România vs. Franţa

Sunt de trei zile în România şi deja încep să îmi amintesc multe lucruri care nu mi-au plăcut niciodată aici. Să le punem însă în balanţă.

Puncte slabe pentru România:

1. BMW-urile care vin la pachet cu un super sistem audio utilizat pentru manele la maximum în special când semaforul arată culoarea roşie.
2. Simţul estetic bizar al unei părţi din populaţia cu vârste între 18-28 de ani, denumite generic "piţi".
3. Atitudinea de animal ieşit de la închisoare (ca să nu spun de la grădina zoologică) care mă face să deduc că în ultimii 10 ani nu au mai văzut o femeie în fustă, trezindu-le astfel instinctele.
4. Vânzătorii pe care îi saluţi când intri şi care, drept răspuns, îţi aruncă o privire lungă şi morocănoasă.
5. Suprapopulaţia de maşini.
6. Plăcerea teribilă a şoferilor în trafic de a se grăbi pe cât posibil să treacă pe galben şi de a folosi insistent claxonul.
7. Trotoarele înalte care te obligă să îţi lucrezi muşchii pentru că la fiecare intersecţie mare sau mică eşti obligat să îţi ridici geamantanul de 25 de kilograme ca să îl cobori de pe trotoar pe şosea şi invers. Mno, aşa-mi trebuie dacă nu sunt în trend cu lumea şi vreau să iau autobuzul de la aeroport până la Unirii şi apoi să vin pe jos, în loc să iau taxiul. (Nu intru acum în problema creată oamenilor imobilizaţi în scaune cu rotile că aş dedica o postare întreagă numai acestui subiect)

Puncte forte pentru România:

1. Lucrările de modernizare a oraşului în speranţa că poate intrăm şi noi în rând cu lumea (a se vedea refacerea trotoarului de pe Bd. I. C. Brătianu, gazonul de pe linia de tramvai... Şi poate aş putea să includ aici şi mica mare pistă de biciclete de pe Victoriei).
2. Mai nou, am văzut că există automate de bilete de la care îţi poţi cumpăra bilet de autobuz fie cu plata în numerar, fie cu plata prin card bancar. Nu ştiu însă dacă nu cumva asta există doar la aeroport.
3. Peisaje minunate dacă ai bani să ieşi să te plimbi.

Puncte slabe pentru Franţa (mă voi limita totuşi doar la Strasbourg):

1. Parte din populaţie relativ arogantă.
2. Poţi să fii uşor "agăţată" de un negru foarte dubios lângă tomberonul de reciclat sticle. (A nu se înţelege că sunt rasistă. S-a întâmplat ca pielea lui să aibă culoarea neagră; putea fi, la fel bine alb, galben sau maro; e o chestiune de atitudine)
3. Oamenii cu vârsta între 17-28 de ani: generaţia "sex, drugs and alcohol".

Puncte forte pentru Franţa

1. Foarte mult verde prin tot oraşul.
2. Tramvaie cu aer condiţionat.
3. Foarte bike-friendly, cu piste de biciclişti logice, care traversează tot oraşul şi îl leagă de toată Franţa şi de toată Germania.
4. Şoferi civilizaţi în trafic: în momentul în care ţi se termină pista pentru că trotoarul este foarte îngust, poţi să mergi liniştit pe şosea fără să te sperii că vei fi călcat de o maşină. (Odată, am ţinut în spatele meu două autocare şi un autobuz şi nimeni nu m-a claxonat)
5. Birocraţia este mare, actele îţi sunt pierdute într-o veselie, dar se rezolvă repede, fără prea multă bătaie de cap, poate cu o mai mare impunere vocală din partea ta. Toate instituţiile la care trebuie să ajungi sunt unele lângă altele, nu traversezi trei sferturi din oraş să rezolvi o problemă.
6. Multă linişte.
7. Oameni foarte prietenoşi care stau să îţi explice de ce lucrurile funcţionează aşa şi nu altfel.
8. Burse şcolare din care îţi permiţi să plăteşti o chirie şi să trăieşti o lună.
9. Preţuri mici la magazine din ciclul H&M, Deichman, C&A...
10. Peisaje minunate dacă vrei să ieşi să te plimbi. Se pune problema banilor în momentul în care vrei să mergi la mare, munte sau ocean. În rest, te poţi deplasa cu bicicleta cam pe unde vrei.
11. Foarte multe servicii online şi posibilitatea plăţii cu cardul aproape pe peste tot. (Anunţurile de genul "Pentru depunerea declaraţiilor online, mergeţi la ghişeul nr. 3" sunt inexistente) -- Mulţumesc, Claudia.
12. Nu trebuie să stai la coadă la poştă. Există automate care îţi timbrează scrisori, recomandate, colete, cărţi poştale... Cam tot ce se poate trimite de la poştă.

Statistic, Franţa câştigă detaşat. Marele plus al României este faptul că familia mea şi toţi oamenii dragi mie sunt încă în România... 

Mai mult sau mai puţin

Pentru că nu m-am mai putut abţine şi am zis să fac publice preconcepţiile oamenilor de vârsta mea, mai mult sau mai puţin, de care sunt înconjurată.

Miercuri dimineaţă. Ora 8. Matinal, ştiu. Ultimul curs de exprimare orală în limba engleză. Profa, simpatică de fel, decide să ne dea mai multă libertate decât de obicei în alegerea subiectului de discuţie şi să ne pună să lucrăm în grupuleţe a câte doi studenţi. Colega mea de grupă - franţuzoaică get-beget - se dovedeşte a fi foarte vorbăreaţă la acea oră. Primim o foiţă cu trei-patru întrebări din care puteam alege.

Prima întrebare: Ce faci în caz de cutremur?

Replica ei: "Îmi iau jacheta..."

Eu: Şi te duci unde?

Ea: Păi... afară.

Eu: Ok, dar dacă stai într-o clădire cu mai multe etaje, să spunem la ultimul etaj?

Ea: Iau liftul!

Eu: Niciodată!!! Liftul pică primul şi - din ce ştiu - se şi blochează automat în caz de cutremur!

Ea (surprinsă): Da??

Eu: Ăăă... da! E ţinut de un fir!!

Ea: Atunci fug pe scări!

Eu: Proastă idee.

Înţeleg, această minune de oraş nu este în nicio zonă seismică, iar, dacă sunt cutremure, se petrec o dată la 20-30 de ani şi alea sunt de 4 grade. Încep să îi explic care sunt recomandările în caz de cutremur. Îi explic că vin dintr-o zonă seismică, îi explic cum stă treabă cu peretele de rezistenţă al fiecărei locuinţe şi aşa mai departe. Ea pare fascinată. Continuăm.

A doua întrebare: Dacă ai avea puterea să schimbi un eveniment istoric, ce ai alege să schimbi?

Eu (râzând): Mmm... îmi place întrebarea asta, dar este atât de dimineaţă încât nu pot să gândesc prea larg şi prea departe în timp.

Ea: Păi, tu de unde vii?

Eu: Din România.

Ea: Şi la tine în ţară nu au existat evenimente majore?

Eu: Ba da, comunismul, dar ştii, nu m-a afectat în mod direct. M-am născut după ce a picat comunismul.

Ea: Atunci gândeşte-te la părinţii tăi. Ei nu au fost afectaţi?

Eu: Ba da, evident, dar gândeşte-te că ei sunt oameni simpli, din popor cum spunem noi. Cu timpul, înveţi să te adaptezi dacă tot nu poţi să schimbi nimic.

Ea: Dar ei nu îşi spuneau punctul de vedere?

Eu: Public, nu prea.

Ea: Atunci înseamnă că sunt comunişti.

Eu rămân blocată timp de câteva secunde. Apoi.

Eu: Ăăă... nu. Înseamnă că trăiau în dictatură şi, dacă spuneau ce aveau pe suflet, riscau să fie închişi şi bătuţi.

Ea: Daa??

Trec peste moment. A treia întrebare - şi ultima, slavă Domnului: Ce ai face dacă te-ai pierde într-un oraş necunoscut.

Eu: Depinde dacă oamenii din oraşul ăla vorbesc vreuna dintre limbile pe care le cunosc.

Ea: Dar tu ce limbi vorbeşti?

Eu: Păi, română, evident, engleză, franceză...

Ea (aprobator): Rusă...

Eu (din nou blocată): Nu!!

Ea: De ce? Nu îţi place?

Eu: Ţie îţi place?

Ea: Nu, dar tu vii din România: asta înseamnă că trebuie să vorbeşti rusă!

Am plecat bulversată de la acel curs. Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Acum prefer doar să mă amuz! 

De ce viaţa la cămin nu este pe gustul meu

Oamenii din jur ştiu că nu sunt cea mai pretenţioasă persoană de pe planetă, nici cea mai ordonată. Evident, am piticii mei în ceea ce priveşte anumite aspecte ale ordinii, cum ar fi: nu suport ca hârtiile, cursurile, foile şi cărţile din jurul meu să stea dezordonate. Când am venit aici, am crezut că ajung în lumea civilizată, în lumea politeţii şi a bunului simţ. Am avut dreptate, dar există şi părţile urâte.

Nu îmi place viaţa la cămin pentru că...

...trebuie să împart bucătăria cu o grămadă de persoane necunoscute. Adevărat. Sigur, veţi spune că e normal şi că necunoscuţii vor deveni cunoscuţi vorbind cu ei seară de seară. Din nou, adevărat. Dar mare parte din (ne)cunoscuţii ăştia devin de-a dreptul insuportabili. Pentru că râd extraordinar de tare şi din orice. E ciudat cum pot râde dacă le arăţi un deget, dar nu îi amuză deloc o ironie. Şi nu, nu e vina mea. Pentru că, atunci când fac mâncare, simt nevoia să se ştie şi după trei zile ce anume au gătit. Urmele din bucătărie au grijă de asta. Am văzut o duduie care turna sarea în cratiţă de la nivelul capului ei şi de la lăţimea braţului drept. Atunci când găteşti ceva mai mult sau mai puţin consistent, este normal să dea pe alături, dar asta nu înseamnă că trebuie să îţi laşi urmele pe peste tot. Mi-ar plăcea să pot să fac floricele fără aromă de peşte sau spaghete. Şi lista continuă.

...trebuie să împart baia cu o grămadă de persoane necunoscute. Nu înţeleg nici cum poţi să faci mâncare peste mâncarea uscată de pe şi din jurul plitei, dar cu atât mai mult nu pot să înţeleg cum poţi să îţi faci nevoile peste nevoile altora. Mi-ar plăcea să fiu plătită pentru numărul de dăţi în care am spălat cele trei minunate toalete. Evident, asta nu e tot. Înţeleg că nu este pe înţelesul tuturor minunatul anunţ cu funcţie de manual de instrucţiuni despre folosirea periei de la baie, dar nu îmi explic multitudinea de fire de păr găsite în toalete. 

A, şi să nu uit. Nu îmi place să merg la baie şi să dau peste oameni (şi când spun "oameni", mă refer la bărbaţi, evident!), care, cu o mână fac pipi şi cu cealaltă se spală pe dinţi. Cu uşa deschisă. M-a şocat un pic, drept îi!

...internetul e patetic. De la 18.00 la 22.00, este imposibil să vezi un film în streaming, fără să ai senzaţia că îl asculţi pe un vinyl zgâriat. Atunci, tot căminul este conectat la net şi la ceea ce se numeşte Skype, iar viteza scade ameţitor. Pot doar să spun că, din filmul "Hitchcock", în streaming pe HBO, am reuşit să văd prima oră, am văzut intriga în fragmente, trebuind astfel să deduc ce s-ar fi putut întâmpla, şi finalul. Sper ca, până la Oscar, să doarmă toţi!

...o săptămână nu a fost apă caldă şi căldură. Mai exact, când a fost foarte frig afară şi ploi abundente. Practic, dacă aş fi urmat sugestia administraţiei, cel mai probabil aş fi avut meningită sau pneumonie până acum pentru că ar fi trebuit să merg într-un alt corp, să fac duş şi apoi să mă întorc cu toţi porii deschişi şi cu părul ud printr-o ploaie torenţială cam în jur de 0 grade.

În rest, e frumos! J

Cafeneaua critică sau întâlniri de neuitat

Aseară am fost la ediţia „Cafenelei critice”. Invitat: domnul Dinu. Eveniment de la care nu puteai să lipseşti sub nicio formă. Eveniment la care nu puteam să lipsesc din primul rând a ceva ce s-a vrut a sugera o masă rotundă. Destul de ciudată dispunerea scaunelor (mă gândesc că pot să folosesc cuvântul „dispunere” în condiţiile în care moderatorul a spus: „Poate vreţi să acceptaţi totuşi oferta pe care aţi declinat-o mai devreme!”). Na, zic şi eu acum.

Rândul unu pentru că am ajuns acolo de la şase şi ceva... Ei bine, la ora 7 punct, cum era de aşteptat, şi-a făcut apariţia domnul Dinu. Că a mai durat ceva până a început dezbaterea propriu-zisă asta e altceva. Pe la 7.20 începe aventura, în ropote de aplauze. Şi ce aventură! O incursiune prin arborele genealogic al familiei dumnealui cu şapte generaţii în urmă. O minune de poveste care îţi tăia respiraţia. Te lăsa fără cuvinte. Şi te purta în vremurile de atunci fără să te plictiseşti graţie marelui talent de povestitor cu care e înzestrat. Presărat cu o glumă, cu o ironie, respect, mândrie sau nostalgie. Erau acolo toate ingredientele unei poveşti reuşite. A unei depănări de amintiri, mai degrabă.

Discuţii despre dialectică, confruntări între eseistică şi rigurozitate. Un deliciu.

Ce mi s-a părut mie a alcătui punctul culminant în tot acest portret au fost trei momente care m-au făcut să trec prin nişte stări pe care nu le mai simţisem demult laolaltă. Primul a fost reprezentat de situaţia în care domnul profesor ajunge în momentul în care trebuie să vorbească despre ce a însemnat pentru dumnealui prezenţa continuă în viaţa sa a lui Solomon Marcus, el însuşi de faţă. Acest lucru a culminat cu recitarea unei poezii închinate lui Solomon Marcus. Oricât de rece ai fi fost, tot te-ar fi răscolit pentru că cu toţii avem cel puţin o astfel de persoană în viaţa noastră, căreia ne-am dori să îi transmitem admiraţia, respectul şi mulţumirea noastră printr-un poem. Următoarea a fost intervenţia domnului Marcus redând cele cinci ipostaze în care dumnealui îl vede pe domnul Dinu. Acestea două pot fi puse chiar pe acelaşi loc. Asistarea la aceste două momente m-a emoţionat cumplit din pricină că şi în viaţa mea există vreo... două astfel de persoane. Nu pot să îmi imaginez cum ar decurge aceste scene. Nu în ultimul rând, ceea ce mi-a produs un gol imens în stomac au fost toate lucrurile - aparent banale pentru cineva din exterior, dar memorabile - spuse de o domnişoară studentă despre primul curs avut cu domnul profesor, în momentul în care moderatorul a dat curs întrebărilor din sală.

