Acasă

De câteva zile sunt acasă. Acasă-acasă. La ţară, la părinţii mei. Nu am mai reuşit să ajung pe aici de nu-mai-ţin minte. Dar am rămas marcată de multe lucruri în special, şi de unul singur, în general: trecerea timpului...

Am căzut pe gânduri. Îmi aminteam de perioada copilăriei mele, de ceata de copii care se strângea la poarta unuia dintre noi, de amalgamul de vârste... Eu eram cea mai mare: aveam 11-12 ani. Apoi, vârsta era descrescătoare, culminând cu trei ani. Era frumos. Alergam de dimineaţa până seara. Nu stăteam o secundă. Ieşeam cu toţii de prin curţile proprii şi umpleam uliţa cu ţipetele şi râsetele noastre. Pe atunci nu exista cablu tv. Dacă se întâmpla să urmărim un serial de pe postul naţional de televiziune, la ora respectivă se făcea brusc linişte. Toată lumea se muta în faţa televizorului. După film, ne readunam şi începeau dezbaterile sau visările cu ochii deschişi.

Printre jocurile copilăriei mele s-au numărat:

1. Bucătăria - fiecare copil îşi făcea propria colecţie de vase de bucătărie şi de alimente sau resturi şterpelite de la mama şi astfel îşi crea propriul său univers de om mare. La un moment dat, ştiu că ne-a venit o idee strălucită: am descoperit gătitul la lumânare. Realizam un veritabil aragaz unde ne exersam calităţile de bucătar. Totul în jur era curat şi îngrijit şi, uneori, ne şi permiteam să gustăm din propriile noastre mâncăruri sau să ne facem ceaiuri.

2. Jocurile tipice aerului liber: leapşa, de-a v-aţi ascunselea, călcata, elasticul, săream coarda, ne jucam diverse jocuri cu mingea - volei, tenis, raţele şi vânătorii, îngheţata, pătrăţica, fotbal - bicicleta, făceam diverse întreceri...

3. Karaoke - fără să ştim cum se numeşte, organizam adevărate concerte în mijlocul uliţei. Le pregăteam copilăreşte spunând doar: "Hai să ne jucăm de-a cântatul!" Toate melodiile la modă erau ale noastre: ASIA, Natalia Oreiro... Şi cei de pe margine trebuiau să ghicească.

4. Flori, fete, filme sau băieţi - petreceam ore în şir jucându-ne aşa ceva...

O altă perioadă care ne plăcea la nebunie era vara. Dacă începeau să apară fructele în pomi, multe nici nu apucau să se coacă. Le mâncam crude până ni se făcea rău. Stăteam un pic, şi mâncam iarăşi. Mama mă certa de fiecare dată că nu am poftă de mâncare. Nu ne săturam din pomii noştri şi ne mai duceam şi pe la vecini. Dacă ştiam sigur că nu era nimeni acasă, săream gardul fără nicio jenă şi mâncam liniştiţi.

Adoram să ne jucăm în praf. Dacă ploua, tot noroiul şi toate băltoacele existente erau ale noastre. Dacă era arşiţă, răceam cobză aruncând pe noi găleţi întregi cu apă de fântână. Sărăca mama mă schimba o dată pe săptămână pentru că îmi era pur şi simplu imposibil să stau curată. Iar ea se sătura să tot spele de pe urma mea.

Asta era în trecut. În prezent, realitatea m-a izbit şi mi-a lăsat un gust amar. Am ştiut că am pierdut perioada aia pentru totdeauna. Uliţa e pustie. Indiferent de oră. Copiii de atunci au crescut cu toţii şi o altă generaţie nu mai există. Pomii atârnă de fructe. Altădată nu ai fi văzut aşa ceva. Pentru că nu mi-am revăzut foştii prieteni de mai bine de 4-5 ani, toţi mi se par străini acum. Mi se întâmplă să nu îi recunosc. Nu ne mai leagă nimic, chiar dacă avem amintiri comune. Acum, cu toţii se căsătoresc, deşi nu au decât 20 de ani.

Eu simt că nu o să mă căsătoresc niciodată. Deşi îmi imaginez foarte frumos viaţa de cuplu, nu pot să cred că aşa ceva îmi este rezervat şi mie. Mi se pare imposibil. Plus că, până acum, cel puţin, mi-am demonstrat că mă îndrăgostesc o dată şi bine. Profund. Cu tot sufletul. Nu înţeleg. Am avut copilăria unui băiat. De ce am ajuns atât de sensibilă?

Îmi era groaznic de dor de mama şi de tata. În mediul de aici. De acasă. Nu la Brăila, nu pe rând, nu la telefon. Nu. Toţi trei, împreună, în aceeaşi casă, la aceeaşi masă. Sunt foarte săraci. Îmi pare rău că nu pot să îi ajut cu nimic din punctul ăsta de vedere. Mama are aproape 40 de ani. A fost frumoasă în tinereţea ei. Acum e copleşită de toate problemele şi nu mai acordă importanţă propriei ei îngrijiri, dar tot mai păstrează o urmă a anilor trecuţi, iar ochii ei devin pe zi ce trece tot mai albaştri. Ochi pe care i-am moştenit şi de care sunt foarte mândră. Tata este foarte inteligent. De la el am moştenit pasiunea pentru radio. Dacă nu ascultăm radio o zi, e imposibil să rezistăm. Dar tata are probleme cu alcoolul. De-aia relaţia noastră nu mai este cum era când aveam patru ani şi mă lua pe umeri să mă plimbe prin casă. Dar eu încerc să fim cât mai apropiaţi posibil.

În ciuda faptului că s-au întâmplat suficient de multe lucruri urâte între noi, îmi iubesc părinţii. Sunt incapabilă să spun ceva de rău despre ei şi mă revolt când aud jigniri la adresa lor, indiferent de persoanele care fac asta. Nu le spun niciodată "te iubesc". Nu am fost învăţată să îmi exprim sentimentele. Chiar şi acum îmi este foarte greu să spun familiei "Mulţumesc". Dar între noi există o comunicare tacită. Chiar dacă nu ne-o spunem, ei ştiu foarte bine cât de mult înseamnă ei pentru mine şi cât de mult îi iubesc. La fel şi eu.

Mi-e dor de copilărie. Îmi era dor să mă simt din nou ACASĂ...