South of the border...

El - un copil singur la părinţi de 12 ani. Ea - o fată singură la părinţi de 12 ani, uşor şchioapă. Ea se mută la şcoala lui. Învăţătoarea îi aşază în aceeaşi bancă, iar între ei se creează o relaţie cu totul şi cu totul specială, care durează aproape un an de zile. Este prima fată pe care el o ţine de mână. Se regăsesc când amândoi au 37 de ani.


<<"Când începe fiinţa umană să găsească justificări, nu se mai termină cu ele", zicea ea. "Şi nu aveam chef să trăiesc într-o asemenea lume.">>


"Hajime, din poze nu-ţi poţi da seama de nimic, ele sunt doar umbre. Pe Shimamoto cea adevărată n-o să o vezi în fotografii. Ea e cu totul alta."


"Fotografia aceea mă apăsa pe suflet pentru că m-a făcut să-mi dau seama cât de mult timp pierdusem. Un timp preţios, care nu mai putea fi recuperat oricât de mult aş fi luptat eu să-l aduc înapoi. Un timp care a existat doar atunci şi doar în acel loc."


"- Încerc să umplu timpul care a trecut. Nu ne-am întâlnit de mai bine de douăzeci de ani şi vreau să refac măcar puţin din spaţiul acela liber. [...]
- Ciudat! Tu vrei să umpli spaţiul acela şi eu vreau să-l las liber."


"Imposibil să-ţi fi făcut aşa ceva. Nu m-aş fi săturat de tine pentru că între noi era o legătură cu totul şi cu totul specială. Nu sunt capabil să-ţi explic în cuvinte, dar crede-mă că era aşa cum îţi spun: specială şi foarte preţioasă. Sunt convins că ştiai şi tu lucrul acesta."


"Hajime, tristul adevăr este că există lucruri care nu mai pot merge înapoi. Odată ce pornesc înainte, oricâte eforturi ai face, ele nu se mai pot întoarce în punctul în care s-au aflat cândva. Dacă un lucru porneşte strâmb, chiar dacă numai un pic, aşa va merge până la capăt."

Viaţă!

Când îţi pierzi visele... oricând poţi găsi altele pe care chiar poţi să le duci la bun sfârşit şi care să îţi ofere satisfacţie. Open up your eyes... sunt multe lucruri frumoase în jurul tău!


Când pierzi persoanele dragi din jur, mulţumeşte cui vrei tu că au făcut parte din viaţa ta... că le-ai cunoscut şi că au marcat o perioadă. Sfârşitul e un nou început.


Când eşti plin de vicii, oricând poţi să o iei de la capăt cu un mod de viaţă care să te mulţumească.


Uită-te în jur. Cu siguranţă vei găsi oameni care să valoreze la fel de mult sau poate chiar mai mult, fără să faci mereu comparaţii. Cu siguranţă sunt deja oameni care ţin la tine! Doar deschide bine ochii!! Viaţa poate fi frumoasă! Găseşte-i frumuseţea şi ţine minte: Sfârşitul nu-i aici!

Când necazuri te doboară

Şi prieteni n-ai să-i strigi

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Şi ce slăveai în taină

E ca şi cum nu-ţi explici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Când oprit la o răscruce

Drumul nu ştii să-l prezici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Când nu mai ai nici vise

Şi nu ştii cum să te ridici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Când se-adună norii negri

Ploaia cade ca un brici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Mângâiere n-ai, nu vezi acum

Mâini întinse de amici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Pomul vieţii creste mândru

Unde spiritul e viu

Luminează iar salvarea

Cerul gol şi cenuşiu.

Când oraşele-s în flăcări,

Muşunoaie de furnici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Şi când cauţi în zadar un om

Printre-atâtea mii de venetici

Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!

Coduri!!!

Nu sunt de mult timp în Bucureşti, dar în cele câteva luni pe care le-am petrecut pe-aici am învăţat câteva [puţine, ce-i drept!!] expresii folositoare pentru uzul de zi cu zi. E un fel de "cum să te fereşti de...".

