Nu ştiu ce se întâmplă de nu pot să mă opresc din plâns. Nici măcar nu ştiu de ce o fac. Adică ştiu, dar e greu de explicat. S-au adunat multe despărţiri. Foarte multe. Şi îmi este din ce în ce mai greu să le suport pe toate. Când sunt înconjurată de oameni, totul pare să fie ok, suportabil. Azi, în schimb, este prima zi în care sunt singură acasă după foarte mult timp şi m-au copleşit toate deodată.
Toată lumea pleacă din ţară şi nimeni nu mai dă niciun semn.
Pe de altă parte, la serviciu, sfârşitul, care părea foarte îndepărtat odată, acum a devenit inevitabil. Se apropie cu fiecare clipă ce trece. Înainte eram entuziasmată. Acum... e trist. Nu dau mai multe detalii acum. O să revin mâine cu impresii.
Pentru toată perioada asta stupidă, îmi cer scuze în mod oficial persoanelor în faţa cărora m-am comportat din-nou-nu-spun-cum. Nu bag mâna în foc pentru tot ce am spus şi/sau am făcut. Îmi pare rău dacă am fost agresivă, arţăgoasă, stresantă, plictisitoare şi aşa mai departe. E doar o perioadă tristă. Au fost multe sfârşituri triste, unul mai irevocabil ca altul, se pare. Dar weekendul ăsta în sfârşit voi fi complet singură şi sper să mă adun şi să privesc cu mai multă speranţă spre viitor.
Mă opresc să nu vă deprim şi pe voi. Nu uitaţi că vă iubesc, dragilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu