miercuri, noiembrie 30

Dureros

E dureros. A dispărut definitiv şi irevocabil o parte importantă din dovada amintirilor mele. Lucruri încărcate de semnificaţii, pe care nu le mai pot cumpăra cu toţi banii din lume.

Sunt pasionată de obiecte de papetărie şi birotică, dar niciodată nu am ţinut mai mult la agenda mea maro, cu coperţi cartonate şi spirală. Era un cadou de la bunica mea, un cadou pe care nu îl mai primesc a doua oară. Era umplută cu amintiri. Nu era un jurnal propriu-zis, ci o agendă zilnică bine proporţionată. Avea datele tuturor spectacolelor de teatru pe care le-am văzut în ultimii doi ani jumate, Brăila şi Bucureşti. Avea toată istoria de la ultimul loc de muncă, o istorie pe care o iubesc. Contacte şi informaţii de la teatru. Dar şi schiţe pentru discursul pe care l-am ţinut la sfârşitul celor doi ani de cursuri de teatru. Teme de gândire de la persoane dragi mie. Întreaga piesă "Orient Expres", transcrisă de mine. Gânduri despre bunica. Un cadou foarte special pe care l-am primit când am împlinit 18 ani. Un centralizator de convorbiri din ultimii trei ani. Nimic nu mai e acum.

A fost una dintre cele mai puternice şi dureroase lovituri emoţionale pe care le-am primit în ultima vreme.

Îi urăsc. Îi urăsc cum nu am urât niciodată pe cineva de când trăiesc.

duminică, noiembrie 27

De ce vin atât de des

Nu ştiu de câte ori. Să fie zece. Să fie mai multe. Să fie mai puţine. Dar să caut totuşi, să nu spun prostii. Aşa. De nouă ori, cu ultima înregistrare. Nu mi-am bătut recordul. Cel mai mult a fost de 17 ori, dar din cu totul alte motive care nu fac obiectul introspecţiei de astăzi. Aşa. Revenind. Cele nouă dăţi au fost, de fapt, continuarea altor zece. S-ar putea să pară că vorbesc un pic ininteligibil, dar nici nu o să vă vină să credeţi cât de multă logică pot avea cuvintele mele.

De ce vin? De ce veneam? Pentru că era singurul loc unde nimeni nu putea să mă împiedice să merg. Pentru că era locul în care trăiam unele dintre cele mai frumoase momente. Ce pot să vă spun  cu siguranţă despre mine este că, în ultimii trei ani şi jumătate, m-am obişnuit prost. Foarte prost. Am învăţat să trăiesc din emoţiile alea puternice şi din priviri pătrunzătoare care rezonau în străfundul stomacului meu.

Îmi plăcea. Anunţul iniţial. Izbucnirea emoţională, luarea în braţe a tuturor oamenilor din jurul meu şi înroşirea liniei telefonice. Apoi linişte. Cu o seară înainte - planuri, iluzii. Nimic ieşit din comun. Doar o "pre-pregătire" pentru evenimentul ce avea loc în mai puţin de 24 de ore. A doua zi, trezit cu un zâmbet până la urechi. Punerea în aplicare a pregătirilor din seara precedentă. Atenţie la cele mai mici detalii: o scamă de pe bluză, un fir dus de la dres, un fir de păr ce nu stă cum trebuie, îngrijirea încălţărilor... Totul trebuie să fie impecabil. Merg pe stradă ca Gene Kelly în "Singing in the rain". Sunt euforică la telefon şi îi povestesc mamei numai despre ce urmează în seara asta. De altfel, este singura fiinţă de pe planetă care chiar înţelege ceea ce simt. Ajung. Sunt înconjurată de oameni care aşteaptă răbdători. Numai inima mea bate cu putere şi mă legăn de pe un picior pe altul. Îmi dau seama că încept să obosesc şi nu vreau să pierd niciun moment. Aşa că mă liniştesc, trag adânc aer în piept şi atunci - inevitabil - mă cuprinde nostalgia. Mă apucă un dor îngrozitor. Un dor ce doare. Fizic. Intru să mă încălzesc. Mă fac comodă. Niciodată nu e prea bine în faţă, dar dorinţa nu mi-a fost ascultată întotdeauna. Era singurul lucru care nu ţinea de mine. Sunt învăluită în întuneric, iar acţiunea începe. Sunt multe momente care îmi plac. Momente pe care le iubesc pur şi simplu. Momentele alea în care privirile ni se intersectează. Nici nu ştii cât de mult contează pentru mine. Nu pentru că îmi alimentează iluzia pentru că, din punctul meu de vedere, nu e nicio iluzie. Am înţeles foarte bine situaţia, m-am oprit demult din reproşuri, dar nu pot să opresc şi ceea ce simt. Sunt momentele în care pur şi simplu nu pot să îmi desprind ochii. Bine, pot să cad şi în extrema cealaltă: să nu fiu în stare să îmi mut privirea de pe obiectul din faţa mea. Şi apoi urmează sfârşitul. În funcţie de final, pot să merg pe stradă în cerc şi să cânt "The hills are alive with the sound of music" sau "I'll do my crying in the rain". În funcţie de întâmplări. În funcţie de dispoziţia mea. În funcţie de cât de mult s-a dilatat sau s-a contractat timpul.

