Cu capul în jos

Tocmai am observat că lumea s-a întors la 180 de grade pe verticală. Ştiam că axa îi este puţin înclinată, dar nici chiar atât de mult.

Mai întâi, observ că cerşetorii din Bucureşti şi-au conştientizat brusc condiţia de neştiutori. Când am urcat în 104, am avut surpriza să observ un individ la vreo 30 de ani, pitic şi un pic bronzat, că se plimba dintr-un capăt în altul prin autobuz, invitând călătorii să citească o bucată de carton, ruptă dintr-o cutie, pe care scria dezordonat: "Sunt un muritor de foame şi un prost. Dumnezeu să vă ajute!" Nu cred că era vorba de sensul cuvântului "prost" pe care îl atribuie Rebreanu şi Preda prin romanele lor. Sau poate a fost o pedeapsă dată de superior pentru că nu a adus suma de bani prestabilită spre câştig...

Astăzi, în timp ce traversam un renumit bulevard, de pe partea celaltă se pregăteau să treacă doi biciclişti. Eu mergeam pe partea mea, drept înainte. El intră cu bicicleta pe diagonală, mai-mai să mă lovească. Şi apoi îi spune celuilalt în gura mare: "Vezi?! Ţi-am spus eu că e proastă!"

Straaaaaange people!!

Piesă într-un act

Scena 1 - Tramvai 34

Un bărbat şi o femeie. Bărbatul se aşază lângă mine. Nu am cum să îl studiez. Femeia se aşază în faţa mea. Ochelari de soare - Calvin Klein. Blugi - Gucci Italia. Ceas - Dolce & Gabbana. Bluză şi papuci - din piaţă. Combinaţia letală + burta şi şuncile aferente "ieşinde" de sub tricoul mulat. Sunt tare curioasă ce anume se ascundea în sacoşa purtând inscripţia "Debenhams". Păcat că voi rămâne cu curiozitatea.

Scena 2 - Perimetrul băncilor din faţa liceului "Iulia Hasdeu"

1. Un tip care şterge parbrizele îşi ia rezerva de spumant din ghiveciul de flori suspendat. Îşi face plinul în sticla de apă, după care o pune la loc. Doar nu ştie nimeni ce comoară se ascunde acolo!

2. Un bătrân se întâlneşte cu o bătrână. Îi sărută respectuos mâna, după care se aşază lângă ea să citească ziarele. Se ridică după un timp, se duce la o bancă mai încolo şi salută trei bătrâne, ridicându-şi pălăria. Cavalerismul nu a murit. Încă. Îmi aduce aminte de versurile lui Minulescu: "În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, un bătrân şi o bătrână - două jucării stricate - merg ţinându-se de mână".

3. Un tip - beat mort - vorbeşte cu un coş de gunoi. Contrariat de faptul că respectivul obiect nu îi răspunde, începe să îl ia la bătaie. Sau poate a avut o problemă cu iubita şi, beat de ciudă şi de inimă rea, se răzbună pe bietul coş.

4. Pe o bancă, lângă mine, se aşază o femeie cu copilul care dormea liniştit în cărucior. Pe trotuar, un tip îmi lansează o propunere în gura mare:

- Domnişoara, îmi dai un număr de telefon?

- No way!

- Hai, că îţi fac un băieţel!!

Ce să mai zic?! Super ofertă! Unde mai pui că totul e gratis!

Scena 3 - Piaţa Obor

Eu mă uit la preţul pepenilor. Vânzătorul:

- Domnişoara, vă servim cu un pepenaş?

2,5 lei/kg!!!!

- Nu, mulţumesc.

- Dar un număr de telefon îmi daţi?

De ce? Să îmi livrezi pepenele acasă?

Câte lucruri îţi poate oferi vederii Mihai Bravu!

Furtună

Dintotdeauna mi-au plăcut tunetele şi fulgerele! Îmi plăcea să stau în casă şi să privesc spectacolul de după perdele. Până într-o zi, când o furtună m-a speriat groaznic. De atunci, continui să cred şi să simt o oarecare jenă referitor la teama de stihiile naturii.

Azi însă ce-mi fu dat să aud la ştiri?! În urma tunetelor şi fulgerelor de la Iaşi, sistemul de urgenţă al spitalului a luat-o razna în urma cererilor de ajutor din partea unui număr considerabil de bărbaţi care sufereau de... frică de fulgere!!