Toate lucrurile astea au atins cea mai sensibilă coardă din mine. Ce aş fi putut să spun? Că a fost primul om care m-a învăţat să iubesc facultatea în care ajunsesem din greşeală? Că mi-a redeschis apetitul pentru curiozităţi, pentru căutări? Că nu m-a lăsat inima să lipsesc la niciun curs ţinut de dumnealui în toţi cei trei ani? Că am ajuns chiar să merg în anul III la cursul de istoria comunicării de la anul întâi pentru că nu mă mai săturam şi am înţeles cum să detectez şi să corectez greşelile din codurile binare? Şi multe, multe alte lucruri? Eu nu pot să spun toate astea decât din priviri. Nu pot să exprim în cuvinte pentru că totul are o încărcătură emoţională mult prea mare.

A fost frumos. A fost o seară de poveste cum nu am mai avut de ceva vreme... 

Cirque du Soleil - Saltimbanco

După un examen uşor (tratat cam în grabă, ce-i drept şi o să devin un pic machiavelică spunând că „scopul scuză mijloacele”), un maraton prin zăpadă de la universitate până la un bancomat ING şi alergatul înapoi în staţia de taxiuri pentru că nu avea nimeni să îmi schimbe o bancnotă de 100 de lei, mersul la pas cu taxiul şi înotul prin nămeţii de la Romexpo, înot ce se manifesta când patinând condusă de vânt, când afundându-te până la genunchi în troienele de zăpadă pe care nu le-a curăţat nimeni, am ajuns la Pavilionul Central şi, în cinci minute, stăteam la căldură, luându-mi în stăpânire scaunul.

Prima privire: scena. Decorul. Pânze. Lumină albastră. Cam aşa. [şi o să folosesc din nou poza de slabă calitate].

12.00: Începe spectacolul. Am cam rămas fără cuvinte. Eram fascinată nu atât de numerele artiştilor, cât de faptul că îi vedeam pentru prima dată la 20 de metri în faţa mea. Erau vii şi erau acolo. Nu filmaţi, nu pe ecranul laptopului, nu în poze, nu la Cărtureşti. Acolo.  

Atitudine. Sfidarea gravităţii. Elasticitate. Vis. Avânt. Pasiune. Culoare. Muzică. Sincronizare totală. Minunată interacţiune cu publicul.

Mi-au plăcut numerele, dar cam simplu faţă de cum ştiam eu trupa „Cirque du Soleil”. Uşor spectacol. Comparativ cu „Alegria”, de exemplu, care, de altfel, va rămâne spectacolul meu de suflet. Urmează să văd „Corteo” să văd ce top realizez.

Singura obiecţie este acustica de la Romexpo. Am auzit vocile foarte bine atunci când aveau nevoie de microfon, dar melodiile au avut un pic de suferit din cauza asta.

Acum, în ceea ce priveşte momentele preferate, ei bine, recomand cu căldură următoarele:

1. căutaţi unde vreţi voi momentele lui Eddie, clovnul şi copilul existent în fiecare dintre noi. El a avut una dintre cele mai bune interacţiuni cu publicul şi m-a făcut să râd cu lacrimi. 

2. următorul a fost Russian Swing. Momentul trapezului. Al leagănului. Explozie de culoare. Iar copilul din mine nu voia decât să fie şi el pe o parte a leagănului şi să aibă ocazia să zboare şi să aterizeze pe saltea.

3. un moment mai bun pentru final nici că se putea. Bungees. Patru acrobaţi, legaţi de elastice, zburau în toate direcţiile ordonat, graţios, sincronizat, sfidând gravitaţia.

O experienţă mai frumoasă pentru începutul vacanţei (pentru că da, e vacanţă teoretic!) nici că se putea!

Iar eu nu pot să închei decât cu un videoclip şi cu o melodie care îmi fac o deosebită plăcere şi mă emoţionează până la lacrimi. 

"Voluptatea de a fi singur într-o lume care te crede al ei..."

Am scăpat de toate proiectele. Vineri la ora 23:59 totul se sfârşise. Până acum, singurul rezultat concret a însumat şase pietre luate de pe suflet şi trei unghii roase.  

De ieri, găsesc o imensă voluptate în a fi singură. Doar eu cu lucrurile care îmi fac plăcere. M-am pierdut în poezie. Pentru prima dată după foarte mult timp, am regretat că nu aveam acasă volumele preferate şi a trebuit să atac site-urile, corectându-le diacriticele (defect profesional). Dar au mers direct la ţintă. Nu pot să descriu senzaţia de a redescoperi poemele lui Blaga, îngerii lui Nichita, rapsodiile lui Topârceanu, sarcasmul lui Sorescu sau inocenţa Anei Blandiana şi melancoliile lui Minulescu. Iubiţii mei din liceu. Nume şi versuri de care mă leagă nişte amintiri incredibile. Readuc în prim-plan vremurile în care voiam să dau la teatru. Vremurile în care făceam cursuri şi simţeam vibraţia poeziei. Monologurile pe care le pregăteam de drag. Îmi amintesc de Ioana Boiu şi pasiunile ei, de Doruleţ şi de inocenţa cu care iubeşte, de Leanca văduva, „comersantă de băuturi spirtoase” şi „fomeie sărmană” sau de amorul tâmpit al lui Băieşu. Universurile în care mă pierdeam timp de două ore în mod oficial şi enorm de multe alte ore în contexte care mai de care mai ciudate (a se vedea pauzele în care repetam scenele în faţa Primăriei din Brăila). Ambiţia pe care o aveam să îmi exersez memoria, să reţin cât mai multe versuri.

Între timp, memoria mea şi-a mai pierdut din elasticitate pentru că sunt leneşă şi uit lucrurile care îmi fac plăcere. Dar regăsesc aceeaşi voluptate de a mă pierde în operele lui Sebastian, să fiu purtată prin Brăila anilor ’20-’40, să fiu din nou în „oraşul cu salcâmi” şi să mă las purtată de mâini sigure printre Vii în insula Brăilei. Sau să cad din tramvai în Bucureşti, să ajung cu un necunoscut în mijlocul troienelor din Postăvaru şi să descopăr legenda familiei Grodeck. Să mă pierd printre filele jurnalului sau prin articolele publicate la acea vreme. Să recitesc „De două mii de ani”, să resimt condiţia de evreu, dar să şi degust apoi polemica şi înverşunarea cu care se apără în „Cum am devenit huligan”.

Acum vreau să citesc „Insula”. Surprinzător, dar era una dintre lucrările care îmi lipseau ca să îmi întregesc colecţia. Am cumpărat dintr-un anticariat două volume ce poartă numele „Opere complete” şi, într-adevăr, cuprind lucruri despre Sebastian pe care nu le aveam.

