What a life!!

Nici nu mai ţin minte de când sunt singură. Mătuşă-mea susţine că de pe 16 iulie. Înclin să o cred. Dar timpul a căpătat o cu totul altă valenţă. Lucrurile se desfăşoară într-un ritm infernal. Sunt obosită trei zile la rând din patru pentru că pe a patra o dorm, dar e frumos. Sunt o persoană pe propriile picioare, cu responsabilităţi şi îmi iubesc motanul enorm de mult în continuare. 

- Să nu devii o persoană tristă.
- N-o să devin.
- Nu-ţi da dragostea unui câine!
- Păi, tu n-ai mai vrut-o. 

Aseară am făcut mâncare. După ceva vreme. Nu mai aveam provizii. Frigiderul meu cuprindea doar o cutie de margarină cu care am rămas de când am fost la conferinţa pe sănătate de la World Trade Center, două cutii de pate pe care le mai păstrez pentru motan în cazul în care nu apuc să îi cumpăr mâncărică, un ştiulete de porumb fiert, o bucată de brânză în drum spre pietrificare, roşii, morcov, ardei gras, usturoi, un pachet de unt şi un singur ou. M-am apucat să gătesc. Ciorbă de legume şi ardei umpluţi. Nu singură de data asta, dar persoana a ales să rămână anonimă. Printre altele, bere, vin, un pic de fum şi discuţii interminabile cu aceeaşi melodie în playlist timp de mai bine de o oră. Nu, nu mi s-a ars mâncarea. Mi s-a spus chiar că a ieşit foarte bună. Şi ea chiar este pretenţioasă. În 12 ore, am reuşit performanţa de a bea 1250 ml de bere. Ea - două căni de vin şi una de bere. Faină noapte. Am adormit la trei jumate dimineaţa în condiţiile în care la opt trebuia să fim în picioare. 

*** 

Astăzi am vorbit cu Hans. Nu ştiu aproape nimic despre el. Doar că e din Germania, dintr-un orăşel al cărui nume chiar nu l-am înţeles şi că vrea să se întâlnească cu lupii din România. La propriu. Şi nu, nu e nebun. E unul dintre puţinii oameni cu simţul umorului înnăscut pe care i-am cunoscut. Ori am început eu să fiu din ce în ce mai sarcastică şi asta are efect de amuzament asupra oamenilor. 

Uşile se închid. Eu îmi iau scaunul şi mă postez în exterior, în faţa lor. E prima dată când fac asta. Excepţie. Iau paharul cu apă cu gheaţă şi lămâie şi iau tacticos câte o înghiţitură. Exact în momentul ăla, observ că el mă priveşte zâmbind. Eu încerc să îmi stăpânesc râsul. Situaţia e chiar hilară. Îmi mut privirea, dar, după trei secunde, îl privesc din nou. El continuă să zâmbească din ce în ce mai amuzat şi ridică paharul în cinstea mea. Fac acelaşi gest. Şi atunci pufnim amândoi în râs. După un timp, achită nota. Traversează cei zece metri distanţă şi vine la mine. 

- Hello. :) 

- Hello. :) 

- What's exactly your job? 

- Oh. I'm a PR assistant, but tonight it's just an exception. I don't do this at all. 

Îi explic regula. După un timp, el: 

- Do you study? 

- Yes. 

Pauză. Eu:

- Public relations. 

O maşină opreşte la intrare. Nu văd decât lumina farurilor reflectată pe caldarâm. Inima îmi bate cu putere. Nu înţeleg de ce. Dar nu. Nu e. 

Continuăm discuţia. Dunăre. Munţii Pădurea Neagră. Lupi. Landrover. Cum poţi să legi o maşină de un pom şi să o faci să meargă, deşi motorul e mort? Se poate. Nici pomul, nici maşina, în situaţia dată, nu se mişcă în mod natural, dar cu puţină ambiţie, logică şi fizică o urneşti din loc. Dacă ai norocul să nu se mişte pomul mai întâi. 

Am petrecut o frumoasă jumătate de oră împreună. Ne întâlnim şi mâine. Promit să caut în Bucureşti un loc unde se cântă jazz sau funk live. Concertul e abia joi, dar el joi pleacă. Pe mâine!