Trec printr-o vreme de schimbări sensibile. Nu este lentul şi firescul drum pe care vârsta mea de obicei îl conturează imperceptibil, pentru ca înspre un sfârşit să se arate. Sunt cotituri brusc şi surprinzător trăite cotidian. Seismografele sensibilităţii le înregistrează în acelaşi timp fără să le prevadă. Mă lovesc şi mă deconcertează. Sunt mari variaţii de temperatură şi presiune emoţională; sunt acute accese de incandescentă inteligenţă; sunt dezolante zile de prostie incoloră.
Dar vine duminica. Ştiu eu? Aduceri-aminte din vremea liceului; obicei iremediabil contractat; dor neînfrânt pentru ceasuri de trândăvie? În ziua aceea nu pot să învăţ şi cu atât mai puţin să citesc. Şi atunci fug de acasă, caut tovărăşia oricui – dacă este gălăgioasă şi vulgară mai ales – sigur că aşa nicio clipă nu am să mă întâlnesc cu mine, sigur că nu am să am necazul niciunei nedumeriri. Fug de mine. Seara, acelaşi somn trudit, şi a doua zi începe egală, precisă, netulburată săptămâna.
La ce spui "iubire" şi emoţiei de ieri şi celei de azi, când ştii bine cât de nelafel sunt, cât de neasemănat te zguduie şi te neliniştesc? El, care lucrează în vorbe şi sunete, le simte păcatul. Viaţa rămâne doar în fapte mici, în gesturi uitate, în întâmplări simple. O păstrezi, dacă o păstrezi.
Este o vârstă dincolo de care dacă ai călcat, o uiţi şi înspre care din depărtarea anilor nu poţi privi decât fals şi falsificând.
Danţul pe sârmă trebuie să fie lamă subţire între viaţă şi moarte, fără artificiul plasei de siguranţă. Când saltul mortal încetează a mai fi dibăcie şi rămâne numai artificiu, spectacolul se prăbuşeşte huiduit.
Aventura. Nu e povestea închisă între legile posibilului şi cumpătată între nevoile verosimilităţii. Nu cunoaşte logica situaţiilor şi sărăcia intrigilor. Nu se sufocă între hotarele strâmte ale gradaţiei. Sare dezordonat şi viu în ritmul imaginaţiei, în artă singura creatoare. Siluieşte această stupidă şi şcolărească prejudecată a verosimilului, făurind adevăruri noi şi neuzate. Cu sânge şi nervi, cu muşchi mobili şi flexibili până la vaporizare, creează viaţă diversă şi proaspătă pe frânghii, trapeze, scări, inele, tăind pământul ca pe un imens laborator de gest inedit. O aventură este aproape un poem. E o metaforă. Chiar pe marginile – dacă mai există – dintre poezie şi poveste, distruge cu egală siguranţă realul imediat, îl depăşeşte, îl demască, îl descoperă în avarele sale ascunzişuri şi îl strigă de acolo nou, autentic, unic.
MIHAIL SEBASTIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu