De curând, am fost acasă. Din nou. A fost puţin. Prea puţin pentru cât aş fi avut eu chef să stau. Am folosit timpul pentru a sta cu părinţii, dar şi pentru a mă bucura din nou de libertate, de o cameră a mea, de posibilitatea de a te culca la orice oră fără să te simţi obosit sau constrâns de ceva anume, linişte, analiză, dar şi întâlniri. Întâlniri cu persoane dragi, pe care nu le mai văzusem de suficient timp cât să devin nostalgică.
Înaintea uneia dintre aceste întâlniri, m-am reîntors în unul din locurile care îmi fac o deosebită plăcere, unde poţi să te abandonezi amintirilor fără teamă, fără regrete. Unde poţi să contempli trecutul sau să ieşi din melancolie, să îţi dai două palme şi să te simţi din nou încrezătoare în forţele proprii.
M-am instalat pe o bancă, pe o vreme nu tocmai caldă. M-am cufundat în gândurile mele. La un moment dat, am observat un căţel mic şi negru, care părea cam speriat de mine. Ne-am împrietenit repede. Păcat că nu aveam nimic să îi dau de mâncare.
După ce căţelul s-a plictisit de mine, a venit un moş cu bicicleta.
- E cam frig să staţi pe bancă acum, domnişoară!
- O, dar credeţi-mă că ştiu!
- Nu mai vine, nu?
- Ba da. Întârzie doar.
După preliminarii, a început nenea să îmi povestească cum caută el o fată tânără, care să îl ajute când el nu o mai putea să îşi facă piaţa sau să facă curat. Mi-a spus peste câte tipuri de femei a dat. Le-a cerut doar să nu mintă şi să nu fure. Ele, evident, au furat, au minţit, au jurat că nu e adevărat şi apoi au recunoscut. A menţionat că el nu vrea o babă, ci o fată tânără, între 20-30 de ani. Mi-a spus şi ce le oferă fetelor în urma efortului lor: după ce el moare, casa rămâne a lor. De menţionat că are în casă mulţi, foarte mulţi euro şi o colecţie întreagă de ceasuri ruseşti. Evident, toate fetele pe care el le agaţă vin la el doar ca să îl fure, după care pleacă. Nu, el nu vrea să se culce cu ele, că nu mai poate. Vrea doar să aibă un sprijin la bătrâneţe.
Sincer, m-a impresionat povestea lui. Am încercat să îi sugerez că poate nu caută unde trebuie. I-am povestit de fundaţia în care tocmai m-am înscris şi care se ocupă exact de chestia asta, mai mult sau mai puţin. Să încerce să se adreseze unor persoane autorizate în astfel de probleme, nu să le caute pur şi simplu pe stradă.
Impactul lui asupra mea a ţinut până în momentul în care a început o adevărată muncă de convingere, având ca rezultat o vizită de-a mea la el acasă exact atunci. La început, am refuzat politicos. I-am reamintit că nu pot să plec pentru că aştept pe cineva.
- Dar hai acum, până vine.
- Nu pot pentru că nu mai întârzie mult.
- Şi ţine mult întâlnirea voastră?
- Destul.
- Atunci, mergi după.
- Nu pot nici atunci pentru că intru la teatru.
- După spectacol. De fapt, nu, pentru că, dacă vă întâlniţi, după spectacol o să mergeţi şi voi undeva.
- ...
- După ce termini de tot.
- Se face prea târziu.
- Dacă vii la mine, îţi dau bani!
- ... (WTF???)
Şi începe să se caute prin buzunare. Scoate 50 de lei.
- Uite, ia-i pe-ăştia, dar hai să îmi vezi bordeiul. E foarte curat. Pot să îţi dau şi euro, dar nu am la mine.
- Păstraţi-vă banii. Nu merg. V-am spus deja.
- Dar, gândeşte-te. Dacă mergi acum la mine, de fiecare dată când vii în Brăila o să ai o uşă deschisă, unde poţi să vii la orice oră din zi şi din noapte.
- Mulţumesc pentru intenţie, dar am şi eu o familie, părinţi în Brăila. Deci, am unde să mă duc.
- Deci, nu vii, nu?
- Nu.
- Bine, domnişoară. Mi-a părut bine că te-am cunoscut.
Şi a plecat. Pur şi simplu. Păi, dacă aşa încearcă să le "agaţe" pe toate, nu e de mirare că nimeni nu vrea, iar cele care vor, vor doar ca să profite puţin.