Genial! Încep să cred că e o chestie normală! Mai ales că eu deja mă vindec de teama asta. Mă şi văd consolându-mi soţul şi spunându-i: "Nu-ţi face griji! În casă nu păţeşti nimic. Mai ales dacă stăm la bloc!"

Revoltă - soluţii

Nu pot să învăţ, nu pot să gândesc. Abia dacă pot să tastez. Sunt revoltată, indignată. De ce anume? Nici eu nu ştiu exact. Pur şi simplu. S-au adunat, s-au adunat, s-au adunat, iar acum, pentru că sunt nevoită să îmi utilizez mintea mai mult decât de obicei, mi-am dat seama că e plină cu astfel de "minuni". Nu e nimic personal cu niciunul dintre posibilii cititori.

Printre altele, am dat prin căpşorul meu peste un număr drăguţ de "de ce?"-uri, cum ar fi: de ce nu mai sunt ca înainte? De ce am pierdut lucruri esenţiale, precum puterea mea de concentrare, cheful de învăţat sau memoria de elefant? De ce întotdeauna renunţ la lucrurile pozitive şi mă agăţ cu încăpăţânare de cele care nu aduc nimic bun?

Nu mai vreau să fiu dezamăgită, deşi ştiu că asta face parte din viaţă. Remember? Eu nu aştept nimic... Tocmai cel care nu aşteaptă nimic ia totul şi pleacă.

Sunt persoane în jurul meu cu care îmi place foarte tare să îmi petrec timpul, excluzând categoria prietenilor. Oameni mai vechi sau mai noi. Oameni care mi-au marcat într-un anume fel existenţa, fiecare în modul lui propriu şi personal. Oameni cu care încă interacţionez şi cu care nu vreau să o dau în bară. Dar pentru că mie îmi face plăcere, nu trebuie să le mai cer acelaşi lucru şi lor. E doar o dovadă de egoism.

Mi-e al naibii de dor să vorbesc cu unii dintre ei, să stăm un pic la poveşti; zece minute din viaţa lor - minute pe care oricum le pierd la semafor. O parte dintre ei ar fi dispusă să îmi răspundă la telefon. Sunt convinsă. De ce nu apăs pe butonul verde al telefonului? Pentru că, de fiecare dată, am un flashback al conversaţiilor anterioare. Şi mereu apare o întrebare care persistă, şi persistă, şi persistă: de ce nu ai prieten? - trebuie să ai, pentru că altfel nu îţi trăieşti viaţa! Aiurea! Îmi trăiesc viaţa în stilul meu. Nu mă bazez pe nicio regulă şi mă las în voia sentimentelor - una dintre cele mai mare greşeli pe care le fac de fiecare dată. Nu îmi plac cluburile - singurul loc unde se pare că poţi "agăţa" băieţi. Nu îmi place termenul "a agăţa" şi nu pot să mă condamn că nu îmi plac cei care mă plac. Standarde ridicate. Ghinion. Mereu îmi aduc aminte de o persoană pe care am cunoscut-o recent, dar care îmi este foarte dragă, care spunea la un moment dat că de-a lungul vieţii a avut doar patru iubiţi. Ei au fost să fie. Şi decât să fie o chestie gen: "Nu îmi place de tine, dar hai, că trebuie să am un prieten" mai bine continui ... nu ştiu. Orice altceva. M-am săturat să fiu judecată pentru ceea ce simt.

Pentru mine, viaţa de student are o structură mult mai simplistă, poate, dar pe gustul meu: role - parc -facultate când îţi aduci aminte, sau când chiar îţi place cursul, sau când trebuie să te duci de nevoie că se face prezenţa - lectură când am chef - radio... mult, mult radio... - prieteni - ieşiri nebune pe-afară fără vreo direcţie anume - mers la teatru de câte ori am eu chef, la ce teatru am chef, la ce piesă am chef - nelămuriri - întrebări - nebunii - tâmpenii fără nicio logică - de ce-urile fără de care nu văd rostul vieţii ăsteia - o viaţă fără condiţionări. După bunul meu plac. Asta înseamnă pentru mine viaţă de student.

Îmi pare rău pentru cei care nu sunt de acord cu mine, dar asta este! Nu o să mai dau voie oamenilor să mă judece, pentru simplul motiv că m-am săturat. Iar dacă o fac, să fie sănătoşi. Vor avea onoarea de a vorbi cu un...zid.

