Confuzie

Licenţă. Oboseală cronică, adunată de-a lungul verii. Serviciu. Am senzaţia că toată lumea vrea câte ceva de la mine şi eu nu apuc să fac nimic din ceea ce vreau. Dar vreau ceva oare? O groază de timp pierdut. Expresia "aiurea în tramvai" pare una derizorie, dar dacă modifici un pic şi spui "aiurea în autobuz/troleibuz", capătă sens şi devine incredibil de reală. Nu am mai citit demult. Nu am mai făcut ce îmi place demult. Am crezut că acasă o să fie mai bine. Nu a fost cum mă aşteptam. 

***

La Brăila, am fost la teatru. Vineri. Biletul l-am cumpărat tot vineri. Mă întrebam cât de în spate voi sta. Mă uit pe bilet: rândul trei, locul şase. Nu mă gândesc că vorbim de o sală studio, unde numărătoarea locurilor se face pe sală, nu pe rânduri. Sunt fericită că e vorba de rândul trei. Intru în sală şi mă îndrept spre scări să ajung la rândul trei, cuprinsă de amintiri. Ajung pe culoarul de mijloc şi sunt smulsă din reverie de faptul că, pe rândul unu, atârnă o hârtiuţă pe care scrie "rândul trei". Mă opresc. Nu pot să mai gândesc. Oamenii mă roagă să le fac loc. Sunt chiar lângă locul meu. De veci, aş putea să adaug. Mă aşez pe scaun şi aştept. Ce aştept? Nu ştiu. Să văd ce simt, poate. Trag aer adânc în piept şi îmi spun că aşa a fost să fie. Piesa tot nu începe. Simt ceva ascuţit în mijlocul stomacului şi un tremur aproape perceptibil din exterior. Nu mai pot să stau acolo. E prea încărcat de... multe. M-am mutat cu trei locuri mai la dreapta pentru că era liber şi am avut norocul să rămână liber. Şi aşa că, în momentul în care "Unchiul Peck îl învaţă pe vărul Bob să pescuiască", eu eram undeva, departe, în insula Brăilei, cu o muzică în cap pe care nu trebuia să o mai aud şi cu ochii aţintiţi pe petele de lumină şi întuneric de pe scenă. Deja vedeam cu totul alte lucruri. Eram într-o altă epocă, pe care, oricât m-am chinuit, nu am mai reuşit să o readuc la viaţă.

***

Mă uit pe program şi văd ceva ce nu trebuia să văd. Cine a inventat internetul pe telefon? Observ toate lucrurile astea între o sticlă de 500ml de bere şi o cană cu vin fiert. Cuprinsă de euforie, fac lucruri negândite pe care, evident, nu trebuia să le fac. Pe moment, nu îmi pasă, dar a doua zi, mă simt ca un căcat. Yet again. Încă de atunci vreau să văd biletul ăla în mâna mea.

***

Seminar. Singura disciplină care chiar îmi place. Ascult cu interes până în momentul în care nu mai pot să urmăresc nimic altceva pentru că anumite idei rămân pe repeat în capul meu. Poţi să interacţionezi cu cineva şi atunci accepţi persoana din faţa ta pentru ceea ce ea este cu adevărat. Dar poţi să interacţionezi cu o fantasmă: proiectezi în persoana respectivă toate visele şi dorinţele tale. O vezi aşa cum vrei tu să fie pentru tine, şi nu aşa cum este cu adevărat. Pe scurt: o instrumentalizezi. Indiferent de experienţa acesteia în comunicarea interpersonală, mai devreme sau mai târziu îşi va da seama de ceea ce i s-a întâmplat. Inevitabil, se va răzbuna. Îţi va plăti cu aceeaşi monedă şi ori te va trata ca pe un obiect, ori va părăsi relaţia. Voilà!! Din momentul ăla, am fost pierdută. Deci, despre asta tot era vorba în fiecare conversaţie. Nu îmi amintesc decât de un moment de undeva din martie, anul trecut, când eram un simplu obiect asemenea stâlpilor de electricitate sau ca zidul de care mă lipisem.