Şi avem:

1. "Dă un semn când eşti prin Bucureşti", cu varianta "Ne vedem când eşti în Bucureşti" înseamnă aproape întotdeauna "Ad calendas grecas!"... Şi asta nu a venit doar din partea unei singure persoane!!!

2. Când trimiţi un mail unui regizor, iar el îţi spune "Vino la spectacol şi vorbim după" înseamnă "Las-o baltă!"

3. Uneori, dacă întrebi cât durează o piesă de teatru, dacă ţi se răspunde "în jur de-o oră", nu te mira dacă ţine, de fapt, vreo trei ore!

Şi lista rămâne deschisă. Îi invit la colaborare pe toţi cei care ştiu şi alte lucruri de genul ăsta!

Despre dragoste...

Nu uita: lângă cel mai înalt punct al fericirii se află cea mai adâncă prăpastie a durerii.

Nu rupe firul unei prietenii, căci, chiar dacă îl legi din nou, nodul rămâne.

Nu iubeşti o femeie pentru că este frumoasă, ci este frumoasă pentru că o iubeşti tu!

În iubire se simte mai mult decât e nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăieşte...

Atinge steaua de neatins şi nu-i uita pe cei ce au crezut în tine!

Despărţirile au ceva din melancolia asfinţitului, o blândă strălucire care ascunde în ea avertismentul întunericului...

Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet. Este darul pe care îl oferiţi aproapelui, este darul pe care îl oferiţi întregului Univers!

Dorul e focul în care ard speranţele, dorinţele, durerile, iar cenuşa ce rămâne reprezintă amintirile.

Nu dispreţui lucrurile mici; o lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face niciodată soarele: să lumineze noaptea!

Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput...

Unii oameni vin şi pleacă repede din viaţa noastră. Alţii stau o vreme, punându-şi amprenta pe inima noastră. După plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiaşi.

Să ai curajul să rişti pentru adevărul din inima ta, dar să nu te minţi când îl asculţi.

Sigur că există şi dragoste la prima vedere, dar este întotdeauna bine să mai aruncăm şi o a doua privire.

Octavian Paler

Speranţa

"A-ţi pierde speranţa când circumstanţele nu o mai motivează e a nu fi avut-o niciodată şi, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. [...]

Pentru tot ce se opune speranţei din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic. [...]

Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce. Speranţa nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. E mai curând felul omului credincios de a reacţiona la ocultarea promisiunii: e o adecvare la rău. [...]

A-ţi păstra speranţa în ciuda frigului nu e a te iluziona cum că frigul nu există. Continui să dârdâi. Dârdâi şi speri!"

Andrei Pleşu

Vezi tot articolul...

Trei feţe

Copilul râde:

"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"

Tânărul cântă:

"Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea!"

Bătrânul tace:

"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"

Lucian Blaga

Gata!

"Gata! Ţi-ajunge!!"

Ştiu, am mai spus-o. De data asta o să se vadă. Nu ştiu dacă sunt crezută sau nu, nu mai îmi pasă. Am făcut prea multe greşeli ca să mai risc în continuare pentru nimic. Am avut de făcut mici modificări de mare importanţă. E deja timpul să trăiesc în prezent pentru mine şi pentru lucruri…să le numesc "pe bune"!

Welcome to the real world!

Următorul obiectiv: facultate! E timpul să fac ceva să primesc un loc bugetar. Mi s-a făcut o promisiune foarte frumoasă: la anu' pot să fac teatru…doar cu condiţia asta!

"Frankly, my dear, I don’t give a damn!!!"

"I swear I’ll never be hungry again!!"

N.B. Singurul post la care NU dau replică, oricare ar fi ea!

Amintiri, regrete...

Am revenit! Iniţial voiam să scriu despre ceva foarte frumos care mi s-a întâmplat de curând, dar am fost luată de val şi alte lucruri mai puţin frumoase au eclipsat totul!!