Vreau să readuc la viaţă toate aceste universuri astăzi, când mi-am propus să îmi iau liber, să nu fac nimic altceva decât lucruri pentru sufletul meu. Astăzi mă răsfăţ pe mine. Profit de faptul că ninge încontinuu şi mă instalez comod la masa din bucătărie, mă cufund în scaun lângă geam şi - cu melodiile preferate în surdină - mă apuc de lecturi. Mă bucur de libertatea de a fi singură. Şi îmi place.

„Everything you can imagine is real” - Pablo Picasso. O să iau în calcul asta. 

Play it again...

Doamne, atât de dor îmi este. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mi-e dor de foarte multe lucruri. Şi asta de vreo două-trei zile încoace, când a sărit dopul ca la sticla de şampanie şi nu am mai putut să îl pun la loc.

Facebookul mă duce foarte repede în zona asta. Mi-e dor de acasă şi văd atât de multe fotografii din Brăila. Locuri dragi mie. Diferite momente ale zilei.

Îmi amintesc de multe, multe lucruri. Experienţe minunate timp de mai bine de doi ani de zile. Nebunii. Pe atunci chiar făceam ceea ce simţeam şi îmi pare atât de rău că mă las prinsă în vălmăşagul vieţii de zi cu zi şi uit că sunt şi lucruri pe care simt că vreau să le fac şi lucruri pe care le detest. Au venit vremuri foarte aglomerate din punct de vedere al dezvoltării profesionale (ce seacă mi se pare expresia asta!) şi încerc să îmi împart sarcinile astea între sarcini făcute cu drag şi sarcini „pentru-că-trebuie-şi-abia-aştept-să-scap-de-ele”. Îmi amintesc de ideile noastre cu legendarul şi minunatul calendar pentru care am ales poze minunate, pline de semnificaţie pentru toată lumea. A fost una dintre cele mai frumoase surprize realizate de noi...

Mi-e dor de momentele post-spectacol, când stăteam în frig în staţia de maxi-taxi aşteptând la nesfârşit. Sau nu. Acolo s-au întâmplat unele dintre cele mai frumoase momente. Mereu o să fiu foarte, foarte legată prin amintiri de tot perimetrul ăla din faţa teatrului, inclusiv băncuţele şi aleea uşor denivelată pe care îmi e foarte greu să merg cu rolele.

Mi-e dor de tot ceea ce simţeam la fiecare spectacol la care mergeam. Încărcătura. Emoţia pe care mi-o transmitea. Apropo de asta, am de gând să merg să revăd „Micuţa Dorothy” la Teatrul Naţional de Operetă din Bucureşti să îmi mai treacă dorul. Este identică. E la fel cu cea de la Brăila. Sau invers. De la mişcare scenică, melodii sau costume. Doar actorii lipsesc. Mi-e dor de ideea de a revedea un spectacol preferat de cât mai multe ori, de a vâna replici, amuzându-mă copios pe tema asta. Sau pur şi simplu să merg singură în sală, să mă cufund în scaunul roşu şi să mă refugiez cu toată fiinţa în lumea de pe scenă. Să uit de problemele pe care le am. Să mă încarc cu energie. Să mă binedispun. Sau să îmi înţeleg suferinţa prin intermediul acţiunii de pe scenă. Sau să îmi dau seama că suferinţele mele nu sunt justificate, să trag o concluzie şi să plec de-acolo cu o altă stare de spirit.


Agenda mea încă mai păstrează mirosurile... 

Mi-e dor de toate momentele alea. Mi-e dor de mine cea de-atunci. Da, m-am schimbat între timp. Dar mi-e dor de mine cea de-atunci. De mine cea fără de griji. De mine, cea care lupta pentru relaţiile interpersonale, care se „lipea” de oameni şi făcea şi oamenii să se „lipească” de ea. Şi acum ţin foarte mult la relaţiile din jurul meu şi la oamenii care îmi atrag atenţia şi de care mă „lipesc” involuntar. Dar îmi lipseşte ceva. Nu mai lupt atât de aprig ca înainte să le păstrez, să îi fac şi pe ceilalţi să înţeleagă ceea ce simt. Sunt mai blazată. Sau poate doar focalizată pe altele.

Nu îmi doresc decât un moment de respiro în Brăila ca să îmi reamintesc cum trebuie de mine, cea de care mi-e dor. Să pot să mă despart de mine cea de-atunci ca să pot să o construiesc în continuare pe mine, cea de-acum. Sau doar să îmi dau seama cum să fac să le împac pe amândouă.

Mă întreb când o să pot să îmi acord timpul ăsta...


Şi ca încheiere, îmi vine în cap un cântecel:

"Zău, sunt vrednic de-a ta jale,
 Vindecă-mi patima grea..." 

Ce n-aş da să fiu doftoroaie, musiu Franţ...

 

(Pre)retrospectivă

Nu mai pot să scriu. Nu mai pot să mă concentrez. Sunt în stand-by. Stau la masa din bucătărie cu cărţile împrăştiate în jurul meu. Mă uit la ele. Mă uit peste cerinţe şi nu pot să leg o literă de alta. Cuvântul nu se formează. Prin mintea mea trec tot felul de imagini. Imagini din trecut. Se acumulează regretele. Regretul că totul se apropie de sfârşit. Regretul că nu am trăit fiecare moment la adevărata lui intensitate. Eram prea supărată pe atunci. Dezamăgită de tot ce (nu) realizasem. Prea cufundată în trecut pentru a aprecia ceea ce aveam. 

Şi acum se întâmplă la fel. Dar e un pic diferit. Abia în vacanţa asta mi-am dat seama de atitudinea greşită. Acum îmi dau seama că pentru mine contează mult mai mult relaţiile dezvoltate cu oamenii din jur, indiferent de rand, decât doza de plăcere pe care mi-o produce informaţia primită. Ştiam şi până acum ce rol important ocupă oamenii în viaţa mea, dar nu credeam că şi oamenii de Aici. M-am înşelat. 

În încercarea de a recupera ceva ce mi-a plăcut într-adevăr din trecut mă reîntorc în timp şi mă trezesc că sunt prin locuri cărora nu mai aparţin demult. Dar nu las asta să îmi intre în cap. Mă trezesc doar când prelegerea se termină cu "cantitatea de informaţie este egală cu logaritm în bază doi din x la puterea a doua" şi cu promisiunea revederii pe 10 ianuarie. Zâmbesc. Mă ridic şi îmi promit că o să aflu odată pentru totdeauna ce reprezintă logaritmul...

Grinch nu a mai furat Crăciunul

Am văzut la televizor că, pe lângă „new year resolutions”, oamenii alcătuiesc şi o listă cu persoanele dragi pe care ar dori să le aibă aproape de sărbători.

Ei bine, la mine e simplu.

Mi-e dor de tine. Tu care făceai toate Crăciunurile să fie înţesate cu miros de ciocolată, cozonac şi portocale. Tu care făceai cea mai bună baclava de Revelion. Tu care debordai mereu de veselie, bunătate şi căldură sufletească, indiferent de câţi bani aveai în portofel sau câte bucate de pus pe masă. Tu care, în 17 ani jumate, ai creat adevărate ritualuri de Crăciun. Ritualuri de care acum îmi este îngrozitor de dor. Numai când îmi amintesc de sărbătorile noastre preferate, de agitaţia şi de pregătirile dinainte încep să plâng şi uit să mă opresc. Pentru că îmi lipseşti enorm.

