliţie. Între timp, sunt mereu stresată de faptul că nu pot să îmi amintesc dacă apărea pe undeva prin agendă adresa din Bucureşti. Sunt paranoică în timp ce merg pe stradă. Am nevoie de timp de reacomodare. Nu pot să fac nimic până nu e gata buletinul nou. Nici măcar nu pot să plec acasă de sărbători. Am stagnat cu toate lucrurile pe care voiam să le fac. Nimic nu mai iese cum trebuie.

De aceea, una dintre dorinţele mele de Crăciun este ca o parte din oameni să primească în dar jumătatea de minte ce le lipseşte...

Dor de.

Mi-e dor. Mi-e îngrozitor de dor. Până acum, nu puteam să realizez. Acum îmi dau seama. De tot. Şi nu pot decât să las lacrimile să curgă. Să mă cureţe. Să vorbesc nu mai pot. Am uitat. Nu îmi rămâne decât să mistui durerea singură. În interior. 

***

Aştept zăpada. Măcar atât. 

"Şi mie îmi place ploaia. Parcă te spală de toate... Dar cel mai mult îmi place ninsoarea. E atât de albă şi acoperă tot... Acoperă mizeriile lumii. Acoperă nefericirile de tot felul. Acoperă chiar şi amintirile... amintirile de pe anumite trotuare prost croite ale vieţii." 

Mulţumesc pentru amintiri

Zilele trecute s-au întâmplat nişte lucruri foarte frumoase, care m-au făcut să îmi dau seama că nu mai sunt copil. Că am crescut, că m-am maturizat, că am devenit mult mai responsabilă. Oamenii au început să aibă încredere în mine. Suport mult mai uşor lucrurile care nu îmi plac, încercând să înţeleg de ce se întâmplă aşa şi nu cum vreau eu. Încet-încet, încep să înţeleg de ce oamenii se comportă într-un fel şi nu în altul.

Dar toate lucrurile astea se învaţă şi în urma unor experienţe plăcute sau - de cele mai multe ori - mai puţin plăcute. Tot nu mă simt încă în stare să descriu aici, în modul meu ironic, ceea ce s-a întâmplat acum vreo două săptămâni. Dar stresul de atunci este încă prezent şi în continuă ascensiune.

***

Astăzi e 13. E normal. Aveam aşteptări frumoase de la ziua asta. Ştiam ce am făcut şi ce sunt în stare să fac. Sună ciudat - dacă aş evita aluziile, ar fi aproape un şoc pentru cititori - dar este unul dintre cele mai frumoase lucruri din viaţa mea din ultima vreme. Pentru care lucram cu o plăcere nebună. De care nu mă mai săturam. Dar exact atunci, m-am blocat. Pur şi simplu. Iar momentul s-a dus.

Simt fizic toate problemele. Am ameţeli, senzaţii de vomă şi dureri îngrozitoare de cap şi stomac. Cu cât îmi fac mai multe griji, cu atât durerile sunt mai mari.

***

Dar azi, în această mirifică zi de 13, un lucru superb s-a întâmplat. O expresie rostită la începutul zilei. O expresie ce îmi trezeşte amintiri pe care încerc să le reprim pentru că sunt dureros de frumoase. "Pour épater les bourgeois..." Sebastian. Teatru. Oameni dragi. Atmosferă de poveste. Oglinzi. Lumini. Muzică în surdină.

...vremurile de altădată...

Întâmplări la teatru

Continuând seria "bărbaţilor care se dau la mine" - Întâmplări pe o bancă - trebuie să mai pun ceva aici, dovadă, să nu uit. 

Aseară, la teatru. În pauză, ies un pic la aer să mai văd lumea. Mă uit în jur să văd dacă recunosc pe cineva şi degust senzaţia de a mă simţi în siguranţă şi în altă parte în afara casei mele. Deodată, un individ la vreo 40-45 de ani (da, da, exact aşa!) vine lângă mine, îmi zâmbeşte şi îmi spune: 

- Vă place spectacolul? 

Nu înţelegeam dacă ne cunoaştem de undeva. Încercam să fiu uşor ironică. 

- Ţinând cont că sunt cam la a patra vizionare - da, foarte mult!

Figură siderată. 

- Vai, dar de ce îl revedeţi de atât de multe ori? 

Dacă asta e mult, înseamnă că l-aş da pe spate cu alte exemple. Dar mă abţin. 

- Pentru că îmi place Shakespeare şi, în special, montarea asta. 