M-am gândit în ultima vreme … de ce ne facem vise dacă pe cele mai multe dintre ele nu le putem atinge? Poate greşesc… poate că n-am luptat suficient să le ating… Cu toate astea, poate e mult spus, dar momentan simt că mi-am ratat viaţa!

Toată viaţa am fugit de ideea de a sta închisă într-un birou, înconjurată sau îngropată în hârtii, într-o existenţă mediocră, iar acum mă îndrept vertiginos spre asta…

Nu pot spune exact de ce am ales Comunicarea. Poate pentru că am picat la teatru. Şi nu mai aveam alte opţiuni…

Trăim într-o lume în care trebuie să tragi cu dinţii de visele tale. Altfel e posibil să le pierzi pe parcurs, şi fiind luată de val, rămân pierdute… E un lucru foarte trist pentru că…

…uneori simt că mă sufoc, pur şi simplu!! Când mă apucă melancolia mă gândesc la toate planurile de viitor pe care le aveam în liceu dar care acum s-au estompat. Iar asta doare. De cele mai multe ori, în astfel de situaţii, spui: "Nu mă las până nu o să iasă aşa cum am vrut eu!!" Dar dacă îţi pierzi încrederea pe parcurs? Dacă nu e nimeni în jurul tău care să te susţină? Atunci de unde iei puterea necesară pentru a merge mai departe?

Şi măcar dacă ar fi doar asta… Vara asta am trecut prin atâtea dezamăgiri cât să îmi ajungă o viaţă întreagă! Dar şi eu la rândul meu am dezamăgit foarte multă lume în jurul meu, inclusiv familia. Aşa am pierdut tot suportul moral pe care îl aveam din partea lor… Am pierdut aproape tot!!

Dar… mi-a rămas în schimb prietenia a foarte puţini oameni, persoane pe care pot să le număr pe degetele de la o mână şi tot ar mai rămâne un deget liber… Singurul inconvenient este că dintre toate aceste persoane doar una este tot timpul prezentă. Pe ceilalţi trei i-am lăsat în urmă, la Brăila… Şi dacă încep acum să vorbesc despre asta mi-ar trebui vreo 20 de pagini…

Nervi

Mda... se pare că totul trebuie luat de la zero pentru a nu ştiu câta oară, inclusiv blogul. Vechiul blog de pe weblog.ro a luat-o razna pentru că, după ce siteul a fost în "întreţinere", s-a întreţinut, printre altele, şi cu ştergerea postărilor de pe blog. Postări pe care nu apucasem să le salvez oricum şi la care ţineam foarte mult, în ciuda faptului că relaţiile mele au fost afectate în proporţie de 90% după publicarea lor. Acum sunt în faza de căutări. Sper să mă prind curând cum funcţionează toată treaba asta!

Secţiune: CONCERT

Bucureştiul în ziua de 26 august. Am ieşit cu treabă, după prânz, prin oraş. Ce-mi fu dat să aud peste tot pe unde m-am dus?! Madonna, concert, deseară, scenă, albume, hituri, legendă… În autobuz, tramvai, metrou, pe stradă… Oamenii erau ca nişte raze. Toţi se îndreptau spre acelaşi centru: parcul Izvor. Vorbeau despre acelaşi lucru. Un subiect comun pentru toată lumea. Senzaţie.

Curioasă, m-am dus să văd ultimele pregătiri din parcul Izvor. Încă de la ora 17, oamenii au început să îşi ocupe locurile, fiecare după buget: pe iarbă sau pe locurile cumpărate cu sume cuprinse între 120 de lei pe gazon şi 800 de lei în zona VIP. Am hotărât că seara trebuie să trec pe acolo să văd ce se întâmplă. Doar Madonna era pe pământ românesc. Nu pot să spun că sunt o fană a cântăreţei, dar unele melodii chiar îmi plac la nebunie! Aşa că nu pierdeam nimic.

Ora 21:30: Încă se mai aud foarte încet ceva melodii înregistrate, în niciun caz Madonna. Am stat cu gândul că o să apară la un moment dat şi poate creşte şi volumul sunetelor. Mă aflam în faţa gurii de metrou Izvor.

Ora 21:50: Mă plictisisem de tot şi era cât pe ce să plec, când am auzit-o pe Madonna urând tuturor românilor adunaţi acolo "O seară bună!". Am zis că mai stau. Nefiind la curent cu ultimul album al divei, nu prea aveam ce să fredonez, dar mă lăsam purtată de ritm si de atmosfera de distracţie, chiar şi pe iarbă în afara gardului. Scena nu se vedea. Nu vedeam absolut nimic. În schimb, auzeam foarte bine. Am mai stat. Am mai stat. Am mai stat… Iată şi un hit cunoscut mie: "Candy shop".

Ora 23:00: Mă apropii de una dintre intrări în speranţa că o să am o vedere mai grozavă. Am fost surprinsă să văd cum oamenii care au plătit una dintre sumele menţionate mai sus părăsesc concertul unul câte unul, din ce în ce mai mulţi. Contrariată, am rămas să văd ce se întâmplă, nescăpându-mi însă distracţia. Între timp, printre altele: "Frozen", "La isla bonita", "Like a prayer”...

Ora 23:15: Surpriză: porţile se deschid şi întregii mulţimi de dincoace de gard îi este permis să intre în zona în care oamenii au plătit 120 de lei. Nu am ratat ocazia să o văd pe Madonna la câţiva zeci de metri de mine gratis. Chiar dacă showul a mai ţinut doar jumătate de oră, s-a meritat!!

Ora 23:45: Concertul se încheie cu "Give it 2 me" şi cu mesajul "Game over" pe toate ecranele. Atmosferă de distracţie dacă te lăsai purtat de muzică şi de ritmuri.

Nu pot să comentez decât în legătură cu publicul aflat pe gazon: toată lumea se distrează, aplaudă, dansează, se simte bine şi în acord cu energia Madonnei văzută undeva pe un ecran şi cu jocurile de lumini de pe scenă. Personal, a fost un concert care mi-a plăcut foarte tare şi care îmi va rămâne mereu în amintire. Un concert Madonna pe care l-am văzut şi gratis!

Vorbe, vorbe, vorbe... [Partea I]

Trec printr-o vreme de schimbări sensibile. Nu este lentul şi firescul drum pe care vârsta mea de obicei îl conturează imperceptibil, pentru ca înspre un sfârşit să se arate. Sunt cotituri brusc şi surprinzător trăite cotidian. Seismografele sensibilităţii le înregistrează în acelaşi timp fără să le prevadă. Mă lovesc şi mă deconcertează. Sunt mari variaţii de temperatură şi presiune emoţională; sunt acute accese de incandescentă inteligenţă; sunt dezolante zile de prostie incoloră.

Dar vine duminica. Ştiu eu? Aduceri-aminte din vremea liceului; obicei iremediabil contractat; dor neînfrânt pentru ceasuri de trândăvie? În ziua aceea nu pot să învăţ şi cu atât mai puţin să citesc. Şi atunci fug de acasă, caut tovărăşia oricui – dacă este gălăgioasă şi vulgară mai ales – sigur că aşa nicio clipă nu am să mă întâlnesc cu mine, sigur că nu am să am necazul niciunei nedumeriri. Fug de mine. Seara, acelaşi somn trudit, şi a doua zi începe egală, precisă, netulburată săptămâna.

La ce spui "iubire" şi emoţiei de ieri şi celei de azi, când ştii bine cât de nelafel sunt, cât de neasemănat te zguduie şi te neliniştesc? El, care lucrează în vorbe şi sunete, le simte păcatul. Viaţa rămâne doar în fapte mici, în gesturi uitate, în întâmplări simple. O păstrezi, dacă o păstrezi.

Este o vârstă dincolo de care dacă ai călcat, o uiţi şi înspre care din depărtarea anilor nu poţi privi decât fals şi falsificând.