Acum, şocul meu a fost de zece ori mai mare. De ce? Simplu. Pentru că era singurul loc unde nu eram considerată decât un alt om printre oameni. Era singurul loc de conexiune. De alinare. Singurul. Şi pentru că acest loc a rămas şi SINGURUL, căpătasem exerciţiul de a te vedea pe Tine dincolo de toate artificiile ce ar fi putut împiedica percepţia. Acum mă frământ. Mă consum. De multe ori, încerc să nu mă mai gândesc şi mă închid în mine. Mă concentrez pe licenţă. Ironic sau nu - rolul privirii. Dar contează. Este o schimbare uriaşă. Nu pot să cred că, încet-încet, nimic din ce exista înainte nu mai există. Şi chiar dacă există - extraordinar de rar - există doar în momentul conversaţiei. Imediat ce ea s-a sfârşit, s-a sfârşit totul, fără ca măcar să conteze cine a iniţiat-o. Şi cu toate astea, chiar nu regret nimic din tot ce a fost. Singurul meu regret este că aş fi putut să fac mai mult şi, de fiecare dată, mi-e frică de faptul că e prea târziu. Poate că mă amăgesc uneori că nu totul e pierdut când am nevoie de un mic refugiu sau de o doză cât de mică de nebunie. Dar sunt surprinzător de înfiptă cu picioarele pe pământ.

Concluzie nu am. Nu sunt în stare acum.

joi, noiembrie 3

Mai aproape... dar nu

Da, am fost. Şi tu - nu.

Eu am fost acolo. Încărcată de lucruri pe care probabil că nu aveam dreptul să le simt. Uşor paranoică pe drum. Cu fiecare pas, câştigam o speranţă în plus. Pe care nu aveam dreptul să le construiesc. Mă enervam că nu venea autobuzul sau că stăteam prea mult în trafic. Mă uitam insistent la ceas. Când mergeam pe jos, puţin îmi lipsea să nu alerg, să nu zbor.

Voiam să fiu cât mai aproape. Mintea mea oscila între amintirile care ieşeau la suprafaţă cu violenţă aproape şi fantasmele pe care le proiecta imaginaţia mea, gândindu-mă la ce urmează. Am ajuns prea devreme, dar nu ca odinioară. Aşteptarea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Fluturaşii din stomacul meu – ăia despre care eu tot vorbesc şi pe care nu pot să îi regăsesc atunci când este vorba de altcineva – deveneau cu fiecare secundă vibraţii puternice. Tremur incontrolabil. Ceva ce nu mai simţisem de o veşnicie.

Înainte, am avut inspiraţia – să o numesc – să merg la sursă să verific dacă tot ce am simţit de dimineaţă şi până acum va avea o bază. Am avut surpriza să constat că m-am înşelat amarnic. Am mai spus că urăsc faptul că s-a inventat internetul pe mobil?

Am crezut că o să râd cu lacrimi. Nu chiar. Încă puţin şi chiar plângeam la un moment dat. E bine că nu pot să plâng în public. Erau nişte ochi care vedeau de sus. Nu ar fi fost... normal. Erau nişte puncte importante acolo care acum m-au durut. Da, nu te văd pe Tine, ca persoană şi identitate. Dar pentru mine era doza care mă ajuta atunci când mă apuca dorul ăla insuportabil. Ţi s-a întâmplat să îţi fie atât de dor încât să te doară fizic? Să simţi că stomacul tău este tras în jos, cât mai jos... parcă încercând să se desprindă de la locul lui? Să se facă ghem? Să se strângă atât de dureros încât să ai senzaţia că e înfăşurat în sârmă ghimpată? De-aia veneam atât de des. Nu pentru că aveam o plăcere sadică de a mă cufunda din ce în ce mai mult într-un strat gros de rahat, ci pentru că dorul meu era mai dureros decât durerea provocată de indiferenţă.

Am desenat un arbore fără rădăcini. Mi s-a spus că nu vreau să ştiu ce e în inconştientul meu. Păi, nu vreau pentru că e foarte dureros ce e acolo. Acolo depozitez toate durerile pentru că, altfel, aş deveni o depresivă. În ciuda tonului din postul ăsta, sunt o persoană foarte plină de viaţă, dar astea sunt momentele în care mă doare. Se pare că a fost tăiată şi ultima formă de conexiune posibilă. Mai sunt şi altele, dar Tu le faci imposibile. Şi - sincer? Chiar începe să mi se pară normal. Am înţeles că nu poţi obliga pe cineva să construiască o relaţie interpersonală atât timp cât nu îşi doreşte. Dar asta nu mă obligă pe mine să reprim tot ceea ce simt.  


Îmi aminteşte, în schimb, de un citat din "Bucuria vieţii" de Irving Stone:
"De nimic nu poţi fi sigur pentru toată viaţa, Vincent, spuse Mendes. Tot ce poţi face este să ai curajul şi puterea să încerci ceea ce crezi că e bine. Se poate întâmpla să iasă prost, dar măcar ai conştiinţa că ai încercat să realizezi ceva, şi ăsta e lucrul cel mai de seamă".