***

Nu am mai putut să gândesc. Clar şi limpede. Am acţionat din instinct. Ştiam că voiam un bilet cândva. Nu am mai filtrat nimic. Abia după ce l-am avut în mână, mi-am dat seama că nu trebuia să îl iau. Şi de aici a pornit totul: stres, oboseală, rău. Mă las purtată de val, dar nu întotdeauna în cele mai bune direcţii.

Concluzie:

18 octombrie 2011

Duminică, 18 octombrie 1936

29 de ani de viaţă. Îi primesc nici bucuros, nici trist - cu conştiinţa că mai am unele lucruri de făcut, pentru care sunt obligat să trăiesc. Încolo, nimic. Dar am făcut serioase eforturi pentru a primi ziua asta cu oarecare solemnitate, ca pe o zi fastă. Am atâta nevoie să îmi creez mici superstiţii prevestitoare de bine. (...) Încep un an nou de viaţă - dar îmi este oare dat să mai încep cu adevărat ceva?

Luni, 18 octombrie 1937

Şi împlinesc astăzi 30 de ani.

Miercuri, 18 octombrie 1939

32 de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta, palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită. Încerc să nu mă gândesc la viaţa mea - nici la cea care a trecut, nici la cea care vine. E un sentiment de inutilitate care mă disperează şi pe care vreau să-l ocolesc, să-l uit. 

...Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să îmi mai caut drumul, care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant zări care încă nu se văd. Disperarea e un entuziasm, pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni, îmi rămâne un lung sfârşit de zi pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc. 

                          ...66 de ani nu se pot suprima cu o plecare... (1907-1945)

A o suta postare de pe blogul ăsta

Vi se întâmplă să plângeţi ore în şir în continuu fără ca măcar să ştiţi de ce? Ei bine, astăzi este una din zilele alea.

Urăsc să rămân brusc singură. Atunci, toate gândurile pe care am încercat să le reprim anterior, vin peste mine. Mă înăbuşă. Nu îmi dau voie să respir şi mă înec în hohote de plâns.

Deodată îmi amintesc de tot, de toţi şi de toate. Îmi amintesc că nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea. Îmi amintesc că nu sunt specială în nimic. Îmi amintesc că foarte puţin lucruri din tot ce mi-am dorit de-a lungul vieţii s-au împlinit. Îmi amintesc că mi-e dor de acasă, mi-e dor de mama.

Am senzaţia că toţi oamenii pe care îi cunosc şi care îmi marchează existenţa îmi scapă printre degete. Amintirea lor devine din ce în ce mai alunecoasă. Mi-e dor de tine. Da, din nou. Îngrozitor de tare. Încă mai vreau jumătatea aia de oră, dar e din ce în ce mai îndepărtată şi mai puţin vizibilă.

Încerc să mă concentrez pe lecturi şi nu reuşesc. Cărţi pe care odată le devoram. Acum nici nu îmi mai dau seama unde e punctul. Văd cuvintele, dar nu le prind sensul. Ridic ochii din carte şi, brusc, încep să plâng.

Mi-e dor. Doare. Vreau acasă. Vreau să mă regăsesc. Vreau să îmi fie bine. 

Dor de zăpadă

Sleigh bells ring, are you listening,
In the lane, snow is glistening
A beautiful sight,
We're happy tonight.
Walking in a winter wonderland.

Gone away is the bluebird,
Here to stay is a new bird
He sings a love song,
As we go along,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
Then pretend that he is Parson Brown

He'll say: Are you married?
We'll say: No man,
But you can do the job
When you're in town.

Later on, we'll conspire,
As we dream by the fire
To face unafraid,
The plans that we've made,
Walking in a winter wonderland.

In the meadow we can build a snowman,
And pretend that he's a circus clown
We'll have lots of fun with mister snowman,
Until the other kids knock him down.

When it snows, ain't it thrilling,
Though your nose gets a chilling
We'll frolic and play, the Eskimo way,
Walking in a winter wonderland.

Vreau

Sunt tristă. Nimic nu îmi convine. Am nevoie de oameni cu care să vorbesc încontinuu. Cum închid ochii, îmi revin în minte imaginile de aseară. Atât de aproape. Atât de prost ce pot să stau la capitolul "Socializare". Varză. Cred că am mai ratat o posibilitate în seara asta, dar nu aş putea să trec prin două eşecuri unul după altul. 

Nu mai suport să fiu singură şi dezechilibrată. Fac lucruri nebuneşti şi nu e bine. Am făcut deja o mulţime. E timpul să mă opresc până nu ajung la greşeala capitală. Am nevoie de tine. Ajută-mă să mă regăsesc. Să fiu din nou eu însămi în orice moment. Să zâmbesc cu toată inima. 

Mi-am descoperit doza de narcotic zilnic, dar aseară s-a terminat. Următoarea doză s-ar putea să o primesc pe undeva prin noiembrie. Şi eu ce fac până atunci? Să vedem... Ar trebui să merg la facultate, la serviciu şi la alte spectacole. 

De azi-dimineaţă, mă gândesc încontinuu la un lucru: vreau să ningă. În mod normal, frigul crunt nu e tocmai pe placul meu, dar de astăzi, am un dorinţă aproape nebună de a fi din nou un copil cu căciuliţă, mănuşi şi fular. Să alerg prin nămeţii de zăpadă de pe drum sau de prin parcuri. Să ne batem cu zăpadă. Să fac un om de zăpadă. Să mă dau cu sania. Să fac îngeraşi în zăpadă. Să patinez în aer liber şi să înceapă să ningă. Să mi se aşeze fulgii pe nas, pe gene. Să îmi intre zăpadă în cizme şi să se topească acolo şi apoi să simt cum mă scutur de frig. Nu mai vreau să fie doar o iarnă în care stau în casă, la căldură, cu nasul lipit de geam, admirând fulgii de nea, sau să înjur în fiecare dimineaţă când merg la muncă frigul care mă face să mă îmbrac atât de gros încât mă mişc în reluare. Vreau o iarnă ca în poveşti. Cu poveşti spuse la lumina galbenă a veiozei - şemineu nu avem - în timp ce viforul suflă cu putere afară. Vreau să adorm ca un copilaş, să mă ţii în braţe şi să mă mângâi pe păr. 

E atât de dureros de imposibil uneori. 

23 septembrie 2011

Ok. Să vă spun cum fu ziua mea de naştere. Pe 23 septembrie, la ora 00.00, am primit primul telefon, plus un cadou foarte, foarte special pe care nu o să îl divulg aici. Durata convorbirii a durat în jur de o oră. După primul minut, mă cuprinsese adevărata „birthday mood” şi nu am mai putut să ies din ea. Nici acum nu pot.

Au urmat multe urări pe mess, pe Facebook sau la telefon. Am primit „La mulţi ani!”-uri de formă, dar şi „La mulţi ani!”-uri din inimă. Pe Facebook, am primit chiar un „lma”. Am rămas perplexă. Îmi venea să îl şterg, dar m-am gândit totuşi că intenţia contează.

M-am culcat pe la vreo trei dimineaţa. M-am trezit la opt. Cu chiu cu vai. Nu reuşeam să îmi ţin ochii deschişi. Efectiv, mă dureau pleoapele. Dar la 11 trebuia să fiu la muncă. M-am îmbrăcat mult prea subţire pentru vremea de afară. Eram cea mai dezbrăcată persoană din Bucureşti. Cum poţi – pe 23 septembrie – să te îmbraci cu o rochie pe care, în mod normal, ai putea să o porţi pe căldurile de peste 35 de grade la umbră? Dar să nu comentăm prea mult.

La muncă, urările au continuat pe Facebook. O prietenă pe care nu o mai văzusem de secole a venit să mă vadă. Altă prietenă mi-a adus cel mai original buchet de flori: o legătură de pătrunjel! Am râs cu lacrimi o jumătate de oră. Am băut şi o bere.