Danţul pe sârmă trebuie să fie lamă subţire între viaţă şi moarte, fără artificiul plasei de siguranţă. Când saltul mortal încetează a mai fi dibăcie şi rămâne numai artificiu, spectacolul se prăbuşeşte huiduit.

Aventura. Nu e povestea închisă între legile posibilului şi cumpătată între nevoile verosimilităţii. Nu cunoaşte logica situaţiilor şi sărăcia intrigilor. Nu se sufocă între hotarele strâmte ale gradaţiei. Sare dezordonat şi viu în ritmul imaginaţiei, în artă singura creatoare. Siluieşte această stupidă şi şcolărească prejudecată a verosimilului, făurind adevăruri noi şi neuzate. Cu sânge şi nervi, cu muşchi mobili şi flexibili până la vaporizare, creează viaţă diversă şi proaspătă pe frânghii, trapeze, scări, inele, tăind pământul ca pe un imens laborator de gest inedit. O aventură este aproape un poem. E o metaforă. Chiar pe marginile – dacă mai există – dintre poezie şi poveste, distruge cu egală siguranţă realul imediat, îl depăşeşte, îl demască, îl descoperă în avarele sale ascunzişuri şi îl strigă de acolo nou, autentic, unic.

MIHAIL SEBASTIAN

...

Un oraş… perspective diferite… sentimente contradictorii… culori… străzi, oameni, lumini, agitaţie, viaţă, distracţie, plimbare, aer liber, verdeaţă, amintiri, tristeţe, melancolie, dragoste, început, încredere, ego, ambiţie, determinare, nebunie, vise, speranţe, realizări…

… un oraş în mai multe culori…

Sărut-o!!!!

În momentul în care simţi că vârful nasului tău atinge părul ei, nu te sfii să o săruţi în timp ce inspiri adânc aerul îmbibat cu parfumul părului ei… Nu mai sunt decât câţiva centimetri până la urechea ei… Atinge ca din greşeală marginea urechii ei cu buzele… Suflă uşor în pavilionul fin al urechii ei… De la ureche până la ceafă nu mai sunt decât câţiva centimetri… Lasă-ţi buzele să traverseze rapid această distanţa şi apoi afundă-te în culcuşul cefei, sărută-i pielea catifelată folosind aceeaşi tandreţe pe care o foloseşte o pisică atunci când îşi transportă puii!

Apoi, cu o serie de mici săruturi încearcă să ajungi cu buzele de la ceafa catifelată la arcuirea dulce a obrazului, lângă ureche… Sărută uşor lobul urechii ei… Coboară apoi încet cu buzele până când ajungi la colţul buzelor ei… Ridică-ţi buzele uşor, centrează-le în aşa fel încât să ai parte de o unire perfectă… După aceea, ca un pescăruş, alunecând graţios prin aer, uneşte-ţi buzele cu cele ale fetei care-ţi tremură în braţe…

Sărut-o!
Sărut-o ca şi cum n-ar mai fi nimic pe lume în afară de ea…
Sărut-o ca şi cum întreaga ta viaţă ar fi învăluită în durata sărutului…
Sărut-o ca şi cum nu ai mai vrea să faci altceva…
Sărut-o!

Wall-E

Se pare că filmul ăsta nu poate trece prin noi, cei care îl vedem, fără să lase vreo urmă…

Pentru mine, pe lângă semnalul de alarmă tras cu privire la starea planetei şi la faptul că vom ajunge nişte legume undeva în spaţiu [asta dacă vom mai ajunge], filmul a mai trimis un semnal care mi s-a părut la fel de important…

…importanţa unei strângere de mâini… semnificaţia ei… când totul este pierdut, o strângere de mână face minuni… chiar te aduce la viaţă, la figurat vorbind… Îţi dă încredere că nu totul este pierdut… că mai presus de toate există prietenia sinceră… chiar dragostea curată care începe cu o simplă strângere de mână…

Just think about it!

Şi dacă nu aţi văzut Wall-E, go ahead!! Fără prejudecăţi legate de raportul dintre vârsta şi filmele animate!

Sentimente

Melancolia e sentimentul că nefericirea are să te copleşească chiar în mijlocul paradisului.
Sunt atâtea nuanţe de vânăt şi cenuşiu pe anumite străzi, şi trapul cailor de la trăsură răsună atât de clar pe caldărâm, încât inima ţi se strânge la gândul ca insulele acestea de melancolie şi tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare..
Câtă melancolie în orice lucru încheiat…
Când eşti trist îţi vine să dormi şi să uiţi… îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale… Da, îţi vine să dormi când eşti trist şi să uiţi, dar când te trezeşti iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou…
Triste sunt lacrimile toate, dar cele mai triste sunt cele de umilinţă şi de neputinţă nevinovată…
La sfârşitul oricărei poveşti ne aşteaptă tristeţea…
[Sunt cele mai frumoase citate pe care le-am găsit despre sentimente mai puţin pozitive... ]

Poveste

Simt că merg împotriva curentului în mijlocul unei cascade, dar oricât de mult aş încerca să pun punct, trag mereu speranţa că voi reuşi totuşi să ajung în vârf. Numai că acum, în calea mea, nu mai există nicio ramură, nicio stâncă… Nimic… Sunt doar eu şi apa! Şi nu o pot duce aşa la nesfârşit. Sau pot?

Simt ceva în mine şi nici nu ştiu ce e. Poate nu e nimic. "Nu e nimic şi totuşi e"… Simt că mă doare. Dar doare atât de tare încât nu mai simt nimic. Mi-ar plăcea să am o certitudine, dar, vezi tu? Dacă nu e conformă cu realul? Măcar aşa am libertate deplină să visez şi să iau lucrurile aşa cum îmi place!

Oricum sunt împărţită în două: o parte foarte jos, întoarsă spre pământ, şi una extrem de sus, aproape desprinsă de propria mea fiinţă… Nici nu se mai vede din cauza norilor albi şi pufoşi de care este înconjurată! Aceste două părţi sunt într-un continuu proces pentru o idee. Dar ambele părţi au argumente şi contraargumente. Momentan nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă… Asta îmi provoacă o sumedenie de incertitudini… dar mă ţine cu sufletul la gură, aşteptând deznodământul! Apar alte şi alte situaţii iar finalul devine din ce în ce mai îndepărtat… Poate în asta constă suspansul vieţii: în eterna luptă pe care o duc cu mine însămi… eterna luptă care se dă în mine! Sunt convinsă că în momentul în care procesul va fi câştigat de o parte sau de alta voi deveni o persoană liniară, banală… De asta am fugit toată viaţa şi nu o să mă las învinsă tocmai acum… aplatizată de societatea în care trăiesc…

…NU!

Confuzie

Nu ştiu ce să mai spun… Nu ştiu ce să mai cred… Sunt în plin proces de analizare…

Sunt persoane în jurul meu care mă consideră transparentă, care pot duce fiecare gând al meu acolo unde vor ca poveste… Asta îmi spune că sunt o persoană deschisă… că pot să exprim exact ceea ce simt şi ceea ce sunt…

Pe de altă parte, intervine aceeaşi mască de care tot încerc să scap de mai bine de un an jumate… Este o mască capricioasă, iar uneori aş putea spune chiar iluzorie! Ba am impresia că am scăpat de ea… ba se manifestă mai pregnant ca niciodată! Cred că până la urmă e vorba de atitudine… de ceea ce cred eu… În mine totul ar trebui să se întâmple aşa cum vreau eu… Sunt singura care poate schimba ceva… sunt singura care am puterea şi voinţa să mă schimb… Nu de tot, bineînţeles! Pentru alte persoane, în schimb, par o enigmă… Asta mă face să mă simt bine… să mă simt specială… Sunt persoane care nu găsesc explicaţii pentru acţiunile sau concepţiile mele, şi asta fără să creadă că nu sunt normală… Pur şi simplu sunt EU… aşa cum sunt… UNICĂ: cu propriile concepţii, cu propriile gusturi…

