Cafeneaua critică sau întâlniri de neuitat

Aseară am fost la ediţia „Cafenelei critice”. Invitat: domnul Dinu. Eveniment de la care nu puteai să lipseşti sub nicio formă. Eveniment la care nu puteam să lipsesc din primul rând a ceva ce s-a vrut a sugera o masă rotundă. Destul de ciudată dispunerea scaunelor (mă gândesc că pot să folosesc cuvântul „dispunere” în condiţiile în care moderatorul a spus: „Poate vreţi să acceptaţi totuşi oferta pe care aţi declinat-o mai devreme!”). Na, zic şi eu acum.

Rândul unu pentru că am ajuns acolo de la şase şi ceva... Ei bine, la ora 7 punct, cum era de aşteptat, şi-a făcut apariţia domnul Dinu. Că a mai durat ceva până a început dezbaterea propriu-zisă asta e altceva. Pe la 7.20 începe aventura, în ropote de aplauze. Şi ce aventură! O incursiune prin arborele genealogic al familiei dumnealui cu şapte generaţii în urmă. O minune de poveste care îţi tăia respiraţia. Te lăsa fără cuvinte. Şi te purta în vremurile de atunci fără să te plictiseşti graţie marelui talent de povestitor cu care e înzestrat. Presărat cu o glumă, cu o ironie, respect, mândrie sau nostalgie. Erau acolo toate ingredientele unei poveşti reuşite. A unei depănări de amintiri, mai degrabă.

Discuţii despre dialectică, confruntări între eseistică şi rigurozitate. Un deliciu.

Ce mi s-a părut mie a alcătui punctul culminant în tot acest portret au fost trei momente care m-au făcut să trec prin nişte stări pe care nu le mai simţisem demult laolaltă. Primul a fost reprezentat de situaţia în care domnul profesor ajunge în momentul în care trebuie să vorbească despre ce a însemnat pentru dumnealui prezenţa continuă în viaţa sa a lui Solomon Marcus, el însuşi de faţă. Acest lucru a culminat cu recitarea unei poezii închinate lui Solomon Marcus. Oricât de rece ai fi fost, tot te-ar fi răscolit pentru că cu toţii avem cel puţin o astfel de persoană în viaţa noastră, căreia ne-am dori să îi transmitem admiraţia, respectul şi mulţumirea noastră printr-un poem. Următoarea a fost intervenţia domnului Marcus redând cele cinci ipostaze în care dumnealui îl vede pe domnul Dinu. Acestea două pot fi puse chiar pe acelaşi loc. Asistarea la aceste două momente m-a emoţionat cumplit din pricină că şi în viaţa mea există vreo... două astfel de persoane. Nu pot să îmi imaginez cum ar decurge aceste scene. Nu în ultimul rând, ceea ce mi-a produs un gol imens în stomac au fost toate lucrurile - aparent banale pentru cineva din exterior, dar memorabile - spuse de o domnişoară studentă despre primul curs avut cu domnul profesor, în momentul în care moderatorul a dat curs întrebărilor din sală.

Toate lucrurile astea au atins cea mai sensibilă coardă din mine. Ce aş fi putut să spun? Că a fost primul om care m-a învăţat să iubesc facultatea în care ajunsesem din greşeală? Că mi-a redeschis apetitul pentru curiozităţi, pentru căutări? Că nu m-a lăsat inima să lipsesc la niciun curs ţinut de dumnealui în toţi cei trei ani? Că am ajuns chiar să merg în anul III la cursul de istoria comunicării de la anul întâi pentru că nu mă mai săturam şi am înţeles cum să detectez şi să corectez greşelile din codurile binare? Şi multe, multe alte lucruri? Eu nu pot să spun toate astea decât din priviri. Nu pot să exprim în cuvinte pentru că totul are o încărcătură emoţională mult prea mare.

A fost frumos. A fost o seară de poveste cum nu am mai avut de ceva vreme... 