A urmat un concert absolut superb de care am încercat să mă bucur cât mai mult posibil. Apoi a început partea cea mai amuzantă a zilei. Ne-am hotărât noi că e cazul să mergem undeva să sărbătorim cu adevărat. Mie îmi era foame. Ne-am îndreptat spre centrul vechi, conştiente de faptul că e vineri şi că e foarte, foarte aglomerat. Ce melodie credeţi că se auzea dintr-un spice club?? Rod Stewart – „Have you ever seen the rain”!! În jur, tot felul de cluburi şi clubuleţe. Eu, când am spus că ştiu cluburile de pe Lipscani, mă refeream la faptul că ştiu cum arată în lumina zilei. Dar nu de la 11 noaptea în sus. Îngrozitor. Aşa le-aş cataloga. Peste tot, melodii ce bubuie atât de aproape una de alta încât interferează. Nu mai puteam să gândesc din cauza atâtor sunete din jurul meu. Ne-a luat fix 30 de minute să găsim şi noi un loc cât de cât acceptabil. Într-un final, am ajuns „La Mama”, unde am mâncat boiereşte cel mai bun piept de pui, alături de alţi 400 ml de bere. Muzica mi-a plăcut enorm. Jane Birkin şi Serge Gainsbourg – „Je t’aime”? Nu-mi venea să cred.

Am plecat mulţumite şi fericite. Pe stradă, ne-am dezlănţuit. Efectul berii. A fost de ajuns un singur afiş cu Ştefan Bănică Jr. ca să începem să îi cântăm „Povestea” în gura mare la Unirii. Am aşteptat responsabile autobuzele de noapte – mergeam în direcţii diferite. 12.30. Autobuzele pleacă. Eu sunt în N123 cu o prietenă la telefon. Observ cu stupoare că şoferul nu face dreapta pe I.C. Brătianu. Dau vina pe el şi îi înjur pe responsabilii de la RATB că au schimbat traseul. Sunt dusă pe străduţe minuscule şi întunecate pe care nu cred că circulă vreun mijloc de transport public, cu excepţia taxiurilor, în timpul zilei. Întreb pe cineva ce traseu are N123. Răspuns: „Ştefan cel Mare”. WHAT??? Am coborât fix la Ştefan cel Mare pentru că acolo am văzut prima staţie de taxiuri cu taxiuri de-a lungul drumului parcurs. Şi, la ora 1, apuc şi eu să mă urc într-un taxi şi să ajung acasă.

Cât de tare pot să fiu să mă aflu la Unirii, în staţie la 783, să vreau să ajung pe Panait Cerna, la o staţie şi jumătate mai încolo şi să merg spre casă prin Ştefan cel Mare doar pentru că mi-a fost lene să merg pe jos?

Cu toate astea, m-am distrat copios de ziua mea. Mulţumesc celor care îmi citesc blogul că au fost alături de mine! Minunaţilor! 

De ce-uri

De ce există aparenţe?

De ce oamenii se schimbă?

De ce nu există echilibru?

De ce e atât de greu să păstrezi o constantă în comportamentul tău faţă de ceilalţi?

De ce nu poate fi adevărat?

De ce există atât de multe bariere?

De ce e atât de greu?

De ce nu există colaborare?

De ce pare imposibil să ajungi la un consens?

De ce iau întotdeauna totul mult prea în serios?

De ce nu pot să trec peste?

De ce mă doare?

De ce nu reuşesc şi eu să privesc lucrurile superficial?

De ce nu am tăria necesară să nu mă mai gândesc?

De ce nu pot să mă rup de tot şi de toate?

De ce nu pot să trec peste amintiri?

Criză

Să evaluăm situaţia. Este ora 2 noaptea sau 2 dimineaţa. În funcţie de cum vreţi să priviţi lucrurile. În aproximativ 8 ore, am examen de MĂRIRE de notă. Să ne înţelegem. Nu am apucat să învăţ. Nu am avut timp fizic sau, dacă am fost liberă – ceea ce cu greu se întâmplă – nu am fost în stare să gândesc. Am vrut să o iau pe rând, ca omul normal. Am citit textele de seminar în timp, dar măcar pe-alea le-am citit cu atenţie şi pot să îmi amintesc ideea principală din ele. Dar ghici ce? Profa nu are nevoie de ideea mea principală, ci de informaţii concrete, la obiect, detalii... Asta dacă încă mai vreau nota aia mai mare de 6.