Am încercat să fug de mine o zi…două…trei… dar după foarte multe încercări, eforturi… am ajuns la concluzia că acest lucru nu e posibil… nu poţi fugi de propriile probleme, de propriile calităţi şi/sau defecte… Pur şi simplu trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem…

Tot ce trebuie să fac, însă, este să am mereu un răspuns pregătit pentru fatidica întrebare: "DE CE?"… Oricât de mult am încercat să fug de întrebarea asta, mi-am dat seama că e o greşeala… că totul nu este decât un ajutor… o simplificare în descoperirea mea…

Sfârşit de poveste

Orice are un început trebuie să aibe şi un sfârşit…
Sfârşit de poveste… vise, dorinţe, speranţe… toate devenite realitate… În ultimii doi ani de zile, viaţa mea s-a schimbat foarte mult, a luat o întorsătură foarte frumoasă…

Am învăţat multe lucruri, pe care nu are rost să le înşir aici… Au fost momente de neuitat… am petrecut clipe minunate alături de persoane deosebite… am socializat cu oameni de toate vârstele, de la copii de 3 ani până la bătrâni de 60 şi ceva… Mi-am făcut foarte mulţi prieteni…

Totul înseamnă o mare familie pentru mine… O familie cu care îmi petreceam timpul de două ori pe săptămână, uneori şi mai des… O familie pe care o să o apreciez întotdeauna şi la care mă voi întoarce de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu…

Toti imi spun ca nu e un sfarsit, ci un nou inceput… Dar ca inceputul sa aibe loc trebuie mai intai sa existe un sfarsit… Se termina ceva pentru a face loc altor evenimente sa se intample…

Acesti doi ani au fost cei mai frumosi din viata mea si nu am sa-i uit niciodata!

Început

Tot Yahoo360-ul a ajuns aici…

Între timp, exact: un nou început! Noi prieteni, pe care nici nu îi cunosc măcar… noi întâmplări… un nou oraş… numai noutate în jurul meu…

Pe de altă parte, vechi legături care devin din ce în ce mai puternice în cazul unora, sau se degradează de tot, în cazul altora… Amintiri, amintiri… Retrăiri… Evident, eu… cu asta mă hrănesc, din asta sunt facută… Nu pot să renunţ la lucrurile vitale pentru mine… Sunt lucruri pe care le iubesc… persoane de care nu m-aş despărţi pentru nimic în lume… Eu şi lumea în care trăiesc… Într-un cuvânt: socializare… În mai multe: provocare, ambiţie, vise, muncă… Din nou: EU!

Reach

Some dreams live on in time forever

Those dreams, you want with all your heart…

Exact când te aştepţi mai puţin, constaţi că visele tale devin realitate… Apar anumite întorsături de situaţie şi… pac! Ţi-ai văzut visul cu ochii!… Numai că… trec anii, trec lunile-n goană, şi-n zbor săptămânile trec, iar ţie ţi se pare că a trecut o veşnicie de când a avut loc minunea… Nu te mai leagă nimic de o anumită experienţă decât amintirile care rămân… amintiri care, însă, sunt din ce în ce mai îndepărtate, mai lipsite de emoţie… Te îngrozeşti atunci când nu mai poţi să regăseşti în tine fiorul minunii… Şi aşa ajung să mă tem de un singur lucru: că nu e adevărat, că totul nu e decât un vis din care s-ar putea să mă trezesc… Caut îngrozită amintiri scrise pe foi îngălbenite de vreme…legate într-o copertă plină de praf… praful timpului care a trecut în mod ireversibil…

And I’ll do whatever it takes

Follow through with the promise I made…

Put it all on the line…

What I hoped for at last would be mine!!

Într-un final regăsesc ceea ce caut cu disperare… Imaginea îmi apare clar în minte… revăd totul ca o derulare a unei poveşti cu prinţi şi prinţese… şi cu o zână bună care avea întotdeauna grijă de mica ei protejată… Mă cuprinde melancolia… nostalgia vremurilor demult apuse … Atunci fac orice e posibil şi imposibil ca să reînvii timpul poveştilor devenite realitate…

From that one moment in my life

I’m gonna be stronger…

Know that I’ve tried my very best

I’d put my spirit to the test…

Nu mai sunt copil...

Uitându-mă împrejurul meu şi analizând diferite situaţii, am realizat că îmi va fi dor de tot… de oraş, de teatru, de camera mea, de momentele petrecute cu mine, de mine… copil! Îmi va fi dor de tot… şi nimic nu poate schimba asta… Nimeni şi nimic! Ceea ce e mai crud e că timpul nu poate fi oprit în loc… timpul este ireversibil iar momentele astea nu se vor mai întâmpla a doua oară! E atât de trist să conştientizezi asta… Şi oricât de frumoasă va fi viaţa care mă aşteaptă la Bucureşti, nimic nu va mai fi ca acum!

Momentele astea nu se vor mai repeta… Copilăria mea s-a cam dus… Nu mai sunt copil, din păcate, iar lumea nu se opreşte în loc pentru atâta lucru… Nu mai pot să fug de responsabilităţi… nu mai pot să mă fac că nu văd problemele şi grijile din jurul meu… Dar singurul lucru în care încă mai pot să mă refugiez fără să mă condamne nimeni sunt visele mele! Visele pe care nimeni nu mi le poate lua… Visele pe care acum am puterea să le îndeplinesc fără să mi se mai pară absurde pentru că am puterea să decid asupra propriei mele vieţi şi pentru că… nu mai sunt copil!

Aş vrea să ţină mereu… Aş vrea să nu mă mai întorc niciodată! Mă tem de un singur lucru: că totul se petrece în vis… că totul nu e decât un vis din care s-ar putea să mă trezesc… Închid ochii şi mă întreb fără răspuns: da? nu? da? nu?

Optimism

..exact! Mai optimistă ca niciodată!

Ştii cum e… principiile, concepţiile le capeţi în urma unor anumite experienţe cu care, vrei-nu vrei, te-ai confruntat… Tocmai de-aia, în noaptea asta, mă simt mai optimistă ca niciodată pentru că am convingerea că miracolele chiar există!
Atunci când lupţi pentru visele tale… când îţi doreşti cu ardoare ceva, chiar dacă nu spui nimănui, ci păstrezi în tine, faci orice ţine de tine ca acea dorinţă să devină realitate… Dar ce ne facem cu cele care deja nu mai ţin de noi? Nu degeaba se spune că speranţa moare ultima… iar fără ea am fi complet singuri pe lume…
În momentul în care vezi că dorinţa capătă contur simţi că orice minune e posibilă! Şi aş putea să închei cu o replică dragă mie: "Noaptea asta nu putea trece fără tine!"

Visul unei nopţi de iarnă

E vântul.. A-nceput să viscolească! Ninge încontinuu şi viscoleşte! S-au certat fulgii cu vântul: vântul s-a supărat brusc pe fulgi, şi-i ridică din nou în văzduh… Îi trimite înapoi în cer… Nu ştiu de ce! În noaptea asta cerul s-a supărat pe pământ, şi pământul s-a supărat pe cer. S-au supărat rău de tot. E sfârşitul lumii!

De fapt, e prima zi din 2009 când ninge atât de frumos… cu fulgi mari şi deşi… Parcă toate visele oamenilor s-au transformat în fulgi şi vin toate-toate pe pământ în speranţa unor împliniri…

Şi mâine tot oraşul o să fie alb şi peste tot o să miroasă a mandarine… Mâine… Mâine totul o să mi se pară un vis… Visele tuturor oamenilor adunate într-unul singur… Zăpada… Un vis dintr-o noapte de iarnă!