Nu vă puneţi cu ele

Hmm.. să vedem... cine mai ascultă muzică veche? Cine se ducea la bunica şi asculta Dan Spătaru pe vinil? Eu una, da. Şi probabil, 80 % din generaţia din '90 cu bunici. Ieşeam în mijlocul străzii şi mă jucam cu o armată de copii de-a soldăţeii, cântând: "Trecea fanfara militară, în frunte cu-n tambur major... tras prin inel cu mustăcioră..."

Astăzi, aşteptând o reclamă pe care am de gând să o zidesc într-un post viitor, am dat peste "Te pui cu blondele" unde o întrebare suna cam aşa: Ce cuvânt lipseşte din versurile următoare: "Trecea fanfara militară în frunte cu-n ..... major!"

Răspunsuri de la blonde:

1. sergent

2. soldat

3. dirijor

4. bondoc

5. n-am auzit

Am crezut că nu aud/văd bine. Voi pe care-l alegeţi?

Sâmbătă

În ultima perioadă, am decis să ironizez Bucureştiul. Ei bine, oraşul ăsta mă ajută în tot ce îmi propun pentru că îmi furnizează subiecte la orice pas!

Azi, la Izvor, decid să iau metroul până la Unirii decât să stau în trafic la Naţiunile Unite, în RATB. La scurt timp după ce am descifrat care e direcţia spre Unirii, apare un metrou antic şi de demult, scârţâind din toate încheieturile şi fără a fi prevăzut cu înregistrările de rigoare referitoare la detaliile despre staţii. 

Abia apuc să urc în metrou. La o secundă după ce am pus şi cel de-al doilea picior pe "podeaua" trenului, aud precipitat: "Atenţie, se-nchid uşi...! Urmeaz... staţ... Piaţ...Unir...cu peron... pe part... stâng...!"

WTF??? Am spus că poate nu erau oameni în staţie şi de-aia ne-am mişcat repede. Iar nenea fără terminaţii o fi fost prea grăbit. 

La Unirii, se deschid uşile. Imediat după deschidere: "Atenţie! Se-nchid uşi...!" Şi aceeaşi voce precipitată continuă "Urmeaz... staţ...". 

N-aţi apucat să coborâţi? Asta e! La prima! 

N-aţi apucat să urcaţi? Asta e! Mai vine unul!

Şi după o adevărată expediţie cu 619 în care era să mă dau cu capul de toate geamurile, inclusiv de tavan şi podea, m-am hotărât: nu vă urcaţi în mijloace de transport în comun în weekend! Şoferii sunt prea frustraţi de faptul că ei lucrează, când alţii au liber! 

Oameni

Ieri, după ce cobor din înghesuiala unui 123, mă aşez recunoscătoare pe canapeaua moale din staţie. În dreapta mea, exact lângă mine, un bătrân. În stânga, la distanţă de 15 cm, un tânăr de vreo 25 de ani. Între noi - un ziar.

La un moment dat, apare o domnişoară cu iubitul de mână şi cu o îngheţată de la Mc într-un borcan de plastic cu capac. Împinge în sictir ziarul în bietul băiat, se aşază zgomotos, între noi nerămânând decât un amărât spaţiu de vreo 8-9 cm.

Cu îngheţata într-o mână şi cu capacul în alta, tânăra damă îşi strigă cavalerul, spunându-i pe un ton ce denota o fermitate extraordinară:

- Nu stai jos? Hai că ai loc! Hai, aşază-te!!

Spre uşurarea tuturor celor patru persoane de pe bancă, tipul refuză.

În continuare, domnişoara mi-a dat răspunsul la o întrebare care mă chinuia de 10 minute. Înciudată că nu avea cum să îşi mănânce îngheţata, decide să îşi elibereze o mână, aruncând capacul...sub canapea!!! Cu toate că, la 2 metri distanţă era un coş de gunoi verde şi extrem de vizibil.

De ce s-au pus băncile alea atât de confortabile în staţie?

Ca să aruncăm gunoiul sub ele...

Autobuzul ăla parcă încerca să mă scoată din sărite, pentru că, 3 minute mai târziu:

- Iubi...

Tăcere.

- Iubi...

- Da?

- Să-mi spui când vine autobuzul să arunc paharul la coş!

De ce nu-l pui tot sub bancă?

Linişte!

Bucureşti, mon amour!

De aproape cinci ani de zile, îmi ofer dragostea frumoasei capitale a României. O laud în stânga şi-n dreapta... vin cât pot de des fără să îmi pese cu cine trebuie să mă bat pentru asta... şi multe altele.

Drept mulţumire pentru iubirea mea neţărmuită, scumpul meu Bucureşti mă răsplăteşte în felul următor:

1. Cuprinsă de poftă, caut un Chupa Chups de-mi vine rău! Păcat. Rămân cu dorinţa. Şi încă mă întreb cum e posibil ca ditamai Carrefour-ul să nu aibă o amărâtă de acadea!

2. Mă grăbesc spre un interviu. Am alocat o oră înainte de momentul în care prezenţa mea era esenţială. În ora respectivă, trebuia să ajung de la Mircea Vodă până în Berthelot, la Radio. Super. Mă urc în primul 385 care apare. Ajung la I.C. Brătianu. De acolo şi până la Piaţa Unirii e distanţa echivalentă cu lungimea magazinului Unirea. Super. Un drum pe care, pe jos, îl parcurgi în cinci minute. Ceea ce nu ştiam era că la ora 13.30, cu autobuzul timpul alocat acelei mici porţiuni ajunge cu nonşalanţă la 20 de minute, provocându-mi palpitaţii. Cu chiu, cu vai, ajung la Izvor. Cobor şi o iau la pas cavalereşte pe Schitu Măgureanu. După ce am traversat Cişmigiul, mă uit la ceas şi stupoare! Mersul pe jos îmi ocupase doar 10 minute pe o bucată destul de lungă! Concluzia acestei întâmplări superbe de-a dreptul a fost: Bucureştiul e minunat! RATB-ul, nu! Acum înţeleg de ce unii oameni vin şi pleacă pe jos indiferent de distanţa parcursă!

Bucureşti, je t'aime!