În sesiunea din vară, nu am învăţat pentru examenul ăsta pentru că avusesem şocul vieţii mele. Nu e cazul să dezbat aici şi acum lucrul ăsta. Mai spun doar, ca o ironie, că a doua zi, subiectul meu a fost despre Japonia. Am mers la nimereală. Am luat şase. Mi-am promis să învăţ pentru măriri pentru că încă mai vreau să îmi păstrez locul la buget. Mi-am dezamăgit odată familia. Nu mai am de gând să o fac şi a doua oară. Sper să nu mai fie cazul.

Ce s-a întâmplat? E foarte simplu. Serviciul nu mi-a permis să fac faţă întregilor solicitări. Am trăit două săptămâni fără mâncare pentru că nu apucam să fac cumpărături şi nici nu avea energia necesară să îmi gătesc ceva. Plângeam de foame pe la 3 noaptea şi mă uitam cu ciudă la frigiderul care rămânea gol în continuare. Când în sfârşit am reuşit să îmi gătesc şi eu o mâncare omenească, decentă, cu gust şi am mâncat – după mult timp – pe săturate, mi s-a făcut rău pentru că stomacul meu nu mai era obişnuit să mănânce. Mă urc în fiecare zi în mai multe momente ale zilei pe cântar să văd cât am mai slăbit. Nu că aş fi obsedată de siluetă, ci pentru că vreau să previn să slăbesc enorm. Încerc să îmi menţin greutatea constantă chiar dacă mănânc pe unde apuc, ce apuc şi dacă apuc.

Acum sunt moartă de oboseală. Am reuşit să parcurg abia prima jumătate a cursurilor despre islam. Mai am a doua jumătate plus Turcia, China, Japonia şi Africa. Şi deja nu îmi mai amintesc mare lucru din ce am citit. Nu ştiu ce să fac. Să dorm un pic – o oră, două – şi să mă trezesc – sper eu – cu mintea mai limpede? Nu cred pentru că există nişte riscuri: să nu mă trezesc la timp să termin de învăţat şi, eventual, să nu mă trezesc la timp nici pentru examen şi să mă enervez şi mai tare. Sau să mă trezesc mai obosită decât m-am culcat şi să nu mai fiu în stare de absolut nimic. Să nu dorm deloc şi să încerc să îmi adun toată logica pe care o posed la această oră mică din noapte? Dar şi aici sunt nişte riscuri: să fiu moartă de oboseală pe la 7 şi ori să adorm şi să nu mă trezesc în timp util, ceea ce ar fi de-a dreptul tragic, ori să nu fiu în stare să îmi adun gândurile în timpul examenului şi să văd în faţa ochilor numai perne pufoase şi cearşafuri albe.

Se pare că e foarte simplu de ajuns la o concluzie: şi dacă dorm, şi dacă nu dorm, este exact acelaşi lucru. Peste cele opt ore, o să fiu la fel de obosită, o să ştiu exact aceleaşi lucruri, indiferent de varianta aplicată şi – oricum aş da-o – urmează tot o zi lungă de muncă după examenul de dimineaţă.

A, şi mai e ceva: marţi sau miercuri mai am un examen. Ceea ce înseamnă că o să fiu la fel de zombie pentru că la muncă tot merg şi tot nu o să am timp să învăţ. Ce e mai tragic e că nici cafeaua nu îşi mai face efectul. Mai am şi o durere musculară pentru că nu am dormit bine azi-noapte şi o durere de genunchi pentru că l-am izbit de ceva incredibil de tare. Minunat.

Soluţii? 

Trei moduri despre cum să NU vorbeşti despre rezervări

1. - Bună seara! 

    - Bună seara! 

    - Am şi eu o rezervare pe numele "...". 

Caut pe listă. 

    - Serios? Nu vă găsesc. Unde aţi făcut-o? 

    - La telefon? 

    - Şi cu cine aţi vorbit? 

    - Cu nimeni. Am lăsat mesaj în căsuţa vocală de pe numărul de Vodafone!

    - Nu serios!!!

A se înţelege "Să mori tu!"

2. - Bună seara!

    - Bună seara! 

    - Am o rezervare pe numele "...". 

Din nou - caut pe listă. 

    - Nu sunteţi pe listă. Aţi făcut rezervarea pe mail sau la telefon? 

    - Pe Facebook. Am dat "attending"

    - ... 

No shit!!

3. - Bună seara! 

    - Bună seara! E cu intrare? 

    - Da. 

    - Şi e nevoie de rezervaţie? 

Încerc să îmi stăpânesc hohotele de râs care dau să iasă din mine. 

    - Nu aveţi neapărat nevoie de REZERVARE. Mai sunt locuri. :) 

Data viitoare, dacă îmi arătaţi actele doveditoare că aveţi o rezervaţie în munţi, promit solemn să nu vă mai cer bani pe bilet la intrare.

                     Update: În seara asta, după ce am fost întrebată de "rezervaţie", au trecut două minute, după care am avut surpriza să aud din gura aceleiaşi persoane: "A, pardon... Rezervare!" :) 

Lumină

Sâmbetele mele sunt norocoase. Am parte numai de lucruri splendide. Lucruri la care nu m-aş fi gândit. Suprize cu adevărat plăcute. Deşi încă aştept cu interes momentul când o să am cel mai mare şoc de pe lume. Atunci chiar o să-mi iau toată ziua liberă!

Îmi plac lucrurile astea. Sunt exact lucrurile pe care eu le iubesc. Lucrurile pe care eu le caut de-a lungul vieţii mele. Oamenii îmi critică stăruinţa cu care le caut, dar nici nu sunt în stare să înţeleagă satisfacţia pe care o simt atunci când le găsesc. „Satisfacţie” nu traduce exact ceea ce simt, dar se apropie cel mai mult.

Faptul că existenţa mea produce un dram de dor în vieţile oamenilor cu destinul cărora m-am intersectat, dar la care a trebuit să renunţ mai mult sau mai puţin voluntar şi pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp mă face să mă simt specială. Îmi dă încredere, dar nu mă face o încrezută. Mi se demonstrează astfel că eu nu trăiesc degeaba, că sunt în stare să produc emoţii, ca să nu mai vorbesc de emoţiile care îmi sunt produse MIE.

Sunt în stare să las urme. Nu trec printre oameni ca gâsca prin apă. Mă „lipesc” de ei şi rămân acolo, lipită. Sunt o mică Ana. Sau chiar o Ana care a mai crescut.

M-am rupt de o familie şi am dat de alta – una modernă. Nu pot să spun că nu îmi place, dar e genul de familie în care membrii mănâncă pe unde apucă şi la ce oră apucă, dacă mai apucă. Dincolo, masa se ia în familie. Chiar dacă îi iubeşti sau îi urăşti, stăm cu toţii la aceeaşi masă, dar nu şi de aceeaşi parte a mesei. Dacă ar fi fost o masă rotundă, ar fi fost ideal, deşi mi s-a demonstrat de nenumărate ori că unghiurile dispar pe nesimţite.

Am plecat de la sâmbătă şi am ajuns la masă. Postul ăsta are destul de multe alegorii, dar nu chiar complet indescifrabile. Ideea rămâne aceeaşi: mi-e dor de voi. Un dor nebun. Nu mă mai satur. Nu fac foarte multe lucruri ca să nu vă sufoc, în primul rând, şi – în al doilea rând – tocmai ca revederile să fie mult mai intense. Şi sunt. Mă bucur enorm când vin eu pe acasă sau când treceţi voi să mă vizitaţi în noua mea locuinţă. Definitivă sau provizorie. Îmi înseninaţi ziua, seara, săptămâna, iar sufletul meu se încarcă cu Bine, cu lumină. Vă mulţumesc pentru toate astea şi vă aştept rând pe rând.