Astăzi m-am trezit cu un gând: "Vreau să scriu pe blog!". Până acum, blogul era un loc al meu şi numai al meu. Puteam să spun acolo tot ce aveam chef, despre oricine şi orice, fără să mă gândesc că postările mele sunt citite de anumiţi oameni. Acum, lucrurile sunt un pic altfel. Simt că o reacţie aici este aşteptată, dar se lasă foarte, foarte întârziată. Tocmai pentru că nu ştiu ce aş putea să mai spun.
De când am scris ultima oară şi până acum, s-au adunat multe lucruri în mine. Am trecut rapid de la o stare de spirit la alta. Odată eram considerată a fi o persoană extraordinar de calmă. Întrebarea de bază devenise: "Tu nu te enervezi niciodată?". În ultima vreme, mi s-a spus destul de des: "Tu nu te calmezi niciodată?". Poate sunt eu paranoică. Nu m-ar mira...
Poate reacţionez ca un copil, dar, în momente de genul ăsta, tot ce îmi doresc este să merg acasă. Să scap pentru o perioadă de probleme. Să mă calmez. Să dorm 14 ore în fiecare noapte. Să simt că nimic nu mă poate atinge. Să am libertatea să fac tot ce îmi doresc, atunci când îmi doresc fără să cer acordul nimănui. Să stau toată ziua şi să citesc sau să îmi pun o pălărie pe cap şi să mă plimb de nebună pe câmpul plin de maci. Să mă întind în iarbă, sub cireşul ăla amar sau, mai departe, sub nuc şi să dorm acolo. Să mă uit la cer printre frunze şi să visez cu ochii deschişi. Asta e tot ce îmi doresc acum.
Şi în loc să fac asta cât încă mai pot, eu îmi schimb rapid stilul de viaţă şi iau nişte decizii de o importanţă majoră într-un timp foarte scurt. Tot ce îmi rămâne de făcut este să tratez totul responsabil şi să rămân fermă pe poziţii. Sper să reuşesc.
Dar până atunci, vreau acasă...
Copil frumos cu par balai..calmeaza-te!:))
RăspundețiȘtergere