Cirque du Soleil - Saltimbanco

După un examen uşor (tratat cam în grabă, ce-i drept şi o să devin un pic machiavelică spunând că „scopul scuză mijloacele”), un maraton prin zăpadă de la universitate până la un bancomat ING şi alergatul înapoi în staţia de taxiuri pentru că nu avea nimeni să îmi schimbe o bancnotă de 100 de lei, mersul la pas cu taxiul şi înotul prin nămeţii de la Romexpo, înot ce se manifesta când patinând condusă de vânt, când afundându-te până la genunchi în troienele de zăpadă pe care nu le-a curăţat nimeni, am ajuns la Pavilionul Central şi, în cinci minute, stăteam la căldură, luându-mi în stăpânire scaunul.

Prima privire: scena. Decorul. Pânze. Lumină albastră. Cam aşa. [şi o să folosesc din nou poza de slabă calitate].

12.00: Începe spectacolul. Am cam rămas fără cuvinte. Eram fascinată nu atât de numerele artiştilor, cât de faptul că îi vedeam pentru prima dată la 20 de metri în faţa mea. Erau vii şi erau acolo. Nu filmaţi, nu pe ecranul laptopului, nu în poze, nu la Cărtureşti. Acolo.  

Atitudine. Sfidarea gravităţii. Elasticitate. Vis. Avânt. Pasiune. Culoare. Muzică. Sincronizare totală. Minunată interacţiune cu publicul.

Mi-au plăcut numerele, dar cam simplu faţă de cum ştiam eu trupa „Cirque du Soleil”. Uşor spectacol. Comparativ cu „Alegria”, de exemplu, care, de altfel, va rămâne spectacolul meu de suflet. Urmează să văd „Corteo” să văd ce top realizez.

Singura obiecţie este acustica de la Romexpo. Am auzit vocile foarte bine atunci când aveau nevoie de microfon, dar melodiile au avut un pic de suferit din cauza asta.

Acum, în ceea ce priveşte momentele preferate, ei bine, recomand cu căldură următoarele:

1. căutaţi unde vreţi voi momentele lui Eddie, clovnul şi copilul existent în fiecare dintre noi. El a avut una dintre cele mai bune interacţiuni cu publicul şi m-a făcut să râd cu lacrimi. 

2. următorul a fost Russian Swing. Momentul trapezului. Al leagănului. Explozie de culoare. Iar copilul din mine nu voia decât să fie şi el pe o parte a leagănului şi să aibă ocazia să zboare şi să aterizeze pe saltea.

3. un moment mai bun pentru final nici că se putea. Bungees. Patru acrobaţi, legaţi de elastice, zburau în toate direcţiile ordonat, graţios, sincronizat, sfidând gravitaţia.

O experienţă mai frumoasă pentru începutul vacanţei (pentru că da, e vacanţă teoretic!) nici că se putea!

Iar eu nu pot să închei decât cu un videoclip şi cu o melodie care îmi fac o deosebită plăcere şi mă emoţionează până la lacrimi. 

"Voluptatea de a fi singur într-o lume care te crede al ei..."

Am scăpat de toate proiectele. Vineri la ora 23:59 totul se sfârşise. Până acum, singurul rezultat concret a însumat şase pietre luate de pe suflet şi trei unghii roase.  

De ieri, găsesc o imensă voluptate în a fi singură. Doar eu cu lucrurile care îmi fac plăcere. M-am pierdut în poezie. Pentru prima dată după foarte mult timp, am regretat că nu aveam acasă volumele preferate şi a trebuit să atac site-urile, corectându-le diacriticele (defect profesional). Dar au mers direct la ţintă. Nu pot să descriu senzaţia de a redescoperi poemele lui Blaga, îngerii lui Nichita, rapsodiile lui Topârceanu, sarcasmul lui Sorescu sau inocenţa Anei Blandiana şi melancoliile lui Minulescu. Iubiţii mei din liceu. Nume şi versuri de care mă leagă nişte amintiri incredibile. Readuc în prim-plan vremurile în care voiam să dau la teatru. Vremurile în care făceam cursuri şi simţeam vibraţia poeziei. Monologurile pe care le pregăteam de drag. Îmi amintesc de Ioana Boiu şi pasiunile ei, de Doruleţ şi de inocenţa cu care iubeşte, de Leanca văduva, „comersantă de băuturi spirtoase” şi „fomeie sărmană” sau de amorul tâmpit al lui Băieşu. Universurile în care mă pierdeam timp de două ore în mod oficial şi enorm de multe alte ore în contexte care mai de care mai ciudate (a se vedea pauzele în care repetam scenele în faţa Primăriei din Brăila). Ambiţia pe care o aveam să îmi exersez memoria, să reţin cât mai multe versuri.

