Pentru mult timp, am visat. Am visat că într-o zi lucrurile se vor schimba şi o să te întorci la mine. E impropriu spus pentru că nu a fost niciodată ceva mai mult şi mai departe de creierul şi imaginaţia mea. Am visat că, la un moment dat, îmi va suna telefonul şi o să îţi văd numele pe display. Să îţi spun că nu pot să ies pentru că trebuie să fac curat sau că mi-e mult prea lene să mă deplasez şi că eşti binevenit la mine. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Nu mă aşteptam niciodată să se întâmple ceva, dar e trist că nici măcar nu mai ţinem legătura. Şi, deşi tot tu eşti cel care aduce subiectul în discuţie, tot tu mă ignori când îţi spun că vreau să te mai văd o dată. O singură dată. Atât. Îmi va fi de ajuns. Dar vreau să avem întâlnirea asta prima şi ultima dată. Da, ai dreptate, nu am trecut peste, dar, între timp, m-am mai „vindecat”. Am ajuns în stadiul ăla în care pot să te înfrunt. Asta cred şi vreau să mi-o demonstrez mie însămi. Ar fi amuzant. O întâlnire pe o bancă, la un suc/bere/cafea, pizza, în staţia de autobuz. O oră, jumătate de oră sau măcar cinci minute. Nu ştiu dacă mai citeşti ce scriu eu pe-aici, nu ştiu dacă cuvintele mele ţi se par patetice. O să îmi iau multe „castane” pentru toate astea, dar mi le asum. Nu îmi pasă. Şi, mai presus de orice, mi-e dor de tine. A trecut mult timp şi poate chiar va fi ultima dată când te văd. Te costă chiar atât de mult o oră din viaţa ta? Hai să aberăm faţă în faţă. Poate aşa reuşesc să mă conving de nişte lucruri pe care, până acum, doar le-am bănuit. M-ar ajuta enorm să depăşesc etapa asta. Nu vreau să mai fie cazul să creez tot felul de întâlniri "întâmplătoare". Mie nu mi-e greu să fac asta, dar, în primul rând, nu mai am timpul pe care îl aveam odată, iar, în al doilea rând, îmi place să cred că am depăşit şi etapa asta. Da, recunosc, 90% din întâlnirile noastre de până acum au fost deloc întâmplătoare, dar recunoaşte că măcar am făcut-o graţios. Dar ce îţi pasă ţie?! Oricum vorbesc/scriu degeaba. M-am schimbat foarte mult. Chiar tu ai spus-o. Şi se vede. Nu mai sunt persoana plictisitoare, incapabilă să întreţină o discuţie şi care se pierdea foarte uşor cu firea astfel încât devenea total de acord cu absolut tot ceea ce spuneai. Am crescut, deşi pariez că tot nu ştii câţi ani am. Cele două săptămâni despre care vorbeam odată la telefon, prin iunie, au trecut demult. Un alt telefon de la tine nu a mai venit. De data asta, măcar nu a mai fost ziua mea. E trist să îi spui unei persoane care te iubeşte sau măcar te-a iubit o bună parte din viaţa ei scurtă că o suni de ziua ei. Telefonul tău i-ar fi făcut ziua specială. În schimb, ce s-a întâmplat? Am plâns toată ziua, singură în casă pentru că nu exista nimeni alături de mine fizic nici măcar de ziua mea. Drăguţă aniversare. Dar gata, că încep să spun mai mult decât trebuie şi totuşi scriu pe un blog public. Ideea este aceeaşi - "Dă un semn". Totuşi, aş putea să pariez pe propria mea viaţă că n-o s-o faci. Te rog: hai să uităm tot şi să ne întâlnim o singură dată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu