Poveste

Simt că merg împotriva curentului în mijlocul unei cascade, dar oricât de mult aş încerca să pun punct, trag mereu speranţa că voi reuşi totuşi să ajung în vârf. Numai că acum, în calea mea, nu mai există nicio ramură, nicio stâncă… Nimic… Sunt doar eu şi apa! Şi nu o pot duce aşa la nesfârşit. Sau pot?

Simt ceva în mine şi nici nu ştiu ce e. Poate nu e nimic. "Nu e nimic şi totuşi e"… Simt că mă doare. Dar doare atât de tare încât nu mai simt nimic. Mi-ar plăcea să am o certitudine, dar, vezi tu? Dacă nu e conformă cu realul? Măcar aşa am libertate deplină să visez şi să iau lucrurile aşa cum îmi place!

Oricum sunt împărţită în două: o parte foarte jos, întoarsă spre pământ, şi una extrem de sus, aproape desprinsă de propria mea fiinţă… Nici nu se mai vede din cauza norilor albi şi pufoşi de care este înconjurată! Aceste două părţi sunt într-un continuu proces pentru o idee. Dar ambele părţi au argumente şi contraargumente. Momentan nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă… Asta îmi provoacă o sumedenie de incertitudini… dar mă ţine cu sufletul la gură, aşteptând deznodământul! Apar alte şi alte situaţii iar finalul devine din ce în ce mai îndepărtat… Poate în asta constă suspansul vieţii: în eterna luptă pe care o duc cu mine însămi… eterna luptă care se dă în mine! Sunt convinsă că în momentul în care procesul va fi câştigat de o parte sau de alta voi deveni o persoană liniară, banală… De asta am fugit toată viaţa şi nu o să mă las învinsă tocmai acum… aplatizată de societatea în care trăiesc…

…NU!