Teatru

Sunt una dintre persoanele care se duce la teatru în 9 din 10 ocazii. Acolo găsesc relaxarea, evadarea în alte lumi, observarea altor moduri de viaţă. Acolo cunosc oameni extraordinari care au ceva de spus, oameni care îţi marchează existenţa într-un mod mai mult sau mai puţin direct. Oameni pe care îi reţii toată viaţa. Oameni!
Dar asta e părerea mea, foarte subiectivă, de altfel. Voi: 


1. Ce părere aveţi despre calitatea teatrului românesc de azi?
2. Când mergeţi la teatru, după ce criterii alegeţi spectacolul într-un oraş care oferă pe puţin 10 spectacole într-o seară de week-end? 


Şi pentru că tot suntem la acest capitol, n-ar fi rău să daţi curs chemării chestionarului de mai jos. 

http://www.surveymonkey.com/s/HQCG6VK

Mulţumesc!

Maxime

Din prea mult timp liber, dar şi dintr-o provocare pe care am primit-o ieri, postez aici maximele latine care mă ating într-un fel sau altul şi pe care vreau cu tot dinadinsul să le reţin.

1. Acta est fabula! - Piesa a fost jucată!
2. Amor vincit omnia - Dragostea învinge totul.
3. Asinus asinorum in sæcula sæculorum - Măgarul măgarilor, în veacul veacurilor.
4. Beati pauperes spiritu - Fericiţi cei săraci cu duhul.
5. Dictum, factum - Zis şi făcut.
6. Dubito ergo cogito, cogito ergo sum - Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist.
7. Dum spiro, spero - Cât timp respir, sper.
8. Ergo bibamus! (Goethe) - Deci, să bem!
9. Errare humanum est sed perseverare diabolicum (Seneca) - A greşi e omenesc, dar a persevera (în greşeli) este diabolic.
10. Mutatis mutandis - Schimbând ce este de schimbat.

Oglinda vremii: "Jurnal (1935-1944)"

          Evreu. Antisemitism. Cel de-al Doilea Razboi Mondial. Muzică. Teatru. Romane. Femei. Pe scurt: Mihail Sebastian. Mihail Sebastian văzut prin prisma jurnalului său, un adevărat material incendiar.

          Mihail Sebastian, pe numele său adevărat Iosif Hechter, a fost una dintre personalităţile culturale evreieşti ale Bucureştiului interbelic si nu numai. Nu crede în jurnalul lui deoarece nu i se pare normal să scrie doar pentru sine. Există momente în care se gândeşte chiar să îl distrugă, nebănuind că acesta va reprezenta opera sa capitală. Fără să vrea, jurnalul devine pentru el un loc de refugiu din faţa nebuniei istoriei. 

           Punctul de pornire al dramei lui Sebastian în ceea ce priveşte relaţia sa cu Nae Ionescu nu îl reprezinntă însă prefaţa romanului "De două mii de ani", ci faptul că diaristul "îl admiră pe omul de carte, dar nu-l urmează pe omul politic" (Eugen Simion). Mihail Sebastian este, pe rând, încântat, contrariat şi dezamăgit de Nae Ionescu deoarece acesta dă dovadă nesinceritate şi oportunism în discursurile sale politice, şi nu numai. 

            În general, relaţiile lui Sebastian cu personalităţile vremii sunt marcate de labilitatea lor politică. De exemplu, prietenia de 12 ani cu Mircea Eliade ia sfârşit în momentul în care acesta trece de partea legionarilor. Faţă de Camil Petrescu, Sebastian are o perspectivă schimbătoare, în funcţie de starea sa de spirit. Uneori îi acceptă chiar cu amuzament "camilismele", alteori este foarte iritat la auzul lor. Apar însă şi oameni cu care întreţine relaţii cordiale precum Nora Piacentini, Mircea Şeptilici şi Soare Z. Soare, care acceptă să îi pună în scenă "Steaua fără nume" sub pseudonimul Victor Mincu. 

            Pe lângă viaţa socială, Sebastian face adnotări şi despre viaţa lui personală, intimă. Cea mai lungă relaţie a sa, dar şi cea mai controversată, rămâne, fără îndoială, relaţia cu actriţa Leni Caler. Sebastian se dovedeşte a fi de asemenea un mare pasionat de muzică clasică. Deşi se autocaracterizează ca având o memorie muzicală "detestabilă", devine un foarte bun cunoscător al repertoriului marilor compozitori. 

             Jurnalul devine de asemenea şi un jurnal de atelier, făcând diferite însemnări despre un roman, "Accidentul", şi patru piese de teatru: "Jocul de-a vacanţa", "Steaua fără nume", "Ultima oră" şi "Insula", ultima rămănând însă neterminată. De aici reies chinurile scriitorului de a-şi definitiva aceste cărţi. 

              Jurnalul lui Sebastian este un exerciţiu involuntar de sinceritate. Voci, paşi, chemări... un om... o personalitate... un îndemn la lectură!

Lumea lui Caragiale

Astăzi, la Ştirile PRO TV, reporterii încearcă să discute cu nişte muncitori care lucrau la construcţia unei clădiri neaprobate de arhitecţi. 
Reporterul: Suntem de la PRO TV. Putem să vă întrebăm ceva?
Muncitorul (din interior): Nu e nimeni aici!


Asta mi-a amintit de două lucruri: 


1. Domnul: Domnu-i acasă? 
    Feciorul: Da, dar mi-a poruncit să spun, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară!


Aceste vechi lumi, tot prezente sunt... Tipologiile lui Caragiale vor rămâne un prezent etern... 


2. Un banc: 
         Trei hoţi se duc să fure lucruri de valoare dintr-un hotel. Aşteaptă, mai întâi, să adoarmă recepţionerul. După ce acesta rămâne răpus de somn cu capul pe masă, intră un hoţ. Scârţâie uşa. Recepţionerul întreabă:
- Cine-i acolo?
Hoţul: 
- Miaaau!
- Ei... o pisică!
Se culcă la loc. Intră şi al doilea hoţ, iar scârţâie uşa. Recepţionerul din nou întreabă:
- Cine-i acolo? 
Hoţul:
- Miaaau!
- Ei... o pisică!
Peste ceva vreme, intră şi ultimul hoţ. Uşa, din nou: scâââârţ! Recepţionerul:
- Cine-i acolo?
Hoţul:
- Tot o pisică! 

Nu vă puneţi cu ele

Hmm.. să vedem... cine mai ascultă muzică veche? Cine se ducea la bunica şi asculta Dan Spătaru pe vinil? Eu una, da. Şi probabil, 80 % din generaţia din '90 cu bunici. Ieşeam în mijlocul străzii şi mă jucam cu o armată de copii de-a soldăţeii, cântând: "Trecea fanfara militară, în frunte cu-n tambur major... tras prin inel cu mustăcioră..."

Astăzi, aşteptând o reclamă pe care am de gând să o zidesc într-un post viitor, am dat peste "Te pui cu blondele" unde o întrebare suna cam aşa: Ce cuvânt lipseşte din versurile următoare: "Trecea fanfara militară în frunte cu-n ..... major!"

Răspunsuri de la blonde:

1. sergent

2. soldat

3. dirijor

4. bondoc

5. n-am auzit

Am crezut că nu aud/văd bine. Voi pe care-l alegeţi?

Sâmbătă

În ultima perioadă, am decis să ironizez Bucureştiul. Ei bine, oraşul ăsta mă ajută în tot ce îmi propun pentru că îmi furnizează subiecte la orice pas!

Azi, la Izvor, decid să iau metroul până la Unirii decât să stau în trafic la Naţiunile Unite, în RATB. La scurt timp după ce am descifrat care e direcţia spre Unirii, apare un metrou antic şi de demult, scârţâind din toate încheieturile şi fără a fi prevăzut cu înregistrările de rigoare referitoare la detaliile despre staţii. 

Abia apuc să urc în metrou. La o secundă după ce am pus şi cel de-al doilea picior pe "podeaua" trenului, aud precipitat: "Atenţie, se-nchid uşi...! Urmeaz... staţ... Piaţ...Unir...cu peron... pe part... stâng...!"

WTF??? Am spus că poate nu erau oameni în staţie şi de-aia ne-am mişcat repede. Iar nenea fără terminaţii o fi fost prea grăbit. 

La Unirii, se deschid uşile. Imediat după deschidere: "Atenţie! Se-nchid uşi...!" Şi aceeaşi voce precipitată continuă "Urmeaz... staţ...". 

N-aţi apucat să coborâţi? Asta e! La prima! 

N-aţi apucat să urcaţi? Asta e! Mai vine unul!

Şi după o adevărată expediţie cu 619 în care era să mă dau cu capul de toate geamurile, inclusiv de tavan şi podea, m-am hotărât: nu vă urcaţi în mijloace de transport în comun în weekend! Şoferii sunt prea frustraţi de faptul că ei lucrează, când alţii au liber!