În rest, am petrecut frumos Crăciunul anul ăsta. Indiferent de cât de „old fashioned” pare, pentru mine este o sărbătoare care se petrece cu familia. Nu am putut să merg acasă pentru că aveam nevoie de buletin, dar se pun la socoteală şi rudele din Bucureşti. Ei bine, am avut parte de un Crăciun pe cinste.

În ceea ce priveşte cadourile primite, aici e altă discuţie. Am avut nevoie de maximum cinci minute pentru a intra complet în spiritul sărbătorii. A început frenezia împărţitului de urări din suflet - nu de pe net, nu primite şi retrimise. Am încercat să transmit o bucăţică din magia de care eu eram înconjurată persoanelor cu adevărat dragi din jurul meu. Am avut o mică ezitare dacă să trimit şi ultimei persoane - „last but not least” - gândindu-mă că nu are rost, că legătura probabil s-a rupt, dar am avut surpriza să constat că răspunsul persoanei în cauză a venit plin de o doză egală de entuziasm şi a făcut parte dintre cele mai speciale cadouri pe care le-am primit vreodată. Îţi mulţumesc. Mereu ai grijă de Crăciunul meu. De asemenea, încă alte două răspunsuri venite exact când mă aşteptam mai puţin şi gata: nimeni nu ar fi putut să mă mai scoată din norişorii în care mă cufundasem.

Singura dorinţă care nu s-a îndeplinit a fost zăpada. Îmi doream o plăpumioară de zăpadă. Ba chiar - ca o paranteză - am visat într-o noapte că ninsese atât de mult, iar eu am ieşit în parc fericită şi nerăbdătoare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă trântesc cu faţa în jos în omătul afânat. A fost o senzaţie de nedescris. Dar m-am trezit şi... piatră şi soare! 

Întâmplări prin Bucureşti

Merg cuminte pe Bd. Schitu Măgureanu, pe lângă Cişmigiu, dimineaţa la 6,30 ca să ajung la timp la serviciu. Drumul ăla e un pic plictisitor. E monoton. Dar există remedii: vorbesc cu mama la telefon sau mă arunc în torentul melodiilor preferate din mp3-ul vechi de când lumea. Fac drumul ăla de aproape doi ani. În dimineaţa asta, am chef să vorbesc la telefon. Vreau să am iluzia că nu sunt singură. Pe la mijlocul drumului, mă uit în jur şi, într-adevăr, constat că nu sunt singură. În spatele meu, aproape paralel cu mine, merge un bărbat la vreo 40-45 de ani, iar pe partea celalaltă coboară agale doi bătrâni. 

Mă simt bine. Eram îmbrăcată cu fusta de blugi preferată. Am cizme frumoase aşa că renunţ la rucsac. Îmi aleg o geantă pe măsură. 

În timp ce vorbesc la telefon, constat cu indiferenţă că populaţia străzii a crescut cu încă doi indivizi. O linişte de mormânt stăpâneşte zona. Aveam să constat că e liniştea dinaintea furtunii. Cei doi trec pe lângă mine. Merg cam doi metri în spatele meu.

Şi apoi, într-o fracţiune de secundă, se întâmplă următoarele: 

- constat că o umbră din spatele meu se apropie cu viteză de mine. 

- încerc să mă întorc spre dreapta, dar nu mai apuc pentru că, în aceeaşi secundă fatidică, simt cum geanta mea e trasă cu furie şi înverşunare şi cedează sub presiunea mâinilor unuia dintre cei doi. 

Îmi dau seama că au mai trecut vreo zece secunde în care nu am fost în stare să îmi dau seama ce se întâmplă. Mintea mea s-a blocat. Ştiam că trebuie să fac ceva, dar nu îmi dădeam seama ce. Atunci s-a produs un alt salt logic în care am revăzut tot ce conţinea geanta: agenda, cheile, portofelul, actele, o carte de la bibliotecă...

Panică. Încep să plâng şi nu pot să spun altceva decât "Mi-au furat geanta!". Pe repetate. Aştept un pic de solidaritate din partea oamenilor din jur, dar ei încep să se dezmorţească după ce au asistat la spectacol. Se pare că nu le-a plăcut pentru că nu au aplaudat, ci doar au plecat plictisiţi. 

Nu ştiam ce să fac. Nu am mai trecut niciodată prin asta şi nici nu mă uit la ştiri. Pierd timp preţios, anunţând la serviciu ce s-a întâmplat şi aflând într-un final unde e cea mai apropiată secţie de poliţie. Au trecut 15 minute preţioase. 

...şi de atunci a început nebunia. Trei ore la poliţie. Acte de anulat. Drumuri la ziar. La poştă. La facultate. La centrul de reîncărcare. Din nou la poliţie. Între timp, sunt mereu stresată de faptul că nu pot să îmi amintesc dacă apărea pe undeva prin agendă adresa din Bucureşti. Sunt paranoică în timp ce merg pe stradă. Am nevoie de timp de reacomodare. Nu pot să fac nimic până nu e gata buletinul nou. Nici măcar nu pot să plec acasă de sărbători. Am stagnat cu toate lucrurile pe care voiam să le fac. Nimic nu mai iese cum trebuie.

De aceea, una dintre dorinţele mele de Crăciun este ca o parte din oameni să primească în dar jumătatea de minte ce le lipseşte...

Dor de.

Mi-e dor. Mi-e îngrozitor de dor. Până acum, nu puteam să realizez. Acum îmi dau seama. De tot. Şi nu pot decât să las lacrimile să curgă. Să mă cureţe. Să vorbesc nu mai pot. Am uitat. Nu îmi rămâne decât să mistui durerea singură. În interior. 

***

Aştept zăpada. Măcar atât. 

"Şi mie îmi place ploaia. Parcă te spală de toate... Dar cel mai mult îmi place ninsoarea. E atât de albă şi acoperă tot... Acoperă mizeriile lumii. Acoperă nefericirile de tot felul. Acoperă chiar şi amintirile... amintirile de pe anumite trotuare prost croite ale vieţii." 

Mulţumesc pentru amintiri

Zilele trecute s-au întâmplat nişte lucruri foarte frumoase, care m-au făcut să îmi dau seama că nu mai sunt copil. Că am crescut, că m-am maturizat, că am devenit mult mai responsabilă. Oamenii au început să aibă încredere în mine. Suport mult mai uşor lucrurile care nu îmi plac, încercând să înţeleg de ce se întâmplă aşa şi nu cum vreau eu. Încet-încet, încep să înţeleg de ce oamenii se comportă într-un fel şi nu în altul.

Dar toate lucrurile astea se învaţă şi în urma unor experienţe plăcute sau - de cele mai multe ori - mai puţin plăcute. Tot nu mă simt încă în stare să descriu aici, în modul meu ironic, ceea ce s-a întâmplat acum vreo două săptămâni. Dar stresul de atunci este încă prezent şi în continuă ascensiune.

***

Astăzi e 13. E normal. Aveam aşteptări frumoase de la ziua asta. Ştiam ce am făcut şi ce sunt în stare să fac. Sună ciudat - dacă aş evita aluziile, ar fi aproape un şoc pentru cititori - dar este unul dintre cele mai frumoase lucruri din viaţa mea din ultima vreme. Pentru care lucram cu o plăcere nebună. De care nu mă mai săturam. Dar exact atunci, m-am blocat. Pur şi simplu. Iar momentul s-a dus.

Simt fizic toate problemele. Am ameţeli, senzaţii de vomă şi dureri îngrozitoare de cap şi stomac. Cu cât îmi fac mai multe griji, cu atât durerile sunt mai mari.

***

Dar azi, în această mirifică zi de 13, un lucru superb s-a întâmplat. O expresie rostită la începutul zilei. O expresie ce îmi trezeşte amintiri pe care încerc să le reprim pentru că sunt dureros de frumoase. "Pour épater les bourgeois..." Sebastian. Teatru. Oameni dragi. Atmosferă de poveste. Oglinzi. Lumini. Muzică în surdină.

...vremurile de altădată...

Întâmplări la teatru

Continuând seria "bărbaţilor care se dau la mine" - Întâmplări pe o bancă - trebuie să mai pun ceva aici, dovadă, să nu uit. 

Aseară, la teatru. În pauză, ies un pic la aer să mai văd lumea. Mă uit în jur să văd dacă recunosc pe cineva şi degust senzaţia de a mă simţi în siguranţă şi în altă parte în afara casei mele. Deodată, un individ la vreo 40-45 de ani (da, da, exact aşa!) vine lângă mine, îmi zâmbeşte şi îmi spune: 

- Vă place spectacolul? 

Nu înţelegeam dacă ne cunoaştem de undeva. Încercam să fiu uşor ironică. 

- Ţinând cont că sunt cam la a patra vizionare - da, foarte mult!

Figură siderată. 

- Vai, dar de ce îl revedeţi de atât de multe ori? 

Dacă asta e mult, înseamnă că l-aş da pe spate cu alte exemple. Dar mă abţin. 

- Pentru că îmi place Shakespeare şi, în special, montarea asta. 

- Mihai, îmi pare bine! 

- Mădălina, şi mie! 

Nenea vrea să îmi demonstreze mie cât de mare iubitor de teatru este el. 

- Eu merg foarte mult la teatru. Am văzut toate piesele de la toate teatrele din Bucureşti. Tu ce piese ai văzut? 

Nu zău!! Mă uit la el uşor sarcastic. 

- La TNB, "Sonată...", "Visul...", "Lecţia"...

- "Lecţia" nu e la Naţional. 

- Cum să nu?! La Sala Atelier. 

- Aa.. pe-asta nu am văzut-o. 

Şi cum rămâne, puiule, cu "atotcuprinderea" spectacolelor din Bucureşti? 

Urmează el: 

- Merg foarte rar la film. În ultimii zece ani, cred că am văzut vreo cinci filme. 

- Eu recunosc: nu prea mă uit la filme. 

- Păi, poate te invit într-o zi... Mergem să vedem un film...

Aaaa... Asta era! Ăsta era punctul terminus? Nu, mulţumesc. 

- Mmmm... Poate. Deşi nu cred. 

- De ce nu? 

Mă gândeam foarte serios la toate lucrurile pe care le am de făcut. 

- Deşi poate nu par, sunt o persoană foarte, foarte ocupată. 

- Şi nu poţi să îmi acorzi zece minute din timpul tău? Să îmi laşi un număr de telefon? 

- Nope. 

- Să înţeleg că totul nu e decât întâmplător. 

- E-exact. 

- Atunci mi-a părut bine. 

- Şi mie. 

- Sper că nu ţi s-a părut nimic deplasat. 

- Stai liniştit. Sunt obişnuită. 

Mda. Ce să zic. De la 65-70 de ani să scazi brusc la 40-45 e un avantaj. Zic. 

Dureros

E dureros. A dispărut definitiv şi irevocabil o parte importantă din dovada amintirilor mele. Lucruri încărcate de semnificaţii, pe care nu le mai pot cumpăra cu toţi banii din lume.

Sunt pasionată de obiecte de papetărie şi birotică, dar niciodată nu am ţinut mai mult la agenda mea maro, cu coperţi cartonate şi spirală. Era un cadou de la bunica mea, un cadou pe care nu îl mai primesc a doua oară. Era umplută cu amintiri. Nu era un jurnal propriu-zis, ci o agendă zilnică bine proporţionată. Avea datele tuturor spectacolelor de teatru pe care le-am văzut în ultimii doi ani jumate, Brăila şi Bucureşti. Avea toată istoria de la ultimul loc de muncă, o istorie pe care o iubesc. Contacte şi informaţii de la teatru. Dar şi schiţe pentru discursul pe care l-am ţinut la sfârşitul celor doi ani de cursuri de teatru. Teme de gândire de la persoane dragi mie. Întreaga piesă "Orient Expres", transcrisă de mine. Gânduri despre bunica. Un cadou foarte special pe care l-am primit când am împlinit 18 ani. Un centralizator de convorbiri din ultimii trei ani. Nimic nu mai e acum.

A fost una dintre cele mai puternice şi dureroase lovituri emoţionale pe care le-am primit în ultima vreme.

Îi urăsc. Îi urăsc cum nu am urât niciodată pe cineva de când trăiesc.

De ce vin atât de des

Nu ştiu de câte ori. Să fie zece. Să fie mai multe. Să fie mai puţine. Dar să caut totuşi, să nu spun prostii. Aşa. De nouă ori, cu ultima înregistrare. Nu mi-am bătut recordul. Cel mai mult a fost de 17 ori, dar din cu totul alte motive care nu fac obiectul introspecţiei de astăzi. Aşa. Revenind. Cele nouă dăţi au fost, de fapt, continuarea altor zece. S-ar putea să pară că vorbesc un pic ininteligibil, dar nici nu o să vă vină să credeţi cât de multă logică pot avea cuvintele mele.

De ce vin? De ce veneam? Pentru că era singurul loc unde nimeni nu putea să mă împiedice să merg. Pentru că era locul în care trăiam unele dintre cele mai frumoase momente. Ce pot să vă spun  cu siguranţă despre mine este că, în ultimii trei ani şi jumătate, m-am obişnuit prost. Foarte prost. Am învăţat să trăiesc din emoţiile alea puternice şi din priviri pătrunzătoare care rezonau în străfundul stomacului meu.

Îmi plăcea. Anunţul iniţial. Izbucnirea emoţională, luarea în braţe a tuturor oamenilor din jurul meu şi înroşirea liniei telefonice. Apoi linişte. Cu o seară înainte - planuri, iluzii. Nimic ieşit din comun. Doar o "pre-pregătire" pentru evenimentul ce avea loc în mai puţin de 24 de ore. A doua zi, trezit cu un zâmbet până la urechi. Punerea în aplicare a pregătirilor din seara precedentă. Atenţie la cele mai mici detalii: o scamă de pe bluză, un fir dus de la dres, un fir de păr ce nu stă cum trebuie, îngrijirea încălţărilor... Totul trebuie să fie impecabil. Merg pe stradă ca Gene Kelly în "Singing in the rain". Sunt euforică la telefon şi îi povestesc mamei numai despre ce urmează în seara asta. De altfel, este singura fiinţă de pe planetă care chiar înţelege ceea ce simt. Ajung. Sunt înconjurată de oameni care aşteaptă răbdători. Numai inima mea bate cu putere şi mă legăn de pe un picior pe altul. Îmi dau seama că încept să obosesc şi nu vreau să pierd niciun moment. Aşa că mă liniştesc, trag adânc aer în piept şi atunci - inevitabil - mă cuprinde nostalgia. Mă apucă un dor îngrozitor. Un dor ce doare. Fizic. Intru să mă încălzesc. Mă fac comodă. Niciodată nu e prea bine în faţă, dar dorinţa nu mi-a fost ascultată întotdeauna. Era singurul lucru care nu ţinea de mine. Sunt învăluită în întuneric, iar acţiunea începe. Sunt multe momente care îmi plac. Momente pe care le iubesc pur şi simplu. Momentele alea în care privirile ni se intersectează. Nici nu ştii cât de mult contează pentru mine. Nu pentru că îmi alimentează iluzia pentru că, din punctul meu de vedere, nu e nicio iluzie. Am înţeles foarte bine situaţia, m-am oprit demult din reproşuri, dar nu pot să opresc şi ceea ce simt. Sunt momentele în care pur şi simplu nu pot să îmi desprind ochii. Bine, pot să cad şi în extrema cealaltă: să nu fiu în stare să îmi mut privirea de pe obiectul din faţa mea. Şi apoi urmează sfârşitul. În funcţie de final, pot să merg pe stradă în cerc şi să cânt "The hills are alive with the sound of music" sau "I'll do my crying in the rain". În funcţie de întâmplări. În funcţie de dispoziţia mea. În funcţie de cât de mult s-a dilatat sau s-a contractat timpul.

Acum, şocul meu a fost de zece ori mai mare. De ce? Simplu. Pentru că era singurul loc unde nu eram considerată decât un alt om printre oameni. Era singurul loc de conexiune. De alinare. Singurul. Şi pentru că acest loc a rămas şi SINGURUL, căpătasem exerciţiul de a te vedea pe Tine dincolo de toate artificiile ce ar fi putut împiedica percepţia. Acum mă frământ. Mă consum. De multe ori, încerc să nu mă mai gândesc şi mă închid în mine. Mă concentrez pe licenţă. Ironic sau nu - rolul privirii. Dar contează. Este o schimbare uriaşă. Nu pot să cred că, încet-încet, nimic din ce exista înainte nu mai există. Şi chiar dacă există - extraordinar de rar - există doar în momentul conversaţiei. Imediat ce ea s-a sfârşit, s-a sfârşit totul, fără ca măcar să conteze cine a iniţiat-o. Şi cu toate astea, chiar nu regret nimic din tot ce a fost. Singurul meu regret este că aş fi putut să fac mai mult şi, de fiecare dată, mi-e frică de faptul că e prea târziu. Poate că mă amăgesc uneori că nu totul e pierdut când am nevoie de un mic refugiu sau de o doză cât de mică de nebunie. Dar sunt surprinzător de înfiptă cu picioarele pe pământ.

Concluzie nu am. Nu sunt în stare acum.

Mai aproape... dar nu

Da, am fost. Şi tu - nu.

Eu am fost acolo. Încărcată de lucruri pe care probabil că nu aveam dreptul să le simt. Uşor paranoică pe drum. Cu fiecare pas, câştigam o speranţă în plus. Pe care nu aveam dreptul să le construiesc. Mă enervam că nu venea autobuzul sau că stăteam prea mult în trafic. Mă uitam insistent la ceas. Când mergeam pe jos, puţin îmi lipsea să nu alerg, să nu zbor.

Voiam să fiu cât mai aproape. Mintea mea oscila între amintirile care ieşeau la suprafaţă cu violenţă aproape şi fantasmele pe care le proiecta imaginaţia mea, gândindu-mă la ce urmează. Am ajuns prea devreme, dar nu ca odinioară. Aşteptarea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Fluturaşii din stomacul meu – ăia despre care eu tot vorbesc şi pe care nu pot să îi regăsesc atunci când este vorba de altcineva – deveneau cu fiecare secundă vibraţii puternice. Tremur incontrolabil. Ceva ce nu mai simţisem de o veşnicie.

Înainte, am avut inspiraţia – să o numesc – să merg la sursă să verific dacă tot ce am simţit de dimineaţă şi până acum va avea o bază. Am avut surpriza să constat că m-am înşelat amarnic. Am mai spus că urăsc faptul că s-a inventat internetul pe mobil?

Am crezut că o să râd cu lacrimi. Nu chiar. Încă puţin şi chiar plângeam la un moment dat. E bine că nu pot să plâng în public. Erau nişte ochi care vedeau de sus. Nu ar fi fost... normal. Erau nişte puncte importante acolo care acum m-au durut. Da, nu te văd pe Tine, ca persoană şi identitate. Dar pentru mine era doza care mă ajuta atunci când mă apuca dorul ăla insuportabil. Ţi s-a întâmplat să îţi fie atât de dor încât să te doară fizic? Să simţi că stomacul tău este tras în jos, cât mai jos... parcă încercând să se desprindă de la locul lui? Să se facă ghem? Să se strângă atât de dureros încât să ai senzaţia că e înfăşurat în sârmă ghimpată? De-aia veneam atât de des. Nu pentru că aveam o plăcere sadică de a mă cufunda din ce în ce mai mult într-un strat gros de rahat, ci pentru că dorul meu era mai dureros decât durerea provocată de indiferenţă.

Am desenat un arbore fără rădăcini. Mi s-a spus că nu vreau să ştiu ce e în inconştientul meu. Păi, nu vreau pentru că e foarte dureros ce e acolo. Acolo depozitez toate durerile pentru că, altfel, aş deveni o depresivă. În ciuda tonului din postul ăsta, sunt o persoană foarte plină de viaţă, dar astea sunt momentele în care mă doare. Se pare că a fost tăiată şi ultima formă de conexiune posibilă. Mai sunt şi altele, dar Tu le faci imposibile. Şi - sincer? Chiar începe să mi se pară normal. Am înţeles că nu poţi obliga pe cineva să construiască o relaţie interpersonală atât timp cât nu îşi doreşte. Dar asta nu mă obligă pe mine să reprim tot ceea ce simt.  


Îmi aminteşte, în schimb, de un citat din "Bucuria vieţii" de Irving Stone:

"De nimic nu poţi fi sigur pentru toată viaţa, Vincent, spuse Mendes. Tot ce poţi face este să ai curajul şi puterea să încerci ceea ce crezi că e bine. Se poate întâmpla să iasă prost, dar măcar ai conştiinţa că ai încercat să realizezi ceva, şi ăsta e lucrul cel mai de seamă". 

Confuzie

Licenţă. Oboseală cronică, adunată de-a lungul verii. Serviciu. Am senzaţia că toată lumea vrea câte ceva de la mine şi eu nu apuc să fac nimic din ceea ce vreau. Dar vreau ceva oare? O groază de timp pierdut. Expresia "aiurea în tramvai" pare una derizorie, dar dacă modifici un pic şi spui "aiurea în autobuz/troleibuz", capătă sens şi devine incredibil de reală. Nu am mai citit demult. Nu am mai făcut ce îmi place demult. Am crezut că acasă o să fie mai bine. Nu a fost cum mă aşteptam. 

***

La Brăila, am fost la teatru. Vineri. Biletul l-am cumpărat tot vineri. Mă întrebam cât de în spate voi sta. Mă uit pe bilet: rândul trei, locul şase. Nu mă gândesc că vorbim de o sală studio, unde numărătoarea locurilor se face pe sală, nu pe rânduri. Sunt fericită că e vorba de rândul trei. Intru în sală şi mă îndrept spre scări să ajung la rândul trei, cuprinsă de amintiri. Ajung pe culoarul de mijloc şi sunt smulsă din reverie de faptul că, pe rândul unu, atârnă o hârtiuţă pe care scrie "rândul trei". Mă opresc. Nu pot să mai gândesc. Oamenii mă roagă să le fac loc. Sunt chiar lângă locul meu. De veci, aş putea să adaug. Mă aşez pe scaun şi aştept. Ce aştept? Nu ştiu. Să văd ce simt, poate. Trag aer adânc în piept şi îmi spun că aşa a fost să fie. Piesa tot nu începe. Simt ceva ascuţit în mijlocul stomacului şi un tremur aproape perceptibil din exterior. Nu mai pot să stau acolo. E prea încărcat de... multe. M-am mutat cu trei locuri mai la dreapta pentru că era liber şi am avut norocul să rămână liber. Şi aşa că, în momentul în care "Unchiul Peck îl învaţă pe vărul Bob să pescuiască", eu eram undeva, departe, în insula Brăilei, cu o muzică în cap pe care nu trebuia să o mai aud şi cu ochii aţintiţi pe petele de lumină şi întuneric de pe scenă. Deja vedeam cu totul alte lucruri. Eram într-o altă epocă, pe care, oricât m-am chinuit, nu am mai reuşit să o readuc la viaţă.

***

Mă uit pe program şi văd ceva ce nu trebuia să văd. Cine a inventat internetul pe telefon? Observ toate lucrurile astea între o sticlă de 500ml de bere şi o cană cu vin fiert. Cuprinsă de euforie, fac lucruri negândite pe care, evident, nu trebuia să le fac. Pe moment, nu îmi pasă, dar a doua zi, mă simt ca un căcat. Yet again. Încă de atunci vreau să văd biletul ăla în mâna mea.

***

Seminar. Singura disciplină care chiar îmi place. Ascult cu interes până în momentul în care nu mai pot să urmăresc nimic altceva pentru că anumite idei rămân pe repeat în capul meu. Poţi să interacţionezi cu cineva şi atunci accepţi persoana din faţa ta pentru ceea ce ea este cu adevărat. Dar poţi să interacţionezi cu o fantasmă: proiectezi în persoana respectivă toate visele şi dorinţele tale. O vezi aşa cum vrei tu să fie pentru tine, şi nu aşa cum este cu adevărat. Pe scurt: o instrumentalizezi. Indiferent de experienţa acesteia în comunicarea interpersonală, mai devreme sau mai târziu îşi va da seama de ceea ce i s-a întâmplat. Inevitabil, se va răzbuna. Îţi va plăti cu aceeaşi monedă şi ori te va trata ca pe un obiect, ori va părăsi relaţia. Voilà!! Din momentul ăla, am fost pierdută. Deci, despre asta tot era vorba în fiecare conversaţie. Nu îmi amintesc decât de un moment de undeva din martie, anul trecut, când eram un simplu obiect asemenea stâlpilor de electricitate sau ca zidul de care mă lipisem.

***

Nu am mai putut să gândesc. Clar şi limpede. Am acţionat din instinct. Ştiam că voiam un bilet cândva. Nu am mai filtrat nimic. Abia după ce l-am avut în mână, mi-am dat seama că nu trebuia să îl iau. Şi de aici a pornit totul: stres, oboseală, rău. Mă las purtată de val, dar nu întotdeauna în cele mai bune direcţii.

Concluzie:

18 octombrie 2011

Duminică, 18 octombrie 1936

29 de ani de viaţă. Îi primesc nici bucuros, nici trist - cu conştiinţa că mai am unele lucruri de făcut, pentru care sunt obligat să trăiesc. Încolo, nimic. Dar am făcut serioase eforturi pentru a primi ziua asta cu oarecare solemnitate, ca pe o zi fastă. Am atâta nevoie să îmi creez mici superstiţii prevestitoare de bine. (...) Încep un an nou de viaţă - dar îmi este oare dat să mai încep cu adevărat ceva?

Luni, 18 octombrie 1937

Şi împlinesc astăzi 30 de ani.

Miercuri, 18 octombrie 1939

32 de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta, palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită. Încerc să nu mă gândesc la viaţa mea - nici la cea care a trecut, nici la cea care vine. E un sentiment de inutilitate care mă disperează şi pe care vreau să-l ocolesc, să-l uit. 

...Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să îmi mai caut drumul, care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant zări care încă nu se văd. Disperarea e un entuziasm, pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni, îmi rămâne un lung sfârşit de zi pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc. 

                          ...66 de ani nu se pot suprima cu o plecare... (1907-1945)

A o suta postare de pe blogul ăsta

Vi se întâmplă să plângeţi ore în şir în continuu fără ca măcar să ştiţi de ce? Ei bine, astăzi este una din zilele alea.

Urăsc să rămân brusc singură. Atunci, toate gândurile pe care am încercat să le reprim anterior, vin peste mine. Mă înăbuşă. Nu îmi dau voie să respir şi mă înec în hohote de plâns.

Deodată îmi amintesc de tot, de toţi şi de toate. Îmi amintesc că nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea. Îmi amintesc că nu sunt specială în nimic. Îmi amintesc că foarte puţin lucruri din tot ce mi-am dorit de-a lungul vieţii s-au împlinit. Îmi amintesc că mi-e dor de acasă, mi-e dor de mama.

Am senzaţia că toţi oamenii pe care îi cunosc şi care îmi marchează existenţa îmi scapă printre degete. Amintirea lor devine din ce în ce mai alunecoasă. Mi-e dor de tine. Da, din nou. Îngrozitor de tare. Încă mai vreau jumătatea aia de oră, dar e din ce în ce mai îndepărtată şi mai puţin vizibilă.

Încerc să mă concentrez pe lecturi şi nu reuşesc. Cărţi pe care odată le devoram. Acum nici nu îmi mai dau seama unde e punctul. Văd cuvintele, dar nu le prind sensul. Ridic ochii din carte şi, brusc, încep să plâng.

Mi-e dor. Doare. Vreau acasă. Vreau să mă regăsesc. Vreau să îmi fie bine. 

Dor de zăpadă

Sleigh bells ring, are you listening,
In the lane, snow is glistening
A beautiful sight,
We're happy tonight.
Walking in a winter wonderland.

Gone away is the bluebird,
Here to stay is a new bird
He sings a love song,
As we go along,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
Then pretend that he is Parson Brown

He'll say: Are you married?
We'll say: No man,
But you can do the job
When you're in town.

Later on, we'll conspire,
As we dream by the fire
To face unafraid,
The plans that we've made,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
And pretend that he's a circus clown
We'll have lots of fun with mister snowman,
Until the other kids knock him down.

When it snows, ain't it thrilling,
Though your nose gets a chilling
We'll frolic and play, the Eskimo way,
Walking in a winter wonderland.