- Mihai, îmi pare bine! 

- Mădălina, şi mie! 

Nenea vrea să îmi demonstreze mie cât de mare iubitor de teatru este el. 

- Eu merg foarte mult la teatru. Am văzut toate piesele de la toate teatrele din Bucureşti. Tu ce piese ai văzut? 

Nu zău!! Mă uit la el uşor sarcastic. 

- La TNB, "Sonată...", "Visul...", "Lecţia"...

- "Lecţia" nu e la Naţional. 

- Cum să nu?! La Sala Atelier. 

- Aa.. pe-asta nu am văzut-o. 

Şi cum rămâne, puiule, cu "atotcuprinderea" spectacolelor din Bucureşti? 

Urmează el: 

- Merg foarte rar la film. În ultimii zece ani, cred că am văzut vreo cinci filme. 

- Eu recunosc: nu prea mă uit la filme. 

- Păi, poate te invit într-o zi... Mergem să vedem un film...

Aaaa... Asta era! Ăsta era punctul terminus? Nu, mulţumesc. 

- Mmmm... Poate. Deşi nu cred. 

- De ce nu? 

Mă gândeam foarte serios la toate lucrurile pe care le am de făcut. 

- Deşi poate nu par, sunt o persoană foarte, foarte ocupată. 

- Şi nu poţi să îmi acorzi zece minute din timpul tău? Să îmi laşi un număr de telefon? 

- Nope. 

- Să înţeleg că totul nu e decât întâmplător. 

- E-exact. 

- Atunci mi-a părut bine. 

- Şi mie. 

- Sper că nu ţi s-a părut nimic deplasat. 

- Stai liniştit. Sunt obişnuită. 

Mda. Ce să zic. De la 65-70 de ani să scazi brusc la 40-45 e un avantaj. Zic. 

Dureros

E dureros. A dispărut definitiv şi irevocabil o parte importantă din dovada amintirilor mele. Lucruri încărcate de semnificaţii, pe care nu le mai pot cumpăra cu toţi banii din lume.

Sunt pasionată de obiecte de papetărie şi birotică, dar niciodată nu am ţinut mai mult la agenda mea maro, cu coperţi cartonate şi spirală. Era un cadou de la bunica mea, un cadou pe care nu îl mai primesc a doua oară. Era umplută cu amintiri. Nu era un jurnal propriu-zis, ci o agendă zilnică bine proporţionată. Avea datele tuturor spectacolelor de teatru pe care le-am văzut în ultimii doi ani jumate, Brăila şi Bucureşti. Avea toată istoria de la ultimul loc de muncă, o istorie pe care o iubesc. Contacte şi informaţii de la teatru. Dar şi schiţe pentru discursul pe care l-am ţinut la sfârşitul celor doi ani de cursuri de teatru. Teme de gândire de la persoane dragi mie. Întreaga piesă "Orient Expres", transcrisă de mine. Gânduri despre bunica. Un cadou foarte special pe care l-am primit când am împlinit 18 ani. Un centralizator de convorbiri din ultimii trei ani. Nimic nu mai e acum.

A fost una dintre cele mai puternice şi dureroase lovituri emoţionale pe care le-am primit în ultima vreme.

Îi urăsc. Îi urăsc cum nu am urât niciodată pe cineva de când trăiesc.

De ce vin atât de des

Nu ştiu de câte ori. Să fie zece. Să fie mai multe. Să fie mai puţine. Dar să caut totuşi, să nu spun prostii. Aşa. De nouă ori, cu ultima înregistrare. Nu mi-am bătut recordul. Cel mai mult a fost de 17 ori, dar din cu totul alte motive care nu fac obiectul introspecţiei de astăzi. Aşa. Revenind. Cele nouă dăţi au fost, de fapt, continuarea altor zece. S-ar putea să pară că vorbesc un pic ininteligibil, dar nici nu o să vă vină să credeţi cât de multă logică pot avea cuvintele mele.

De ce vin? De ce veneam? Pentru că era singurul loc unde nimeni nu putea să mă împiedice să merg. Pentru că era locul în care trăiam unele dintre cele mai frumoase momente. Ce pot să vă spun  cu siguranţă despre mine este că, în ultimii trei ani şi jumătate, m-am obişnuit prost. Foarte prost. Am învăţat să trăiesc din emoţiile alea puternice şi din priviri pătrunzătoare care rezonau în străfundul stomacului meu.

