Simt că fierb. Am inimaginabil de mulţi nervi pe mine. De cât de - nu spun cum - pot să fiu. Serios. Pierd nişte ani aiurea - pe care totuşi nu-i regret - ca să scap de ceea ce simt. Să încerc să mă conving pe mine că nu e bine, că nu are rost, că...că...că... "n" motive. După mai bine de trei ani, reuşesc să scap cât de cât. Mă axez pe alte lucruri. Încerc să îmi menţin atenţia, mintea cât mai ocupate posibil. Alerg în disperare de dimineaţă şi până seara doar ca să am o activitate în aşa fel încât seara să cad lată şi să nu mai am timp să mă gândesc la nimic. Să nu mai permit niciunui gând să îmi invadeze mintea.
După tot efortul depus, îmi canalizez energia spre altceva, spre altcineva. Într-un moment de sinceritate cronică, de panică faţă de fapte şi de incertitudine, spun multe lucruri. Mai dure şi mai puţin dure, dar - se pare - adevărate în întregime. Ce se întâmplă? Tăcere. Niciun răspuns. Doar frânturi. Şi prin "frânturi" înţeleg două-trei cuvinte, maximum o propoziţie. Nici măcar o frază. Nimic. Din nou mi-am călcat pe tot ce aveam şi nu aveam şi am tras de toate funiile pe care le aveam ca să încerc să fac lucrurile să meargă din nou sau măcar doar ca să capăt şi eu o explicaţie, un răspuns, o reacţie. Degeaba. Primesc doar un "Bună" aruncat din lateral şi un râs ce se vrea a fi pe înfundate, dar care, de fapt, a fost prost ascuns.
Mesajul este clar: nu mai suport toată tensiunea asta, toate gândurile pe care mi le fac. Nu mai suport să nu ştiu ceva sigur. E chiar aşa greu? "Da" sau "Nu". Balanţa înclină spre "nu" se pare, dar aşa sunt eu - sucită. Nu înţeleg subînţelesurile. Nici măcar nu sunt furioasă pe tine. Sunt pe mine. Pentru că nu m-am învăţat minte de prima dată. Pentru că nu mi-a ajuns cât mi-a luat să trec peste tot. Pentru că nu mai suport să îmi fac involuntar planuri, iluzii pentru ca, a doua zi, să le văd aruncate la gunoi.
Şi încă ceva: asta a fost ultima dată când mă calc pe mine în picioare ca să lupt pentru ceva.
asa sa faci.
RăspundețiȘtergere