Între timp, memoria mea şi-a mai pierdut din elasticitate pentru că sunt leneşă şi uit lucrurile care îmi fac plăcere. Dar regăsesc aceeaşi voluptate de a mă pierde în operele lui Sebastian, să fiu purtată prin Brăila anilor ’20-’40, să fiu din nou în „oraşul cu salcâmi” şi să mă las purtată de mâini sigure printre Vii în insula Brăilei. Sau să cad din tramvai în Bucureşti, să ajung cu un necunoscut în mijlocul troienelor din Postăvaru şi să descopăr legenda familiei Grodeck. Să mă pierd printre filele jurnalului sau prin articolele publicate la acea vreme. Să recitesc „De două mii de ani”, să resimt condiţia de evreu, dar să şi degust apoi polemica şi înverşunarea cu care se apără în „Cum am devenit huligan”.

Acum vreau să citesc „Insula”. Surprinzător, dar era una dintre lucrările care îmi lipseau ca să îmi întregesc colecţia. Am cumpărat dintr-un anticariat două volume ce poartă numele „Opere complete” şi, într-adevăr, cuprind lucruri despre Sebastian pe care nu le aveam.

Vreau să readuc la viaţă toate aceste universuri astăzi, când mi-am propus să îmi iau liber, să nu fac nimic altceva decât lucruri pentru sufletul meu. Astăzi mă răsfăţ pe mine. Profit de faptul că ninge încontinuu şi mă instalez comod la masa din bucătărie, mă cufund în scaun lângă geam şi - cu melodiile preferate în surdină - mă apuc de lecturi. Mă bucur de libertatea de a fi singură. Şi îmi place.

„Everything you can imagine is real” - Pablo Picasso. O să iau în calcul asta. 

Play it again...

Doamne, atât de dor îmi este. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mi-e dor de foarte multe lucruri. Şi asta de vreo două-trei zile încoace, când a sărit dopul ca la sticla de şampanie şi nu am mai putut să îl pun la loc.

Facebookul mă duce foarte repede în zona asta. Mi-e dor de acasă şi văd atât de multe fotografii din Brăila. Locuri dragi mie. Diferite momente ale zilei.

Îmi amintesc de multe, multe lucruri. Experienţe minunate timp de mai bine de doi ani de zile. Nebunii. Pe atunci chiar făceam ceea ce simţeam şi îmi pare atât de rău că mă las prinsă în vălmăşagul vieţii de zi cu zi şi uit că sunt şi lucruri pe care simt că vreau să le fac şi lucruri pe care le detest. Au venit vremuri foarte aglomerate din punct de vedere al dezvoltării profesionale (ce seacă mi se pare expresia asta!) şi încerc să îmi împart sarcinile astea între sarcini făcute cu drag şi sarcini „pentru-că-trebuie-şi-abia-aştept-să-scap-de-ele”. Îmi amintesc de ideile noastre cu legendarul şi minunatul calendar pentru care am ales poze minunate, pline de semnificaţie pentru toată lumea. A fost una dintre cele mai frumoase surprize realizate de noi...

Mi-e dor de momentele post-spectacol, când stăteam în frig în staţia de maxi-taxi aşteptând la nesfârşit. Sau nu. Acolo s-au întâmplat unele dintre cele mai frumoase momente. Mereu o să fiu foarte, foarte legată prin amintiri de tot perimetrul ăla din faţa teatrului, inclusiv băncuţele şi aleea uşor denivelată pe care îmi e foarte greu să merg cu rolele.

Mi-e dor de tot ceea ce simţeam la fiecare spectacol la care mergeam. Încărcătura. Emoţia pe care mi-o transmitea. Apropo de asta, am de gând să merg să revăd „Micuţa Dorothy” la Teatrul Naţional de Operetă din Bucureşti să îmi mai treacă dorul. Este identică. E la fel cu cea de la Brăila. Sau invers. De la mişcare scenică, melodii sau costume. Doar actorii lipsesc. Mi-e dor de ideea de a revedea un spectacol preferat de cât mai multe ori, de a vâna replici, amuzându-mă copios pe tema asta. Sau pur şi simplu să merg singură în sală, să mă cufund în scaunul roşu şi să mă refugiez cu toată fiinţa în lumea de pe scenă. Să uit de problemele pe care le am. Să mă încarc cu energie. Să mă binedispun. Sau să îmi înţeleg suferinţa prin intermediul acţiunii de pe scenă. Sau să îmi dau seama că suferinţele mele nu sunt justificate, să trag o concluzie şi să plec de-acolo cu o altă stare de spirit.


Agenda mea încă mai păstrează mirosurile... 

Mi-e dor de toate momentele alea. Mi-e dor de mine cea de-atunci. Da, m-am schimbat între timp. Dar mi-e dor de mine cea de-atunci. De mine cea fără de griji. De mine, cea care lupta pentru relaţiile interpersonale, care se „lipea” de oameni şi făcea şi oamenii să se „lipească” de ea. Şi acum ţin foarte mult la relaţiile din jurul meu şi la oamenii care îmi atrag atenţia şi de care mă „lipesc” involuntar. Dar îmi lipseşte ceva. Nu mai lupt atât de aprig ca înainte să le păstrez, să îi fac şi pe ceilalţi să înţeleagă ceea ce simt. Sunt mai blazată. Sau poate doar focalizată pe altele.

Nu îmi doresc decât un moment de respiro în Brăila ca să îmi reamintesc cum trebuie de mine, cea de care mi-e dor. Să pot să mă despart de mine cea de-atunci ca să pot să o construiesc în continuare pe mine, cea de-acum. Sau doar să îmi dau seama cum să fac să le împac pe amândouă.

Mă întreb când o să pot să îmi acord timpul ăsta...


Şi ca încheiere, îmi vine în cap un cântecel:

"Zău, sunt vrednic de-a ta jale,
 Vindecă-mi patima grea..." 

Ce n-aş da să fiu doftoroaie, musiu Franţ...

 

(Pre)retrospectivă

Nu mai pot să scriu. Nu mai pot să mă concentrez. Sunt în stand-by. Stau la masa din bucătărie cu cărţile împrăştiate în jurul meu. Mă uit la ele. Mă uit peste cerinţe şi nu pot să leg o literă de alta. Cuvântul nu se formează. Prin mintea mea trec tot felul de imagini. Imagini din trecut. Se acumulează regretele. Regretul că totul se apropie de sfârşit. Regretul că nu am trăit fiecare moment la adevărata lui intensitate. Eram prea supărată pe atunci. Dezamăgită de tot ce (nu) realizasem. Prea cufundată în trecut pentru a aprecia ceea ce aveam. 

Şi acum se întâmplă la fel. Dar e un pic diferit. Abia în vacanţa asta mi-am dat seama de atitudinea greşită. Acum îmi dau seama că pentru mine contează mult mai mult relaţiile dezvoltate cu oamenii din jur, indiferent de rand, decât doza de plăcere pe care mi-o produce informaţia primită. Ştiam şi până acum ce rol important ocupă oamenii în viaţa mea, dar nu credeam că şi oamenii de Aici. M-am înşelat. 

În încercarea de a recupera ceva ce mi-a plăcut într-adevăr din trecut mă reîntorc în timp şi mă trezesc că sunt prin locuri cărora nu mai aparţin demult. Dar nu las asta să îmi intre în cap. Mă trezesc doar când prelegerea se termină cu "cantitatea de informaţie este egală cu logaritm în bază doi din x la puterea a doua" şi cu promisiunea revederii pe 10 ianuarie. Zâmbesc. Mă ridic şi îmi promit că o să aflu odată pentru totdeauna ce reprezintă logaritmul...