Îmi plăcea. Anunţul iniţial. Izbucnirea emoţională, luarea în braţe a tuturor oamenilor din jurul meu şi înroşirea liniei telefonice. Apoi linişte. Cu o seară înainte - planuri, iluzii. Nimic ieşit din comun. Doar o "pre-pregătire" pentru evenimentul ce avea loc în mai puţin de 24 de ore. A doua zi, trezit cu un zâmbet până la urechi. Punerea în aplicare a pregătirilor din seara precedentă. Atenţie la cele mai mici detalii: o scamă de pe bluză, un fir dus de la dres, un fir de păr ce nu stă cum trebuie, îngrijirea încălţărilor... Totul trebuie să fie impecabil. Merg pe stradă ca Gene Kelly în "Singing in the rain". Sunt euforică la telefon şi îi povestesc mamei numai despre ce urmează în seara asta. De altfel, este singura fiinţă de pe planetă care chiar înţelege ceea ce simt. Ajung. Sunt înconjurată de oameni care aşteaptă răbdători. Numai inima mea bate cu putere şi mă legăn de pe un picior pe altul. Îmi dau seama că încept să obosesc şi nu vreau să pierd niciun moment. Aşa că mă liniştesc, trag adânc aer în piept şi atunci - inevitabil - mă cuprinde nostalgia. Mă apucă un dor îngrozitor. Un dor ce doare. Fizic. Intru să mă încălzesc. Mă fac comodă. Niciodată nu e prea bine în faţă, dar dorinţa nu mi-a fost ascultată întotdeauna. Era singurul lucru care nu ţinea de mine. Sunt învăluită în întuneric, iar acţiunea începe. Sunt multe momente care îmi plac. Momente pe care le iubesc pur şi simplu. Momentele alea în care privirile ni se intersectează. Nici nu ştii cât de mult contează pentru mine. Nu pentru că îmi alimentează iluzia pentru că, din punctul meu de vedere, nu e nicio iluzie. Am înţeles foarte bine situaţia, m-am oprit demult din reproşuri, dar nu pot să opresc şi ceea ce simt. Sunt momentele în care pur şi simplu nu pot să îmi desprind ochii. Bine, pot să cad şi în extrema cealaltă: să nu fiu în stare să îmi mut privirea de pe obiectul din faţa mea. Şi apoi urmează sfârşitul. În funcţie de final, pot să merg pe stradă în cerc şi să cânt "The hills are alive with the sound of music" sau "I'll do my crying in the rain". În funcţie de întâmplări. În funcţie de dispoziţia mea. În funcţie de cât de mult s-a dilatat sau s-a contractat timpul.

Acum, şocul meu a fost de zece ori mai mare. De ce? Simplu. Pentru că era singurul loc unde nu eram considerată decât un alt om printre oameni. Era singurul loc de conexiune. De alinare. Singurul. Şi pentru că acest loc a rămas şi SINGURUL, căpătasem exerciţiul de a te vedea pe Tine dincolo de toate artificiile ce ar fi putut împiedica percepţia. Acum mă frământ. Mă consum. De multe ori, încerc să nu mă mai gândesc şi mă închid în mine. Mă concentrez pe licenţă. Ironic sau nu - rolul privirii. Dar contează. Este o schimbare uriaşă. Nu pot să cred că, încet-încet, nimic din ce exista înainte nu mai există. Şi chiar dacă există - extraordinar de rar - există doar în momentul conversaţiei. Imediat ce ea s-a sfârşit, s-a sfârşit totul, fără ca măcar să conteze cine a iniţiat-o. Şi cu toate astea, chiar nu regret nimic din tot ce a fost. Singurul meu regret este că aş fi putut să fac mai mult şi, de fiecare dată, mi-e frică de faptul că e prea târziu. Poate că mă amăgesc uneori că nu totul e pierdut când am nevoie de un mic refugiu sau de o doză cât de mică de nebunie. Dar sunt surprinzător de înfiptă cu picioarele pe pământ.

Concluzie nu am. Nu sunt în stare acum.

Mai aproape... dar nu

Da, am fost. Şi tu - nu.

Eu am fost acolo. Încărcată de lucruri pe care probabil că nu aveam dreptul să le simt. Uşor paranoică pe drum. Cu fiecare pas, câştigam o speranţă în plus. Pe care nu aveam dreptul să le construiesc. Mă enervam că nu venea autobuzul sau că stăteam prea mult în trafic. Mă uitam insistent la ceas. Când mergeam pe jos, puţin îmi lipsea să nu alerg, să nu zbor.

Voiam să fiu cât mai aproape. Mintea mea oscila între amintirile care ieşeau la suprafaţă cu violenţă aproape şi fantasmele pe care le proiecta imaginaţia mea, gândindu-mă la ce urmează. Am ajuns prea devreme, dar nu ca odinioară. Aşteptarea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Fluturaşii din stomacul meu – ăia despre care eu tot vorbesc şi pe care nu pot să îi regăsesc atunci când este vorba de altcineva – deveneau cu fiecare secundă vibraţii puternice. Tremur incontrolabil. Ceva ce nu mai simţisem de o veşnicie.

Înainte, am avut inspiraţia – să o numesc – să merg la sursă să verific dacă tot ce am simţit de dimineaţă şi până acum va avea o bază. Am avut surpriza să constat că m-am înşelat amarnic. Am mai spus că urăsc faptul că s-a inventat internetul pe mobil?

Am crezut că o să râd cu lacrimi. Nu chiar. Încă puţin şi chiar plângeam la un moment dat. E bine că nu pot să plâng în public. Erau nişte ochi care vedeau de sus. Nu ar fi fost... normal. Erau nişte puncte importante acolo care acum m-au durut. Da, nu te văd pe Tine, ca persoană şi identitate. Dar pentru mine era doza care mă ajuta atunci când mă apuca dorul ăla insuportabil. Ţi s-a întâmplat să îţi fie atât de dor încât să te doară fizic? Să simţi că stomacul tău este tras în jos, cât mai jos... parcă încercând să se desprindă de la locul lui? Să se facă ghem? Să se strângă atât de dureros încât să ai senzaţia că e înfăşurat în sârmă ghimpată? De-aia veneam atât de des. Nu pentru că aveam o plăcere sadică de a mă cufunda din ce în ce mai mult într-un strat gros de rahat, ci pentru că dorul meu era mai dureros decât durerea provocată de indiferenţă.

Am desenat un arbore fără rădăcini. Mi s-a spus că nu vreau să ştiu ce e în inconştientul meu. Păi, nu vreau pentru că e foarte dureros ce e acolo. Acolo depozitez toate durerile pentru că, altfel, aş deveni o depresivă. În ciuda tonului din postul ăsta, sunt o persoană foarte plină de viaţă, dar astea sunt momentele în care mă doare. Se pare că a fost tăiată şi ultima formă de conexiune posibilă. Mai sunt şi altele, dar Tu le faci imposibile. Şi - sincer? Chiar începe să mi se pară normal. Am înţeles că nu poţi obliga pe cineva să construiască o relaţie interpersonală atât timp cât nu îşi doreşte. Dar asta nu mă obligă pe mine să reprim tot ceea ce simt.  


Îmi aminteşte, în schimb, de un citat din "Bucuria vieţii" de Irving Stone:

"De nimic nu poţi fi sigur pentru toată viaţa, Vincent, spuse Mendes. Tot ce poţi face este să ai curajul şi puterea să încerci ceea ce crezi că e bine. Se poate întâmpla să iasă prost, dar măcar ai conştiinţa că ai încercat să realizezi ceva, şi ăsta e lucrul cel mai de seamă". 

Confuzie

Licenţă. Oboseală cronică, adunată de-a lungul verii. Serviciu. Am senzaţia că toată lumea vrea câte ceva de la mine şi eu nu apuc să fac nimic din ceea ce vreau. Dar vreau ceva oare? O groază de timp pierdut. Expresia "aiurea în tramvai" pare una derizorie, dar dacă modifici un pic şi spui "aiurea în autobuz/troleibuz", capătă sens şi devine incredibil de reală. Nu am mai citit demult. Nu am mai făcut ce îmi place demult. Am crezut că acasă o să fie mai bine. Nu a fost cum mă aşteptam. 

***

La Brăila, am fost la teatru. Vineri. Biletul l-am cumpărat tot vineri. Mă întrebam cât de în spate voi sta. Mă uit pe bilet: rândul trei, locul şase. Nu mă gândesc că vorbim de o sală studio, unde numărătoarea locurilor se face pe sală, nu pe rânduri. Sunt fericită că e vorba de rândul trei. Intru în sală şi mă îndrept spre scări să ajung la rândul trei, cuprinsă de amintiri. Ajung pe culoarul de mijloc şi sunt smulsă din reverie de faptul că, pe rândul unu, atârnă o hârtiuţă pe care scrie "rândul trei". Mă opresc. Nu pot să mai gândesc. Oamenii mă roagă să le fac loc. Sunt chiar lângă locul meu. De veci, aş putea să adaug. Mă aşez pe scaun şi aştept. Ce aştept? Nu ştiu. Să văd ce simt, poate. Trag aer adânc în piept şi îmi spun că aşa a fost să fie. Piesa tot nu începe. Simt ceva ascuţit în mijlocul stomacului şi un tremur aproape perceptibil din exterior. Nu mai pot să stau acolo. E prea încărcat de... multe. M-am mutat cu trei locuri mai la dreapta pentru că era liber şi am avut norocul să rămână liber. Şi aşa că, în momentul în care "Unchiul Peck îl învaţă pe vărul Bob să pescuiască", eu eram undeva, departe, în insula Brăilei, cu o muzică în cap pe care nu trebuia să o mai aud şi cu ochii aţintiţi pe petele de lumină şi întuneric de pe scenă. Deja vedeam cu totul alte lucruri. Eram într-o altă epocă, pe care, oricât m-am chinuit, nu am mai reuşit să o readuc la viaţă.

***

Mă uit pe program şi văd ceva ce nu trebuia să văd. Cine a inventat internetul pe telefon? Observ toate lucrurile astea între o sticlă de 500ml de bere şi o cană cu vin fiert. Cuprinsă de euforie, fac lucruri negândite pe care, evident, nu trebuia să le fac. Pe moment, nu îmi pasă, dar a doua zi, mă simt ca un căcat. Yet again. Încă de atunci vreau să văd biletul ăla în mâna mea.

***

Seminar. Singura disciplină care chiar îmi place. Ascult cu interes până în momentul în care nu mai pot să urmăresc nimic altceva pentru că anumite idei rămân pe repeat în capul meu. Poţi să interacţionezi cu cineva şi atunci accepţi persoana din faţa ta pentru ceea ce ea este cu adevărat. Dar poţi să interacţionezi cu o fantasmă: proiectezi în persoana respectivă toate visele şi dorinţele tale. O vezi aşa cum vrei tu să fie pentru tine, şi nu aşa cum este cu adevărat. Pe scurt: o instrumentalizezi. Indiferent de experienţa acesteia în comunicarea interpersonală, mai devreme sau mai târziu îşi va da seama de ceea ce i s-a întâmplat. Inevitabil, se va răzbuna. Îţi va plăti cu aceeaşi monedă şi ori te va trata ca pe un obiect, ori va părăsi relaţia. Voilà!! Din momentul ăla, am fost pierdută. Deci, despre asta tot era vorba în fiecare conversaţie. Nu îmi amintesc decât de un moment de undeva din martie, anul trecut, când eram un simplu obiect asemenea stâlpilor de electricitate sau ca zidul de care mă lipisem.

***

Nu am mai putut să gândesc. Clar şi limpede. Am acţionat din instinct. Ştiam că voiam un bilet cândva. Nu am mai filtrat nimic. Abia după ce l-am avut în mână, mi-am dat seama că nu trebuia să îl iau. Şi de aici a pornit totul: stres, oboseală, rău. Mă las purtată de val, dar nu întotdeauna în cele mai bune direcţii.

Concluzie:

18 octombrie 2011

Duminică, 18 octombrie 1936

29 de ani de viaţă. Îi primesc nici bucuros, nici trist - cu conştiinţa că mai am unele lucruri de făcut, pentru care sunt obligat să trăiesc. Încolo, nimic. Dar am făcut serioase eforturi pentru a primi ziua asta cu oarecare solemnitate, ca pe o zi fastă. Am atâta nevoie să îmi creez mici superstiţii prevestitoare de bine. (...) Încep un an nou de viaţă - dar îmi este oare dat să mai încep cu adevărat ceva?

Luni, 18 octombrie 1937

Şi împlinesc astăzi 30 de ani.

Miercuri, 18 octombrie 1939

32 de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta, palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită. Încerc să nu mă gândesc la viaţa mea - nici la cea care a trecut, nici la cea care vine. E un sentiment de inutilitate care mă disperează şi pe care vreau să-l ocolesc, să-l uit. 

...Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să îmi mai caut drumul, care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant zări care încă nu se văd. Disperarea e un entuziasm, pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni, îmi rămâne un lung sfârşit de zi pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc. 

                          ...66 de ani nu se pot suprima cu o plecare... (1907-1945)